Nullity of administrative fee and currency risk clauses in a CHF-denominated credit contract under consumer protection law and monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 14 aprilie 2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare şi nulitatea acesteia - art. 5.1 lit. a) din contractul de credit nr. x/11.07.2008, restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare la care se adaugă dobânda legală de la data acordării creditului şi până la încheierea actului adiţional, constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda (art. 6.1 din contractul de credit şi art. 2.2.1 din actul adiţional), restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară de la data acordării creditului şi până în prezent, constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit (art. 8.1), stabilizarea cursului CHF-LEU la data semnării contractului care să fie valabil pe toata perioada derulării acestuia, denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul

Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., fiind constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei privind comisionul de administrare (art. 5 alin. (1) lit. a) din contractul de credit), dispunându-se restituirea sumei de 1825 CHF la care se adaugă dobânda legala de la data acordării creditului şi până la achitarea debitului, fiind respinsă în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1705/A din 21 septembrie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3587 din 11 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiate capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 5 alin 1 lit. a) din convenţia de credit nr. x/11.07.2008 cu privire la comisionul de administrare, precum şi capătul privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare (1825 CHF) la care se adaugă şi dobânda legală calculată de la data de 11 iulie 2008 şi până la data achitării integrale a debitului.

A obligat intimaţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 1.744,75 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea apelantei-pârâte C. S.A..

Împotriva acestei decizii, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a textelor incidente în speţă, întrucât instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele de drept care prevăd obligaţia de a furniza împrumutatului informaţii pentru adoptarea unei decizii corecte, sens în care solicită ca în recurs, instanţa să aibă în vedere interpretările CJUE în cauza Andriciuc.

În continuare, recurenţii-reclamanţi prezintă considerentele de fapt ale cererii de chemare în judecată, referitoare la încheierea contractului de credit, cu privire la dobândă. Se susţine că de la semnarea convenţiei de credit şi până în prezent banca a modificat în mod unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credinţe şi prevederilor legale. Aceste clauze pun problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul unilateral de a interveni asupra elementelor componente ale dobânzii.

Articolul 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999 republicată, la data accesării creditului, prevede că în cazul creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare în care rata dobânzii este variabilă atunci "variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract". Aşadar C. S.A. îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda, fără precizarea unor criterii clare, a unor indici de referită bine precizaţi în contract, fapt ce contravine normelor legale mai sus menţionate.

In acest sens, se arată că în cuprinsul contractului de credit nu se menţionează concret modul în care se calculează procentul de dobândă, în funcţie de indicele Euribor şi nici valoarea acestuia nu este precizată în contract, aşa cum prevede art. 14 lit. a) şi în Legea nr. 34/2006 "variaţia ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuaţiile unui indice de referinţă menţionat în contract. Şi marja băncii fixă, astfel încât clientul să fie în deplină cunoştinţă de cauza cu privire la evoluţia dobânzii pe parcursul derulării contractului".

Aşadar dispoziţia contractuală prevăzută la art. 3.3 încalcă prevederile legale, întrucât nu este menţionată valoarea indicelui Libor de la data semnării contractului şi a marjei Băncii, care trebuie să fie fixă şi să aibă o valoare raportată la valoarea indicelui.

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Recurenţii-reclamanţi citează şi dispoziţiile art. 37 din O.G. nr. 50/2010, privind regulile referitoare la dobândă în contractele de credit cu dobândă variabilă.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi de la regula de drept civil, potrivit căreia, actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. proc. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de faţă banca, trebuie să informeze consumatorii (adică şi pe contestator) despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator. Cu alte cuvinte, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-1 informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres în contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. In plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Aceste texte legale interzic în mod expres băncii fixarea unei dobânzi care sa varieze in funcţie de voinţa exclusiva a acesteia, impunând obligaţia raportării fluctuaţiei dobânzii la indici de referinţa verificabili. Aşadar, potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1990 şi art. 8 din Legea nr. 289/2004, pentru creditele cu ipotecă şi fără ipotecă, stabilesc că în cazul în care în contractul de credit s-a stabilit că rata dobânzii să fie variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditorului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract. Şi aceste acte normative au fost nesocotite la momentul încheierii contractului de credit prin lipsa oricărui indice verificabil care să fie direct legat de dobândă.

