Borrowers' appeal rejected: currency-risk, administration-fee, and rate-index clauses in CHF mortgage held not unfair.

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal la data de 16 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. BUCUREŞTI, C. S.A. - Sucursala Vrancea şi D. Amsterdam, Olanda, au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 din Convenţia de credit HL 10996/14.05.2007 şi obligarea pârâtelor la modificarea acesteia în sensul restituirii ratelor la valoarea schimbului valutar de la data convenţiei, obligarea pârâtelor să adapteze contractul de credit în sensul recalculării ratelor la cursul CHF din momentul încheierii convenţiei, precum şi obligarea la restituirea sumelor plătite în plus în baza acestei clauze abuzive, cu dobânda legală aferentă, plătită de la data încheierii convenţiei şi până la data restituirii efective.

Au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în art. 4.11 lit. b) din convenţie referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului şi înlăturarea acestuia din cuprinsul convenţiei, precum şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din convenţia încheiată şi obligarea pârâtei la înlăturarea acestora din convenţie dar şi stabilirea faptului că dobânda este valabilă în raport de indicele de referinţă LIBOR marja fixă fiind de 0%.

Totodată, s-a solicitat recalcularea dobânzii în urma eliminării clauzelor abuzive şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă aferentă şi restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de comision de administrare.

Prin sentinţa civilă nr. 13/2016 din 3 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ Fiscal s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.A. BUCUREŞTI, C. S.A. - Sucursala Vrancea şi D. Amsterdam, Olanda.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin încheierea din 7 decembrie 2016, Curtea de Apel Galaţi a dispus, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., suspendarea judecării prezentului apel, până la soluţionarea dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept ce avea legătură cu cauza.

Prin decizia civilă nr. 259 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Galaţi a constatat perimat apelul, apreciind că după soluţionarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, părţile nu au solicitat repunerea pe rol a prezentului apel şi continuarea judecăţii, în termenul de 6 luni prevăzut de C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 4436 din 18 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

La Curtea de Apel Galaţi dosarul a fost înregistrat la data de 20 noiembrie 2018, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 13/2016 din 3 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva deciziei civile nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Cererea de recurs formulată de recurenţii A. şi B. a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 5.1 (referitoare la riscul valutar), art. 4.11 lit. b) (referitoare la comisionul de administrare), art. 4.1 alin. (2) şi (4).2 alin. (2) si art. 4.3 (referitoare la "indicele de referinţă al băncii" ca modalitate de calcul dobânzii) din Convenţia de credit HL10996 din 14.05.2007 cu înlăturarea acestora, stabilizarea cursului de schimb valutar la cursul din data încheierii contractului, restituirea sumelor achitate în plus ca urmare a cursului valutar şi a diferenţei de dobândă, a sumelor achitate în contul comisionului de administrare, împreună cu dobânda legală aferentă.

În acest context, recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în ce priveşte clauza de art. 4.11 lit. b) - privind comisionul de administrare credit - intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, fiind vorba de o clauză referitoare la echivalentul unor servicii, exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, atât sub aspectul raţiunii perceperii lui cât şi a modului de calcul, periodicităţii perceperii lui, nefiind nevoie de cunoştinţe de specialitate.

Se arată că, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi totodată a încălcat prevederi ale instanţei comunitare din decizii CJUE. S-a reţinut, că în ceea ce priveşte comisionul de administrare, acesta ar reprezenta echivalentul unor servicii, fără a se avea în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut ce cuprinde şi clauza de la art. 4.11 lit. b), precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta. În acest sens se menţionează CJUE în Hotărârea Matei şi Matei împotriva S.C. E. S.A., domeniul de aplicare exact al noţiunilor de "obiect" şi "preţ" în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii de "cost total al creditului pentru consumator" în accepţiunea art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepţia de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuşi obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13.

Prin contractul de credit banca-împrumutătoare se angajează, în principal, să pună la dispoziţia împrumutatului o anumită sumă de bani, aceasta din urmă angajându-se, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, această sumă potrivit termenelor de scadenţă prevăzute. Principalele prestaţii ale unui astfel de contract se raportează, aşadar, la o sumă care trebuie definită în raport cu moneda de plată şi de rambursarea stipulată.

