Exclusion of foreign-currency repayment clauses from unfair contract terms review under Directive 93/13/EEC via reflection of statutory monetary nominalism.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor din secţiunea nr. 6) lit. b) teza I din Condiţiile speciale şi din secţiunea nr. 4) pct. 4.1. şi 4.3. din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/12.11.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiei de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit, a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice), a obligaţiei de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, a obligaţiei de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit.

De asemenea, s-a solicitat să se dispună obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi şi să dispună obligarea băncii la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1031 din 18 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Prin cererea înregistrată la data de 21 aprilie 2016, reclamanta A. a declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 773/A/2018 din 18 aprilie 2018 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1031 din 18 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata C. S.A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În susţinerea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate pentru patru motive de nulitate, iar instanţa de apel, prin decizia pronunţată, a analizat un singur motiv de nulitate a clauzelor, cel privind aplicarea "principiului nominalismului".

Instanţa de apel nu a analizat motivele de nulitate privitoare la punerea în vânzare de produse/servicii financiare defectuoase (toxice), la utilizarea de practici comerciale înşelătoare şi la clauzele abuzive deşi, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluţiei date de prima instanţă şi în privinţa acestora.

In lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind conţinutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.. În concret, instanţa nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidenţa motivului 6 de casare al art. 488 C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de casare pe care recurenţii-reclamanţi îşi întemeiază cererea este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile subsumate acestui motiv de casare vizează aplicarea greşită a deciziei CJUE din cauza C-186/16.

În acest sens se arată că prin Decizia pronunţată în cauza C - 186/16, CJUE a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de faţă şi trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE, doar una dintre întrebări vizând aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

In acest context, recurenta apreciază că instanţa de apel a considerat în mod greşit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului şi la calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată în raport de produsele şi serviciile primite în schimb de consumator.

Excepţiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situaţii similare.

Analiza în condiţiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziţiei produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi are în vedere noţiunea largă de "lege" adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorităţi centrale sau chiar de autorităţi administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Motivaţia pentru care legislaţia protecţiei consumatorilor (inclusiv Directiva clauzelor abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziţii din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul naţional în materia protecţiei consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcţionare a UE.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecţiei consumatorilor, există o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competenţă exclusivă în materia protecţiei consumatorilor. Dată fiind competenţa partajată între Uniune şi statele membre în materia protecţiei consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...) ".

Înţelesul excepţiei de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv.

Pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie sa fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziţia din actul normativ. Este, deci, necesară condiţia minimală ca respectiva clauza să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Cu atât mai puţin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarităţi vagi cu dispoziţii din acte normative. Echivocul şi caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumţii de caracter abuziv.

O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Soluţia instanţei de apel conduce, în mod greşit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluţie care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condiţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

Riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condiţiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) şi nu ţine de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanţei într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit faţă de riscul valutar. Fluctuaţiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuaţiile valorii creanţelor. Iar nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Astfel cum arată art. 169 din TFUE, normele obligatorii din dreptul naţional trebuie să instituie un nivel de protecţie mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin Directivă).

Chiar şi clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă.

Principiul nominalismului monetar, motivaţia pentru care instanţa de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit şi art. 1 lit. t) din actele adiţionale care stabilesc restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie a consumatorului, ceea ce înseamnă ca o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai aşa s-ar fi putut asigura nivelul minim de protecţie al consumatorilor instituit prin Directivă. Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parţial, conţinutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudenţa pronunţată în aplicarea şi interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituţie, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

Sub un alt aspect, se arată că, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scuteşte pe profesionist de obligaţia de a-l informa pe consumator despre consecinţele economice ale clauzei. Un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoştinţele juridice şi economice necesare pentru a înţelege sensul unei norme supletive pretins transpusă contractual, dar mai ales pentru a percepe efectele distructive ale acesteia într-un contract nenumit.

Contractul trebuia să expliciteze că, în condiţiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condiţiile aceluiaşi venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF şi, deci, de a-şi plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuaţiile cursului valutar al CHF.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerinţe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcţionează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condiţiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Se mai arată şi că, informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie să privească mai ales consecinţele economice ale clauzei.

Informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială pentru formarea consimţământului.

Astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei CJUE pronunţate în cauza Andriciuc, C-186/16: 48.,,(...) pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. În ceea ce priveşte împrumuturile în monedă străină, instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, acestea trebuind să includă cel puţin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care îşi au domiciliul sau sediul împrumutaţii şi majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului (Recomandarea A - Conştientizarea riscurilor de către împrumutaţi, punctul 1)".

Astfel, pornind de la considerentele Curţii expuse la punctul 48 în Decizia pronunţată în cauza Andriciuc, C-186/16, recurenta apreciază că analiza acestui motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecaţii, reţinută inclusiv de instanţa de apel, care, deşi constată o vădită încălcare de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare, impusă de jurisprudenţa Curţii, totuşi lasă nesancţionată o astfel de încălcare, contrar obligaţiilor trasate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător. Dar profesionistul şi consumatorul nu se află pe o poziţie de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic şi de rezervă de timp, nici din punct de vedere informaţional.

Altfel spus, ce îşi poate asuma şi suporta banca, nu îşi poate asuma şi suporta un consumator. În plus, impactul fluctuaţiei de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ şi nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condiţiile în care prestaţia acestuia, punerea sumei de bani la dispoziţie, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului şi a executării silite, în cazul în care fluctuaţia îl pune în situaţia de a nu-şi putea plăti ratele. Riscul este cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuaţie semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecinţele de mai sus.

In schimb, banca are avantajul timpului, astfel încât chiar şi în ipoteza unei devalorizări a monedei de împrumut (CHF), banca îşi permite să aştepte toţi cei 30 de ani ai contractului, astfel încât, într-un final, cu toate dobânzile, comisioanele percepute, să constate profitul de pe urma împrumutului acordat.

Conduita inexplicabilă a instanţei de apel este contrară legislaţiei aplicabile în materia protecţiei consumatorilor precum şi scopului urmărit de directiva 93/13/CEE a Consiliului, respectiv, ca statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie prin dispoziţii naţionale chiar mai stricte decât cele din Directivă.

Sub un alt aspect, se arată că CJUE se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii.

În conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Codul consumului stabileşte două categorii de obligaţii de avertizare care incumbă comerciantului, una publică, privind produsele sau serviciile care, în mod normal, nu sunt periculoase pentru consumul populaţiei, dar devin în mod imprevizibil periculoase după punerea lor pe piaţă şi una individuală, concretă, destinată consumatorului care intenţionează să achiziţioneze bunuri sau servicii prin natura lor riscante (sau care intenţionează sa adere fără rezerve la oferta de a contracta făcută de un comerciant, oferta având ca obiect un astfel de bun sau serviciu, prin natura sa riscant).

Riscul valutar este unul dintre aspectele esenţiale ale creditului în monedă străină. Specificul acestui tip de risc este că, deşi pare a fi natural, adică presupus de însăşi formula contractuală aleasă, în realitate nu este. Schematic şi doar teoretic, mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute mai ieftin, adică la dobânzi şi cu costuri mai mici decât cele practicate la creditele în euro sau în moneda naţională, în schimbul unei alegeri conştiente a riscului de variaţie a cursului. În realitate, riscul valutar este dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulenţe ale pieţei, când cei ce deţin lichidităţi se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităţilor, ceea ce ii conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (şi are) obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 şi, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obişnuite şi la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obişnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. în plus, conform art. 6 şi 7 din Legea nr. 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată, conform aceleiaşi legi.

Or, analizând contractele de credit supuse analizei, se observă că riscul valutar nu este definit, în niciun fel, în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanţa de apel concluzionează în sensul că prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul îşi asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obţine resursele de rambursare.

