Exclusion of currency risk clauses from consumer protection as transposition of supplementary statutory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 4 februarie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv şi nul al clauzelor cuprinse în art. 3.1, 3.2, 3.3, 3.4, 3.6 şi 11.4 din contractele de credit nr. x/21.11.2007 şi nr. x; obligarea pârâtei să considere ca încasată şi rambursată anticipat, din sumele aferente creditelor, suma încasată în CHF sau contravaloarea în RON la paritatea LEU/CHF din ziua plăţii, cu titlu de dobândă şi diferenţa de curs valutar începând de la data la care dobânda a devenit variabilă şi până la data îndeplinirii obligaţiei băncii de restituire integrală şi efectivă a dobânzii şi a diferenţei de curs valutar; obligarea pârâtei la calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb franc elveţian/leu aplicat de bancă în ziua punerii la dispoziţie a împrumutului contractat; obligarea pârâtei să emită un nou plan de rambursare a creditului prin eliminarea costurilor relative la dobânda calculată în temeiul art. 3.1, 3.2, 3.3 din convenţiile de credit şi exonerând împrumutatul de obligaţia plăţii pe viitor a dobânzii în maniera stipulată la art. 3.3, pe durata derulării convenţiilor, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 13 din Legea nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE din 05 aprilie 1993, art. 451-453 C. proc. civ., Noul C. civ., O.U.G. nr. 50/2010.

Prin precizarea formulată la data de 25 februarie 2015, reclamanţii au arătat că suma pe care o consideră ca fiind achitată în plus, reprezentând diferenţă de curs valutar, este de 608.212,47 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 10243/2015 din 28 mai 2015 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de către pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost înregistrată la data de 27 iulie 2015 sub dosar nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1539 din 11 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au formulat apel principal, iar pârâta C. S.A. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1833A/2017 din 25 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii apelului incident.

A fost admis apelul incident formulat de apelanta pârâtă C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1539 din 11 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în sensul că au fost înlăturate considerentele sentinţei cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente.

A fost respins ca nefondat apelul principal declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii au arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 reţinând în mod eronat caracterul negociat al clauzelor contractuale.

Astfel, susţin recurenţii, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că între reclamanţi şi bancă au existat discuţii prealabile concrete cu privire la clauzele contestate prin acţiune şi că, simpla prezentare a unei oferte comparative între două posibile monede de creditare nu echivalează cu o negociere efectivă a clauzelor contractuale care să determine neîndeplinirea unei condiţii de existenţă a unei clauze abuzive.

Totodată, recurenţii susţin că instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că între reclamanţi şi bancă a existat un raport de egalitate juridică, întrucât calitatea de persoană de afaceri nu conduce automat la ideea unui raport de egalitate juridică, întrucât reclamanţii nu deţin cunoştinţe în materie bancară şi, mai mult nu se poate reţine că au influenţat moneda acordării creditului prin simpla alegere din două oferte prezentate de bancă.

Recurenţii consideră că prin constatarea caracterului negociat al clauzelor contractuale instanţa de apel a procedat la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, întrucât reclamanţii nu au avut posibilitatea efectivă de a influenţa natura clauzelor contractuale, fiind în prezenţa unui contract standard preformulat.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel însuşindu-şi considerentele instanţei de fond a considerat în mod eronat ca "nefiind îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor criticate".

După o prezentare a unor opinii privind îndeplinirea condiţiilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate, recurenţii consideră că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motive pertinente de natură să atragă o soluţie de respingere, în condiţiile în care instanţa se limitează numai la a face trimitere la aplicarea principiului nominalismului monetar instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, care, în opinia recurenţilor, a fost aplicat greşit.

In ceea ce priveşte clauza de risc valutar, în plus faţă de caracterul nenegociat al acesteia, recurenţii susţin că aceasta a fost inserată cu rea-credinţă de către bancă, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu a fost redactată într-un limbaj uşor inteligibil.

Recurenţii susţin că deşi cauza a fost suspendată până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc şi alţii împotriva D. S.A., instanţa de apel nu a ţinut cont de niciunul din considerentele instanţei europene, stabilind în mod eronat că această clauză de risc valutar a fost redactată în termeni clari şi inteligibili.

În ceea ce priveşte clauza contractuală privind modificarea unilaterală a dobânzii, în plus faţă de caracterul nenegociat al acesteia, în continuarea motivării recurenţii au prezentat opinii proprii raportate la situaţia de fapt susţinând că această clauză a fost inserată cu rea-credinţă de către bancă, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, menţionând în acest sens jurisprudenţa naţională şi europeană.