Faptul că pentru derularea unui contract de împrumut se percep comisioane pentru acordarea creditului, pentru administrare, rambursare anticipată, transformare etc. priveşte clauze cu caracter accesoriu, deoarece nu ţin de esenţa contractului de împrumut, ci de costurile percepute de împrumutător pentru a putea efectua actul de creditare.

Nefiind vorba de o clauză privind obiectul principal al contractului ori serviciul de creditare ce ţin de esenţa contractului, clauza nu este exclusă de la constatarea caracterului abuziv, instanţa de apel reţinând în mod greşit contrariul, interpretând greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Direcţia 93/13/CEE şi nesocotind dispoziţiile comunitare privind aplicarea şi interpretarea unitară a Directivei referitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

S-a apreciat de instanţa de apel în mod greşit că clauza privind comisionul de administrare este clară şi uşor inteligibilă, fără a avea în vedere ca sintagmele "...exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" folosită de legiuitorul naţional în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât şi cea folosită în norma comunitară, " ...exprimate în mod clar şi inteligibil", nu pot fi reduse la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definită aşa încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Reţinând sub aspectul caracterului clar şi inteligibil al clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. b) dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 care prevăd posibilitatea perceperii unui asemenea comision, instanţa de apel nu a dat eficienţă atunci când a apreciat caracterul clar şi inteligibil al dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 care exclud posibilitatea perceperii a două comisioane de administrare.

In clauza de la art. 4.11 lit. b) nu sunt indicate, în mod transparent, motivele care justifică remuneraţia corespunzătoare acestui comision, aşa după cum s-a reţinut în paragraful 77 al deciziei pronunţate de CJUE în cauza C-143/13, iar pe de altă parte, potrivit paragrafului 75 din hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, cerinţa, potrivit căreia, o clauză trebuie redactată în mod clar şi inteligibil, trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din puncte de vedere gramatical, ci şi ca ea să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acel mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce-1 priveşte.

Ori dacă intimata pretinde pentru aceeaşi prestaţie - de punere la dispoziţie a creditului - atât dobânda cât şi două comisioane de administrare - acest mecanism instituit prin art. 4.11 lit. b) nu este transparent, fiind înfrânt caracterul clar şi inteligibil al clauzei.

Sub acest aspect, nu se poate reţine concluzia instanţei de apel, care a statuat, ea însăşi, care ar fi considerentele/serviciile/activităţile pentru care banca a reţinut comisionul de administrare, aceste considerente trebuind să rezulte din chiar clauzele contractului, iar nu din deducţiile părţilor ori ale judecătorului.

Tot faţă de cele anterior menţionate, trebuie observat că nu pot fi primite susţinerile instanţei de apel în sensul că administrarea creditului este o noţiune complexă ce include operaţiuni şi costuri diverse, ce implică resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Tocmai lipsa explicită a considerentelor pentru care a fost perceput acest comision face ca analiza clauzei de la art. 4.11 lit. b) a contractului să fie greoaie, trebuind să fie făcute presupuneri în legătură cu contraprestaţiile părţilor, fapt ce nu este permis în contracte ce se află sub protecţia legislaţiei privind consumatorii.

Instanţa de apel a pronunţat decizia cu aplicarea greşita a prevederilor art. 15 din Legea nr. 199/1990 nesocotind şi dispoziţiile art. 8 din aceeaşi lege.

S-a apreciat greşit că această normă nu se opune perceperii unor comisioane de administrare, întrucât dispoziţiile acestui articol se refera la cheltuieli anterioare acordării creditului, iar comisionul de administrare vizează cheltuieli efectuate de bancă în cursul derulării contractului, perceperea lui nefiind interzisă.

Ori, prin instituirea numai anumitor cheltuieli, instanţa de apel nu poate să extindă aceste prevederi la alte cheltuieli, fie că sunt anterioare, fie că sunt ulterioare acordării creditului, în caz contrar încălcându-se principiul evaluării ca principiu al interpretării juridice, potrivit căruia, interpretul nu trebuie să facă distincţie acolo unde legea în vigoare nu distinge (Ubi lex nou distinguit, nec nons distinguere debemus). Când un text pare ambiguu sau absurd, instanţa trebuie să reţină sensul cel mai favorabil acuzatului/debitorului (in dubio pro reo).

