Exclusion of monetary nominalism clauses from abusive term review under Directive 93/13 and application of imprevisiune in CHF consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 iulie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit nr. x/03.10.2008 şi, pe cale de consecinţă să se dispună: nulitatea absolută şi eliminarea clauzelor prevăzute de art. 6.1, 6.2, în ceea ce priveşte comisionul de procesare şi comisionul de administrare, precum şi a art. 5.1 din contract; stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU de la momentul semnării contractului, respectiv 3 octombrie 2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, cu obligarea pârâtei la recalcularea ratelor aferente contractului de credit până la sfârşitul perioadei de contractare; obligarea pârâtei la plata sumei de 87.650 CHF, compusă din: 4.175,33CHF, reprezentând comisionul de procesare achitat de reclamanţii; - 2.736,78 CHF reprezentând dobânda legală aferenta comisionului de procesare, calculată de la data încasării acestuia, respectiv 3 octombrie 2008 şi până la data de 1 iunie 2016 şi în continuare până la data achitării efective a debitului principal; - 13.666,60 CHF, reprezentând comisionul de administrare; - 6.904,77 CHF, reprezentând dobânda legală aferentă sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, calculată de la data încasării şi până la data de 1 iunie 2016 şi în continuare până la data achitării efective a debitului principal; - 60.166,52 CHF, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre valoarea CHF - LEU de la momentul semnării contractului şi valoarea de la data efectuării plăţilor; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7360 din 18 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1834 din 7 noiembrie 2017 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7310 din 18 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în principal, cu trimitere spre rejudecare în faţa instanţei de fond, iar în subsidiar, cu trimitere spre rejudecare în faţa instanţei de apel

În acest context, recurenţii apreciază că cele două instanţe nu au analizat în raport cu limitele învestirii instituţia de drept civil a impreviziunii şi nu au făcut o analiză pe fond a cauzei considerând că normele legale incidente sunt de natură imperativă nu supletivă, iar acest raţionament juridic a făcut ca întreaga analiză a instanţei să se raporteze la caracterul imperativ al legii, având în vedere că instanţa nu a intrat în cercetarea/judecata fondului.

În ceea ce priveşte clauza 6.1 din contractul de credit, privind comisionul de procesare, recurenţii consideră că în mod greşit instanţa a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (1) Legea nr. 193/2000 prin raportare la criteriile prevăzute la art. 4 alin. (5) Legea 193/2000. Instanţa de apel s-a rezumat la a face o analiză formală a caracterului clar şi inteligibil fără a menţiona în ce constau cele două noţiuni prin raportare la conţinutul informaţiei de natură bancară şi la contractul nenegociat semnat de părţi.

Astfel, instanţa de apel consideră că această clauză, pe lângă caracterul său clar şi inteligibil nu instituie în defavoarea reclamanţilor un dezechilibru semnificativ între prestaţii, ambele aserţiuni fiind greşite pentru următoarele considerente:

Sub aspectul caracterului clar şi inteligibil, trebuie remarcat că în contract nu se defineşte, respectiv nu se indică în ce ar consta această clauză, dincolo de numele comisionului, si anume comisionul de procesare.

În ceea ce priveşte clauza 6.2 din contract, privind comisionul lunar de administrare, decizia instanţei de apel este greşită prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Este necontestat faptul că această clauză nu a fost negociată de părţi, fapt reţinut şi de către instanţa de apel.

In ceea ce priveşte caracterul dezechilibrat în defavoarea reclamanţilor a acestei clauze contractuale, se consideră că în mod greşit instanţa de apel a concluzionat că această cerinţă nu este îndeplinită faţă de natura şi obiectul contractului, precum şi faţă de celelalte clauze contractuale.

Mai mult, acest comision se raportează la valoarea creditului ce încă nu a fost rambursat, ori operaţiunile de administrare a acestui credit ar fi fost aceleaşi de la momentul acordării până la rambursarea integrală, nefiind în niciun fel explicabilă variaţia în funcţia de soldul nereturnat al creditului şi nici calculul procentual.