Pentru aceste motive recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă, la 5 februarie 2018, intimata C. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât motivele invocate de recurenţi nu se încadrează in niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 26 februarie 2018, recurenţii au solicitat înlăturarea susţinerilor ca fiind nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 aprilie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 24 aprilie 2018, recurenţii depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1833A/2017 din 25 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, acordând termen la 21 februarie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea pronunţată la 21 februarie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 23 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 reţinând în mod eronat caracterul negociat al clauzelor contractuale, întrucât simpla prezentare a unei oferte comparative între două posibile monede de creditare nu echivalează cu o negociere efectivă a clauzelor contractuale care să determine neîndeplinirea unei condiţii de existenţă a unei clauze abuzive.

Această critică este nefondată, întrucât în mod corect, instanţa de apel a apreciat că au fost supuse negocierii contractele de credit în discuţie, iar în raport de probele administrate în cauză, se constată că cele două contracte de credit nu reprezintă produse standard, oferite de bancă tuturor clienţilor săi, în condiţiile în recurenţii au menţionat în cadrul motivelor de recurs, că banca le-a prezentat oferte comparative între două posibile monede de creditare, iar la dosar se afla probe în acest sens, la care a făcut referiri şi instanţa de apel, care a reţinut că au avut loc discuţii concrete cu privire la clauzele contestate, prealabil încheierii contractelor şi ca propunerea de acordare a creditelor conţinea clauze diferite fata de cele standard.

Referitor la critica privind raportul de egalitate juridică dintre părţi, reţinut instanţa de apel, se constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât recurentul-reclamant lorgulescu A. nu se afla pe poziţii de inferioritate faţă de bancă, în condiţiile în care acesta a finalizat negocierea contractelor de credit, obţinând atât exprimarea dobânzii în funcţie de formula Libor+marja băncii de 3%, cât şi renunţarea de către banca la perceperea comisionului de administrare.

Tot în urma negocierilor purtate, ulterior încheierii contractelor, s-a obţinut şi reducerea marjei băncii de la 3% la 2%, iar în ceea ce priveşte moneda creditului a existat posibilitatea de alegere, potrivit dovezilor existente la dosarul cauzei, aşa încât contractarea creditului în moneda CHF a fost opţiunea recurenţilor.

In ceea ce priveşte critica referitoare la clauza de risc valutar, în plus faţă de caracterul nenegociat al acesteia, recurenţii susţin că a fost inserată cu rea-credinţă de către bancă şi că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât nu a fost redactată într-un limbaj uşor inteligibil.

Critica soluţiei instanţei de apel pe acest aspect nu poate fi primită, întrucât recurenţii fac vorbire despre o clauză care ar reprezenta o clauza de risc valutar, pe care însă nu o identifică.

Din analiza contractelor de credit, se constată că este vorba despre clauza prevăzută la art. 4.1 prin care s-a stabilit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul, însă aceasta nu a făcut obiectul unor critici în cadrul motivelor de recurs, sens în care aceste aspecte nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs, în condiţiile art. 494 raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Referitor la îndeplinirea condiţiilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate, recurenţii consideră că instanţa de apel a aplicat greşit principiului nominalismului monetar instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, întrucât aceasta s-a limitat numai la a face trimitere la aplicarea acestui principiu.

Contractele de credit în discuţie, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate la 23 ianuarie 2007 şi 21 noiembrie 2007, fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce priveşte clauza contractuală privind modificarea unilaterală a dobânzii, în plus faţă de caracterul nenegociat al acesteia, recurenţii susţin că această clauză a fost inserată cu rea-credinţă de către bancă, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Critica referitoare la clauzele privind dobânda contractuală se constată că este nefondată, întrucât hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică din această perspectivă, deoarece clauzele privind dobânda sunt clare şi inteligibile, în condiţiile în care rezultă cu claritate că dobânda este calculată şi variază în funcţie de indicele de referinţă Libor şi de marja fixă a băncii, aspecte care nu ţin de voinţa exclusivă a băncii.

În acest context, se reţine că această clauza a fost renegociată, odată cu încheierea actelor adiţionale din 11 decembrie 2013, marja băncii fiind redusă la 2%, astfel cum s-a arătat în prealabil.

Totodată, se reţine că prin motivele de recurs nu s-au adus critici concrete care să vizeze soluţia instanţei de apel referitor la clauzele 3.1, 3.2 si 3.4, care reglementează dobânda contractuală, criticate prin acţiunea introductiva, ci doar clauzei 11.4. Or, această clauză nu prevede dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, ci posibilitatea băncii de a opera modificările privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente, în condiţiile contractuale.

In aceste condiţii, se constată că această clauză nu a determinat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât împrumutatul şi-a asumat plata unei dobânzi variabile prin contract, fiind astfel indicată şi formulă de variaţie, aspect ce atrage după sine modificarea prevăzută de clauza criticată.

Prin urmare, această clauză este clară şi inteligibilă, astfel că susţinerile recurenţilor sunt lipsite de fundament, întrucât clauza 11.4 nu este susceptibilă de a produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul recurenţilor, neputând fi astfel contestată buna-credinţă a băncii.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1833A/2017 din 25 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1833A/2017 din 25 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2020.