De altfel, art. 77 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului prevede că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Instanţa de apel nu a dat eficienţă acestor dispoziţii, interpretând greşit prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, doar în favoarea băncii, contrar art. 77 din Legea nr. 296/2004.

In cauză, fiind îndeplinite prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind lipsa negocierii, lipsa informării, dezechilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor şi încălcarea bunei-credinţe din partea băncii, soluţia pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea acestei norme de drept material.

In ce privesc clauzele de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contract instanţa de apel a reţinut greşit că în raport de dispoziţiile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi faptul că ulterior prin acte adiţionate s-a stipulat expres ca indicele de referinţă stabilit de banca este indicele LIBOR la 3 luni sau la 6 luni este îndeplinită motivaţia întemeiată vizând modificarea dobânzii.

Aceste dispoziţii au fost încălcate, interpretându-se greşit că indicele de referinţa stabilit de bancă iniţial prin contract a fost chiar indicele LIBOR.

Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru modificarea ratei dobânzii, este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început care este indicele de referinţă al băncii, cum se poate schimba acesta şi că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.

Modalitatea de exprimare folosită de bancă (în sensul că banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de indicele de referinţa stabilit de bancă) face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Instanţa de apel, încălcând dispoziţiile art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 nu a avut în vedere că în speţă, banca a exclus din mecanismul de formare al dobânzii criteriul obiectiv al pieţei financiare, care impunea stabilirea dobânzii variabile în raport de indicele LIBOR şi marja fixă din contract, stabilită la 0 p.p, stabilind un element subiectiv, favorabil doar intimatei, care era singura ce cunoştea şi avea posibilitatea să-şi modifice după bunul plac dobânda de referinţă.

S-a apreciat greşit că în raport de Legea nr. 193/2000 instanţa sesizată de consumator direct şi nu potrivit art. 8-13 din lege, nu poate interveni în acordul de voinţa al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor recurenţilor, fără însă a avea în vedere că aceştia nu au solicitat modificarea contractului, ci constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda şi posibilitatea acesteia de majorare unilaterală, înlăturarea acestora ca efect al caracterului abuziv, ceea ce conduce la menţinerea marjei fixe stabilite iniţial de 0 p.p.

Ori, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului. numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii, reţinând greşit că recurenţii au cerut modificarea clauzei privind dobânda şi intervenirea instanţei în contract.

Totodată, se susţine că instanţa de apel a reţinut greşit, contrar dispoziţiilor O.G. nr. 21/1992 şi Legii nr. 296/2004 şi în lipsa oricăror dovezi din partea băncii, că indicele de referinţă al Băncii constituie motiv întemeiat de modificare a dobânzii, fără a se indica în concret întinderea acestuia la data încheierii convenţiei, periodicitatea modificării, modul de calcul în condiţiile în care marja băncii era 0, împrejurări faţă de care clauzele nu îndeplinesc cerinţele de transparenţă, de redactare clară şi inteligibilă, cu atât mai mult cu cât stabilirea dobânzii nu poate fi lăsată la aprecierea discreţionară a băncii.

Instanţa de apel a nesocotit şi faptul că sub aspectul clauzei privind rezervarea dreptului de a modifica dobânda şi comisioanele, chestiunea litigioasă vizând clauze similare celor deduse judecaţii a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, sentinţa fiind definitivă şi produce efecte erga omnes.

În acest sens, se arată că s-a făcut dovada că clauzele supuse analizei sunt similare cu cele ale contractelor analizate în cauza de mai sus, iar cu toate acestea instanţa a înlăturat în mod greşit cele statuate în mod definitiv cu privire la clauze similare, încălcând practic autoritatea de lucru judecat în ce privesc clauzele referitoare la comisioane şi dobândă.

Întrucât în cauză clauzele nu au fost negociate, nu sunt clare şi inteligibile, lipsind informarea clară şi corecta a reclamanţilor cu privire la întinderea indicelui de referinţă al băncii de la data încheierii contractului, modul şi criteriile după care acesta se poate modifica, limita maximă a acestuia, toate acestea producând un dezechilibru contractual evident între drepturile şi obligaţiile părţilor şi încalcă buna-credinţă, recurenţii consideră că instanţa de apel a pronunţat soluţia cu încălcarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu privire la clauza prevăzuta de art. 5.1 din contract instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa principiului nominalismului monetar ca izvor legal, excepţiile de la acesta neputând fi instituite decât pe cale legală şi nu jurisprudenţială.