În acest sens, recurenţii consideră că nici cu privire la acest capăt de cerere nu s-a intrat în cercetarea fondului, având în vedere că instanţa ar fi trebuit să cerceteze legalitatea comisionului de administrare, mai exact în ce constă acesta în concret, care sunt operaţiunile de administrare şi de unde rezultă necesitatea şi întinderea lor, astfel că se impune casarea cu trimitere pentru ca instanţa să analizeze natura comisionului de administrare, întinderea lui, operaţiunile specifice, precum şi necesitatea acestuia.

Pentru a putea în mod corect prevedea consecinţele economice şi juridice ale asumării unei obligaţii debitorul trebuie să aibă si reprezentarea corectă şi completă a prestaţiilor pe care le va executa şi creditorul, numai astfel putând decide dacă o obligaţie este rentabilă sau nu.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a considerat ca banca a încheiat cu bună-credinţă această clauză, deoarece cuprinde obligaţii clare doar în sarcina uneia dintre părţi, a reclamanţilor, banca urmând a efectua ce operaţiuni de administrare considera necesare, de aceea instanţa avea îndatorirea de a cerceta ce presupunea activitatea de administrare pentru a se pronunţa cu privire la buna-credinţă şi la caracterul dezechilibrat al prestaţiilor.

Instanţa ar fi trebuit să stabilească în ce constă contraprestaţia din partea intimatei-pârâte, ori neintrând în cercetarea fondului instanţa a preluat în considerente susţinerile intimatei din întâmpinare, care de asemenea echivalează cu o nemotivare, întrucât nu s-a probat în ce constă această contraprestaţie.

Pentru toate aceste motive, recurenţii solicită instanţei de recurs să constate că în mod greşit instanţa de apel a considerat că aceasta clauză 6.2. nu are caracter abuziv şi să dispună casarea deciziei sub acest aspect.

In ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, se apreciază că soluţia instanţei de apel, este dată cu încălcarea normelor de drept material.

In primul rând, sub aspectul celor reţinute de instanţa de apel cu privire la faptul că riscul valutar fiind reglementat şi de o normă supletivă nu ar putea face obiectul controlului instanţei prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1 alin. (2) Directiva CEE 93/13, această interpretare este greşită. Trebuie observat că Directiva 93/13 face referire la clauze ce reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar Legea nr. 193/2000 face referire la clauze contractuale prevăzute în temeiul legii (deci impuse de lege în contract), ori în situaţia de faţă avem de-a face cu norme de drept supletive, de la care se poate deroga.

Astfel, sub acest aspect, în mod greşit instanţa de apel a interpretat aceste norme de drept, deoarece textele anterior menţionate vizau clauze contractuale impuse de norme de drept imperative, asupra cărora părţile nu au niciun control şi pentru existenţa cărora nu pot fi sancţionate.

Tocmai în aceste considerente rezidă principalul motiv pentru care se impune casarea cu trimitere la instanţa de fond a prezentei cauze, deoarece ambele instanţe au avut drept considerent principal, în respingerea cererii privind îngheţarea cursului CHF, faptul că nominalismul monetar este reglementat de lege.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a interpretat dispoziţiile legale menţionate ajungând la concluzia că nu poate analiza caracterul abuziv al clauzei de risc valutar faţă de faptul că aceasta este reflectarea unei norme supletive, deoarece recurenţii nu contestă faptul că o monedă străină putea să fluctueze, ci întinderea exagerată a acestei fluctuaţii. Din toate acestea rezultă că instanţa de apel putea proceda la analiza caracterului abuziv al clauzei de asumare de către recurenţii a riscului valutar.