Ori în acest caz recurenţii solicită instanţei să observe că deşi indicele de referinţa LIBOR a înregistrat scăderi semnificative, nivelul dobânzii a stagnat sau a crescut, probabil ca urmare a aplicării netransparente a "politicii băncii" antrenând consecinţe vătămătoare pentru consumator.

De asemenea din analiza acestor prevederi, se observă ca apare un dezechilibru evident între interesele celor două părţi contractante, deşi la momentul la care se încheie un contract trebuie să fie avut în vedere principiul egalităţii părţilor contractuale, principiu care caracterizează orice tip de contract, indiferent că este de adeziune sau că este vorba despre un contract negociat.

Consideră că "marja băncii este fixă pe toata durata creditului şi poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative sau micşorată, doar în acord cu politica comercială a băncii".

Cu privire la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a clauzelor contractuale abuzive, solicită să se reţină ca, prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale O.U.G. nr. 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci şi un interes public, general obştesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de bancă în mod nelegal, cererea reclamanţilor vizând aşadar aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, fiind imprescriptibilă.

Verificând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, recurenţii solicită să se constate caracterul de adeziune al contractului de credit, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de bancă în condiţiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianţi.

În acest sens, se susţine că pârâta nu a înţeles să respecte dispoziţiile contractuale şi legale, întrucât a perceput o dobândă în mod abuziv, nefiind calculată conform unei formule şi prin raportare la indici verificabili prevăzuţi de lege. Aşadar, se impune restituirea sumelor plătite peste cuantumul datorat.

Referitor la comisionul de administrare în cuantum de 1825 CHF prevăzut la art. 5.1, consideră că este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, totodată acesta este perceput în aceleaşi condiţii ca şi dobânda creând astfel un prag sensibil pe care profesionistul a omis în mod intenţionat să-l explice consumatorului la data semnării convenţiei de credit.

De asemenea, consideră ca acesta este abuziv întrucât este calculat lunar raportat la cuantumul creditului şi nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit). Demonstrarea caracterului negociat al comisionului de procesare cade în sarcina băncii, iar din modul de formulare rezultă că acesta nu a fost negociat.

In concluzie, perceperea comisionului de procesare cât şi modificarea dobânzii nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, urmând a fi restituite reclamanţilor.

In ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar art. 8.1, solicită să se reţină faptul că, aşa cum a rezultat şi din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu au oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic a asigurat reclamanţii de faptul ca riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

In ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor în sensul de a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, menţionează faptul că în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar reclamanţii nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să permită anticiparea unei devalorizări vădite a LEU-lui faţă de CHF, dar şi de faptul că banca nu a pus la dispoziţie nici o informaţie din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

In susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, menţionează faptul că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

Pentru toate aceste considerente, recurenţii solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată în scris.

Prin întâmpinarea depusă, la 1 ianuarie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat pe cale de excepţie nulitatea cererii de recurs faţă de lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 14 martie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 21 martie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 21 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 12 decembrie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea pronunţată la 12 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 23 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D. şi E. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 6.1 din Cap. "Dobânzi".

În acest sens, se susţine că prin convenţia iniţială de credit, potrivit art. 6.1, s-a stabilit o rată anuală de dobândă fixă de 4,5 %, în primul an de creditare, ulterior fiind practicată o dobândă variabilă cu o marjă de 3,25% variabilă.

Astfel, analiza acestei marje este strict legată de posibilitatea unilaterală de modificare a băncii fără a se ţine cont de o situaţie independentă de voinţa părţilor, sens în care se apreciază caracterul abuziv al clauzei evocate, având în vedere că banca a modificat în mod unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credinţe şi prevederilor legale.

Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că recurenţii au putut cunoaşte modul de calcul al ratei dobânzii ulterior primului an de creditare, întrucât au fost precizate criteriile şi formula de determinare.

Astfel, în cadrul art. 6.1 din contractul iniţial, cât şi art. 2.2.1 din actul adiţional se menţionează indicele de referinţa verificabil, respectiv LIBOR, periodicitatea acestuia (3 luni), precum şi marja băncii (3,25%).

Cum în cuprinsul prevederilor art. 6 alin. (1) din contractul de credit s-a prevăzut că dobânda variabilă va fi revizuibilă în datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR 3M, determinat pe baza monedei creditului, conform valorii indicelui de referinţă valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 decembrie, este cert că reclamanţii au fost informaţi complet şi precis cu privire la data şi modul de ajustare a dobânzii contractului sau că variaţia dobânzii nu ar fi raportată la un indicator precis.

De altfel, art. 6 alin. (4) din contract prevede şi modul de calcul al dobânzii, astfel că, nu se poate reţine încălcarea dreptului reclamanţilor de a fi informaţi cu privire la modificarea dobânzii, clauza în sine precizând în mod expres situaţia în care dobânda va fi modificată, respectiv variaţia indicelui LIBOR la 3 luni.

Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de apel în raport cu menţiunile din contractul de credit la art. 6.1 şi art. 2.2.1. din Actul adiţional că marja băncii, ca element de compunere a dobânzii, rămâne fix pe toată durata de derulare a creditului, astfel încât singurul element ce conferă caracterul variabil al dobânzii este indicele LIBOR.

Din această perspectivă, se constată că, clauzele contractuale sunt exprimate într-un limbaj inteligibil, prevăd care sunt dobânzile pe care le datorează împrumutatul, care este structura dobânzii variabile a băncii aplicabilă la expirarea perioadei de dobândă fixă, care este elementul care determină revizuirea nivelului procentual al dobânzii variabile curente contractuale, precum şi faptul că la fiecare revizuire de dobândă variabilă curente contractuală noua dobândă va fi comunicată împrumutatului prin notificare scrisă.

Cea de-a doua critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. a) prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare de 1% la data tragerii creditului.

În esenţă, se invocă faptul că această clauză nu a fost negociată şi că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamanţi, care au avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.

Instanţa de apel a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care recurenţii au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Astfel, se poate observa că prevederile contractuale analizate de instanţa de apel privind comisionul de administrare care stabilesc că pentru creditul acordat împrumutatul va plăti un comision de administrare a creditului de l % flat calculat asupra sumei creditului acordat, care se achită la data utilizării creditului (art. 5, pct. 1 lit. a) din contract) şi plata comisionului aferent creditului este de 1825 CHF (art. 2, pct. 1 prima liniuţă din contract) sunt clare şi inteligibile, deoarece nu se poate reţine că din lecturarea acestor clauze reclamanţii nu ar fi înţeles că trebuie să achite comisionul la data tragerii creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Acesta este raţionamentul care a fundamentat soluţia pronunţată şi din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deşi nu se poate reţine aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj uşor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuşi nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existenţa caracterului abuziv al comisionului de administrare, motivarea nefiind contradictorie sub acest aspect.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Din aceste raţiuni, aserţiunile reclamanţilor privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de administrare apar ca fiind lipsite de fundament.

Într-o altă critică, recurenţii au susţinut că soluţia instanţei de apel de menţinere a hotărârii primei instanţe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 8.1. prin care s-a stabilit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 11 iulie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva F. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Deşi recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Referitor la cererea intimatei C. S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 1.659,26 RON cu titlu de onorariu avocaţial, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenţii să plătească intimatei C. S.A. suma de 1.659,26 RON constând în onorariu avocaţial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 21 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care îi va obliga la plata sumei de 1.659,26 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1705/A din 21 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 1.659,26 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2020.