Aşadar, o primă concluzie ce se desprinde, o reprezintă împrejurarea că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în economia cauzei.

Acest text (art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13) se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale.

In interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1864 trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

Astfel, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestor dispoziţii fără a avea în vedere că clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opozitul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi deci să suporte singur riscul valutar în mod nelimitat.

Se susţine greşit de instanţa de apel că reclamanţii şi-ar fi asumat riscul contractării în valută, iar clauza este clară şi absolut firească, întrucât s-ar restitui suma în moneda împrumutată.

Asumarea de către consumator a riscului pentru variaţiile de curs ale monedei de plată trebuie să fie expresă şi conştientă, să aibă la bază simulări exprimate în limite matematice de profesionist aşa încât consumatorul să aibă capacitatea de estimare a riscului de credit indus de variaţiile non liniare ale cursului de schimb valutar, iar variaţiile cursului previzionat să fie corelate cu gradul de îndatorare permis, îndatorare care să-şi păstreze proporţia agreată de părţi pe parcursul derulării contractului în conformitate cu predicţiile avute în vedere.

In concret, în speţa de faţă, convenţia încheiată între părţi trebuia să prevadă în mod clar, inteligibil şi concret modul de plată al ratelor şi mecanismul unui eventual schimb valutar, daca acesta se impunea.

Nicăieri în cuprinsul contractului nu se face referire la plata ratelor la un curs la CHF de la momentul plăţii acestora.

În acest context, recurenţii apreciază că dispoziţii şi reglementari comunitare au fost încălcate de instanţa de apel, reţinând în mod greşit că rambursarea ratelor în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, putând exista atât o apreciere cât şi o depreciere a cursului de schimb, diferenţele în minus fiind suportate de bancă şi cele de plus, de către consumator.

Tot în acelaşi context, recurenţii susţin că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că a avut loc o informare suficientă prin stipularea în art. 5.1 din contract a faptului că rambursarea se va face în moneda în care s-a acordat creditul, iar riscul valutar este de notorietate, înlăturându-se în mod greşit cele statuate de CJUE, Ia paragraful 47 din decizia dată în speţa Andriciuc, contrar celor reţinute de instanţa de apel, în sensul că, banca trebuie să comunice consumatorului în etapa pre-contractuală şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Mai susţin recurenţii că, instanţa de apel a nesocotit si dispoziţiile art. 5 lit. c), art. 27 lit. b) şi art. 44 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului, potrivit cărora, banca avea obligaţia de informare în mod corect, complet şi precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi securitate.

Nu se poate retine, în lipsa unor astfel de informări, că clauza de la art. 5.1 este clară, că prin însăşi redactarea sa se face dovada informării suficiente a reclamanţilor cu privire la asumarea riscului valutar, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună credinţă a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, la un curs cunoscut şi apreciat ca putând a fi suportat la momentul semnării contractului de credit.

Pentru toate aceste considerente, recurenţii apreciază că soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în baza unor motive străine de natura cauzei şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă, la 13 iunie 2019, intimata-pârâtă F. S.A. - Cluj-Napoca a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei ca fiind temeinică şi legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 aprilie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 19 septembrie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 12 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a acordat termen la data de 9 aprilie 2020, cu citarea părţilor, care a fost preschimbat din oficiu, stabilindu-se termen de judecată la data de 4 iunie 2020.