Deşi reţine în mod clar existenţa unui dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului, instanţa de apel lasă, în continuare, nesancţionată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

Recurenţii consideră că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituţiei financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, şi nu în timpul sau după, colapsul consumatorului (eveniment care, materializat în volume mari, ar putea determina chiar colapsul creditorului). Nu poate fi invocată în apărare neretroactivitatea Recomandării CERS din 2011 şi a Directivei 2014/17/UE. Recomandarea CERS nu este un act normativ supus principiului neretroactivităţii, ci un cod de conduită ce arată cum trebuiau puse în aplicare reglementările existente deja iar principiile din preambulul Directivei motivează necesitatea Directivei.

In ceea ce priveşte Directiva 2014/17/UE, modul în care principiile din preambul sunt ordonate în pagină reprezintă confirmarea faptului că şi anterior directivei, băncile aveau obligaţia de avertizare asupra riscului valutar, pe care au omis-o.

Deliberată sau nu, această omisiune reprezintă, conform Preambulului Directivei creditelor imobiliare, o practică iresponsabilă care, în condiţiile crizei financiare, a dus la compromiterea bazelor sistemului financiar.

Ceea ce prezintă relevanţă este obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora. Iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la profan şi la public, în general.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs şi efectele acestor variaţii.

Costul împrumutului său este exprimat, pentru consumator, în RON, şi depinde direct de fluctuaţiile cursului valutar. Comportamentul subversiv al băncii de a ascunde costul împrumutului în RON, raportat la posibilele fluctuaţii de curs valutar, şi de a pretinde că obligaţia sa şi costul său (ale împrumutatului) erau în CHF, înseamnă o gravă abatere de la raţiunea legii, aşa cum a fost interpretată de CJUE.

Recurenta precizează că a contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligaţiilor şi costul total al împrumutului, aşa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia CJUE pronunţată în speţa Andriciuc. Iar daca împrumutaţii nu şi-au cunoscut întinderea obligaţiilor, contractul de credit a fost unul aleatoriu, nicidecum comutativ. Mai precis, contractul a fost pervertit într-unul aleatoriu.

Or, se arată, contractele comercianţilor cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, adică efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau determinabile (certe, cuantificabile), cel ce semnează un contract cu comerciantul sau aderă fără rezerve la oferta de a contracta a comerciantului fiind conştient de întinderea obligaţiilor şi de amplitudinea riscurilor pe care şi le asumă.

În cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar, adică nu îşi obţine majoritatea veniturilor în acea valuta) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plata, acord dat exclusiv pentru motivul ca debitorul primeşte în schimb un preţ al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

Îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE pronunţată în speţa Andriciuc).

Se arată că, din această perspectivă, CJUE instituie o prezumţie de neinformare ce operează în favoarea consumatorului, prezumţie care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente, aspecte nedovedite în cauză, după cum bine a reţinut chiar instanţa de apel, care însă, în mod greşit, nu sancţionează banca intimată.

Recurenta precizează că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în faţa instanţelor de fond a arătat că existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveţiei, Băncii Naţionale Române cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF şi efectelor distructive asupra împrumutaţilor în această monedă.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deşi nu acest lucru i se reproşează în acţiunea de faţă), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (D., E. şi F.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilităţii civile, contravenţionale sau penale a unui comerciant care vinde produse sau servicii populaţiei. Dimpotrivă, apariţia imprevizibilă a unui pericol generat de consumul sau utilizarea produsului sau serviciului pus pe piaţă de comerciant este chiar declanşatorul obligaţiei de avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piaţă, obligaţie care îi incumbă comerciantului.

Un alt aspect vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 17, 25 şi 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Pentru aceste considerente recurenta a solicitat instanţelor de fond, înlocuirea obligaţiei de restituire a creditului în CHF, cu obligaţia de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit.

Solicitarea recurentei a fost efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele şi serviciile defectuoase, fiind invocate dispoziţiile art. 25 lit. b) şi art. 27 lit. a) din Codul consumului.

Produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

Încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat prin politici de publicitate înşelătoare sau agresivă din partea Băncii, motiv pentru care acest produs de creditare a fost calificat drept toxic.