Pe fond, se observă că prezentul de contract de credit reprezintă în fapt un împrumut de consumaţie, cu specificitatea dată de împrumutător, care este o instituţie specializată de credit. Contractul de împrumut este prin definiţia sa un contract comutativ şi sinalagmatic, ori interpretarea dată de instanţa de apel clauzei de risc valutar încalcă aceste caracteristici ale contractului.

Astfel, argumentaţia băncii sub aspectul clauzei de risc valutar, preluată în mod greşit în ambele faze procesuale anterioare porneşte de la asumarea de către recurenţii a riscului la momentul la care a fost acceptat creditul în CHF. Cele arătate anterior demonstrează, chiar prin recunoaşterea băncii, că la momentul la care a oferit creditul în CHF, în condiţii mai avantajoase, banca avea certitudinea că acel curs va avea doar o evoluţie ascendentă, ştiind că este vorba de o monedă puternică a cărui curs este fixat administrativ la un nivel inferior celui determinat de piaţă ori prin nearătarea acestor aspecte şi către reclamanţii aceştia au fost puşi în situaţia de a nu avea înţelegerea corectă a riscului la care sunt expuşi prin accesarea creditului în CHF, clauza fiind în fapt neinteligibilă.

Din toate acestea, reiese reaua-credinţă de care a dat dovada banca la momentul încheierii contractului de credit, propunând un credit cu o dobânda mascată sub forma cursului valutar, ascunzând instabilitatea acestui curs valutar şi prezentând în mod fals francul elveţian ca fiind o moneda "stabilă" (de natură să inducă oricărui nespecialist ideea că acel curs nu se va modifica).

Astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (2) Directiva 93/13, raportat la decizia CJUE din cauza Andriciuc, recurenţii consideră că problema caracterului abuziv al clauzei de risc valutar poate fi analizată de instanţă, întrucât aceasta nu este formulată clar şi inteligibil.

Sub aspectul impreviziunii, invocată atât în faţa instanţei de fond cât şi în faţa instanţei de apel, în mod greşit atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au respins aceasta apărare, cu încălcarea deciziilor CCR în materie. In realitate, cele doua instanţe nu au analizat instituţia impreviziunii, ci au considerat-o ca fiind o apărare de fond.

Cele două instanţe nu au intrat în cercetarea de fond a impreviziunii şi au considerat că nu se poate aplica impreviziunea, întrucât nominalismul monetar este reglementat legal, impreviziunea având doar o consacrare jurisprudenţială.

Aşadar, în mod greşit, cu încălcarea deciziilor general-obligatorii ale CCR, instanţele de judecată au refuzat aplicarea principiului impreviziunii, invocând o incompatibilitate a acestuia cu nominalismul monetar, precum şi faptul că impreviziunea nu era prevăzută expres în C. civ. de la 1864.

Se impune deci retrimiterea cauzei către instanţa de fond, în temeiul art. 497 C. proc. civ. pentru ca aceasta să se pronunţe şi asupra fondului impreviziunii, iar nu numai asupra acestui aspect de aplicabilitate, asupra căruia în mod greşit s-au pronunţat cele două instanţe.

Sub aspectul efectelor pe care le-ar avea constatarea caracterului abuziv al clauzei, în mod corect instanţa de apel trage concluzia că sancţiunea incidentă este cea a nulităţii absolute, însă în mod greşit respinge cererea de fixare a cursului, întrucât această cerere derivă din însăşi aplicarea nulităţii.

Astfel, trebuie observat că prin anularea clauzei ca fiind abuzivă, creditul va trebui restituit tot prin echivalentul în RON a francilor elveţieni, însă fără o clauză care să prevadă altfel se va aplica cursul valutar de la data încheierii contractului, singurul punct de referinţă la care s-ar putea raporta pentru înlocuirea efectelor clauzei abuzive.

Astfel, contrar celor susţinute de instanţa de apel, cele solicitate de reclamanţi reprezintă doar aplicarea efectelor nulităţii, iar nu intervenţia instanţei în mecanismele contractuale, peste voinţa părţilor.