Prin încheierea pronunţată la 4 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 23 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prima critică vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. art. 5.1 lit. c) din Cap. 4 "Dobânzi şi comisioane" al contractului de credit ipotecar nr. x/14.05.2007 prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare lunară de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului

În esenţă, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată. Recurenţii susţin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamantă, care a avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care recurenţii au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Totodată, graficul de rambursare, care face parte din contract, fiind înmânat reclamanţilor la momentul încheierii convenţiei de credit, prevede în mod clar fiecare sumă lunară percepută apelanţilor, în calitate de consumatori, cu titlu de comision de administrare. Aşadar, graficul de rambursare prezintă tocmai desfăşurătorul lunar al creditului, pe toată perioada contractuală, reieşind în mod clar din cuprinsul acestuia că sumele reprezentând comision de administrare sunt percepute lunar.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva G.., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Acesta este raţionamentul care a fundamentat soluţia pronunţată şi din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deşi nu se poate reţine aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj uşor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuşi nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existenţa caracterului abuziv al comisionului de administrare, motivarea nefiind contradictorie sub acest aspect.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Într-o altă critică, recurenţii au susţinut că soluţia instanţei de apel de menţinere a hotărârii primei instanţe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1. din Cap. 5 privind "rambursarea creditului şi graficul de rambursare" prin care s-a stabilit că rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 14 mai 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva F. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea preciatată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Prin critica ce viza constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din convenţie referitoare la dobânda aplicată creditului, recurenţii au susţinut că pârâta a modificat dobânda unilateral, în raport de un indice cunoscut doar de aceasta şi că indicele de referinţă LIBOR le-a fost comunicat abia prin actele adiţionale încheiate cu ocazia reeşalonării plăţilor ori implementării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, fără a fi fost negociat cu reclamanţii.

Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere incidenţa dispoziţiilor pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd, necesitatea unei motivaţii întemeiate, ceea ce presupune o detaliere suficientă în contract, astfel încât consumatorul să cunoască condiţiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv, iar modificarea indicelui de referinţă stabilit de bancă reprezintă o "motivaţie întemeiată", întrucât deşi, nu s-a precizat în concret care este indicele de referinţă ce urmează a fi avut în vedere, în actele adiţionale ulterioare intervenite între părţi, s-a stipulat în mod expres că acest indice de referinţă este LIBOR la 3 luni sau la 6 luni la care se adaugă marja fixă a băncii.

În acest context, se reţine că banca a adaptat contractul la noile modificări legislative, respectiv evoluţia indicelui Libor, aşadar criteriul stipulat fiind unul obiectiv, astfel încât nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor atacate.

În ceea ce priveşte marja fixă a băncii, deşi prin actele adiţionale încheiate, aceasta a fost majorată, devenind 6,74% în loc de 0%, cât s-a stabilit iniţial, se constată, contrar susţinerilor reclamanţilor, că marja fixă astfel stabilită a rămas, ulterior încheierii actelor adiţionale la acelaşi nivel, 6,74, astfel că nu se poate susţine că pârâta ar fi inclus în formula de calculare a dobânzii un element subiectiv, care i-ar da posibilitatea ca, indiferent de creşterea sau diminuarea indicelui LIBOR, dobânda să nu scadă niciodată.

Tot în acelaşi context, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel nu a dat curs solicitării de modificare a formulei de calcul a dobânzii în sensul de a se reveni la marja fixă iniţială, de 0%.

Scopul urmărit de reclamanţi prin formularea acestei cereri este modificarea dobânzii creditului, în sensul că dobânda să fie alcătuită din indicele de referinţă LIBOR la care se adaugă marja fixă de 0%, aspect ce nu poate fi primit de instanţa supremă având în vedere că pentru aplicarea unei noi formule de stabilire a dobânzii, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR, creditorul nu este obligat să revină la valoarea iniţială a marjei, ci este obligat numai ca, pentru viitor, să nu mai modifice valoarea acesteia.

Această formulă de calcul a dobânzii nu poate fi justificată, în condiţiile în care instanţa nu poate modifica şi nu poate dispune obligarea părţilor la modificarea formulei de calcul a dobânzii stabilite prin contract. Mai mult decât atât, în cauză nu exista nicio dispoziţie legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecăţii care să permită instanţei să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale.

Aşadar, imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurenţi clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Deşi recurenţii-reclamanţi au invocat în susţinerea cererii motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există critici formulate, care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

De asemenea, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., evocate de recurenţi nu pot fi reţinute, întrucât în cauză nu s-au dezvoltat critici prin care să se fi reţinut încălcarea autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 33/A din 6 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte F. S.A. Cluj Napoca, F. S.A. - Sucursala Vrancea şi D.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2020.