Instanţa de apel a apreciat că deşi atât O.G. nr. 21/1992 cât şi Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare şi serviciile financiare, legiuitorul atunci când a făcut referire la produse defecte, toxice, reparare, refacere, a avut în vedere sensul lexical al acestor cuvinte şi a vizat bunurile materiale, nu sensul figurat al acestora, atribuit de consumatori contractelor de credit. Or, potrivit O.G. nr. 21/1992, noţiunea de produs este echivalentă cu cea de bun/serviciu.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanţa se limitează în mod greşit la prestaţia efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omiţând însă, cu bună-ştiinţă, obiectul prestaţiei, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Astfel, în mod greşit a apreciat instanţa de judecată în cuprinsul deciziei atacate că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noţiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispoziţiile legale incidente.

În cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerinţele legale nu dispensează instituţia de credit de obligaţia sa de consiliere în privinţa celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului.

Recurenta consideră că Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, aspecte confirmate chiar de instanţa de apel.

In situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

In urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 1 noiembrie 2018, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 21 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 773/A/2018 din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 11 aprilie 2019, cu citarea părţilor.

Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă cererea formulată de petenta A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la 11 aprilie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 23 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Critica recurentei, subsumată celor două motive de casare invocate anterior, prin care a susţinut că prin cererea de chemare în judecată a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate pentru patru motive de nulitate, iar instanţa de apel a analizat un singur motiv de nulitate a clauzelor, cel privind aplicarea "principiului nominalismului", se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

Astfel, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar pretinsa nemotivare a hotărârii sub aspectul arătat nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat, ci celui prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că această critică a fost invocată formal, având în vedere că instanţa de apel a reţinut în considerente că cererea de apel nu a fost motivată, astfel că, apelul declarat de către apelantă a fost analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 476-480 C. proc. civ.

Aceasta deoarece, prin cererea de apel reclamanta a invocat dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ. solicitând instanţei să aibă în vedere caracterul devolutiv al apelului, precum şi toate argumentele în fapt şi în drept invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel încât, criticile recurentei prin care se susţine că instanţa de apel a analizat doar un singur motiv de apel, cel referitor la aplicarea principiului nominalismului nu pot fi primite, faţă de împrejurarea că apelul nu a fost motivat.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, arătând că instanţa de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Astfel, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăseşte în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reţine că instanţa a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Aşadar, în raport cu susţinerile recurentei, potrivit căreia, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credinţe, soluţia instanţei de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce priveşte aserţiunile vizând încălcarea obligaţiei precontractuale de informare şi avertizare, practicile înşelătoare şi reclamă deopotrivă şi punerea pe piaţă a unor produse toxice, Înalta Curte reţine că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurenta exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârşită de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte obligaţia băncii de a nu utiliza practici înşelătoare, din coroborarea art. 4 alin. (3) cu art. 6-9 din Legea nr. 363/2007 rezultă că practicile comerciale incorecte sunt reprezentate în special de practicile înşelătoare şi practicile agresive, care conduc, în primul caz, la inducerea în eroare a consumatorului, determinându-l "să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o", iar în cel de-al doilea caz, limitează în mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu.

Prin urmare, practicile comerciale vizează faza precontractuală, decizională, iar nu un contract încheiat. In acest context, nu se poate susţine că pretinsul comportament al unei instituţii bancare de a aplica o clauză contractuală asumată prin semnătură de consumator ar putea reprezenta o practică comercială incorectă.

Preambulul Directivei nr. 2005/29/CE confirmă faptul că practicile comerciale vizează faza decizională, respectiv precontractuală, astfel că o clauză contractuală şi împrejurarea de a se da eficienţă acesteia nu se înscrie în teza unor "practici comerciale incorecte".

În alţi termeni, executarea unui contract încheiat nu poate reprezenta o practică comercială incorectă şi, cu atât mai puţin, a unei clauze din contract care transpune o prevedere din dreptul intern. Mai mult, prin pretenţiile exprimate în petit se tinde în cele din urmă la însăşi modificarea contractului în derulare, ceea ce este în dezacord cu măsurile prevăzute de Legea nr. 363/2007.

În consecinţă, aceste aserţiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalităţii deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, precum şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Aşadar, criticile formulate de recurentă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 773/A/2018 din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 773/A/2018 din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2020.