Pentru aceste considerente, recurenţii se consideră îndreptăţiţi să solicite admiterea recursului astfel a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 30 mai 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 19 iunie 2019, recurenţii au solicitat înlăturarea susţinerilor ca fiind nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 13 septembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 17 septembrie 2018, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 8 noiembrie 2018, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin rezoluţia instanţei din 30 mai 2019, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 24 octombrie 2019 în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea pronunţată la 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1834 din 7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 12 decembrie 2019.

Prin încheierea pronunţată la 12 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 23 noiembrie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii susţin referitor la soluţia instanţei de apel, cu privire la capătul de cerere privind clauzele art. 6.1 - comisionul de procesare şi art. 6.3 din contractul de credit ce vizează comisionul de administrare, că este nelegală întrucât nu s-a apreciat asupra dezechilibrului creat în raport cu lipsa contraprestaţiei băncii.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel prin care s-a statuat asupra legalităţii şi valabilităţii clauzei contractuale inserate la art. 6.1 şi la art. 6.3 din contractul de credit, se constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestor clauze.

Potrivit art. 6.1 din contractul de credit, pentru procesarea cererii de credit, recurenţii s-au obligat să plătească băncii un comision de procesare în cuantum de 1,9% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului, menţionată la art. 1.1 lit. b) din contract, rezultând suma de 4175,33 CHF, pe care, potrivit contractului, reclamanţii au fost de acord să o achite integral data tragerii creditului.

Potrivit art. 6.2. din contractul de credit, pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de aceasta, recurenţii s-au obligat să plătească băncii un comision de administrare credit, evidenţiat şi în graficul de rambursare credit - anexă la contractul de credit, în cuantum de 0,15% calculat prin aplicarea procentului la soldul creditului, sumă ce urma să fie achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare. Prin actul adiţional nr. x la contractul de credit s-a convenit ca începând cu 28 martie 2012, împrumutatul să nu mai datoreze comisionul de administrare credit.

Nemulţumirile recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivelor sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisioanelor şi modul de redactare a art. 6.1 şi 6.2. nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Faţă de conţinutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit şi la comisionul de administrare credit transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare/de administrare credit şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că recurenţii, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea acestora şi modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/03.10.2008 nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Aşadar, comisionul de procesare şi cel de administrare sunt percepute în mod justificat, destinate acoperirii unor costuri aflate în strânsă legătură cu verificarea condiţiilor de eligibilitate a consumatorului care a solicitat acordarea împrumutului şi cu monitorizarea acestuia pe toată durata creditării şi, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

In aceste condiţii, se constată că, instanţa de apel a pronunţat decizia cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept material aplicabile în materie - Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare/de administrare credit şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

In ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, se apreciază că soluţia instanţei de apel este greşită, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, întrucât aceasta fiind reglementată de o normă supletivă nu ar putea face obiectul controlului instanţei prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) Legea nr. 193/2000 raportat la art. 1 alin. (2) Directiva CEE 93/13, aspect ce conduce la o interpretare eronată.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a menţinut hotărârea instanţei de fond, în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale inserată la art. 5.1 din contract, decizia atacată este legală.

Potrivit clauzei 5.1 din contractul de credit, s-a convenit de către părţi moneda creditului, respectiv ca orice plată efectuată de către împrumutat în baza contractului de credit să se facă în moneda în care s-a acordat creditul.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit x, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 3 octombrie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării lor, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii reprezintă de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii, care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

In ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii de către instanţa de apel, Înalte Curte reţine că recurenţii-reclamanţi nu au invocat în susţinerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., decât în mod formal, aşa încât se constată că nu există critici care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Referitor la solicitarea recurenţilor de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, Înalta Curte constată că această cerere este nefondată, urmând a fi respinsă, în considerarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., având în vedere că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la 480 alin. (3) din acelaşi Cod, întrucât nu se poate constata că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori că judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1834 din 7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1834 din 7 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2020.