Absolute nullity of CHF loan clauses rejected under monetary nominalism and CJUE case law, upholding banks' repayment claims

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. x/2014 un număr de 66 de reclamanţi între care şi A. au chemat în judecată pe pârâtele B. ROMANIA S.A., B. UNGARIA prin B. ROMANIA S.A., C. prin B. ROMANIA S.A. solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K a cererii de chemare în judecată din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanţi si obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcţie de cursul CHF-LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, cu cheltuieli de judecată.

La data de 6 iunie 2014, reclamanţii au depus o cerere prin care au precizat cadrul procesual, reclamanta A. urmând să se judece cu pârâtele B. ROMANIA S.A. şi C. reprezentată de B. ROMANIA S.A..

Prin încheierea de şedinţă din 24 februarie 2015 Tribunalului Bucureşti a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţi şi formarea de dosare distincte pentru fiecare.

În urma disjungerii s-a format şi dosarul nr. x/2015, privind pe reclamanta A. şi pârâtele B. ROMANIA S.A. şi C. reprezentată de B. ROMANIA S.A. (potrivit cererii precizatoare din 6 iunie 2014).

Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, A. reclamă caracterul abuziv al prevederilor art. 10.1, 10.2, 10.4 din contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x, al art. I din actele adiţionale nr. 1,3,4, precum şi a art. 13 lit. b) din contract, invocând nerespectarea de către bancă a obligaţiei prealabile de informare în ceea ce priveşte riscul valutar aferent contractării unui credit în moneda franc elveţian, solicitând ca instanţa să constate nulitatea acestor clauze şi, ca remediu, să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face în funcţie de cursul CHF-LEU existent la data contractării contractului de credit.

Prin sentinţa nr. 4119 din 7 iulie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. ROMANIA S.A. şi C. reprezentată de B. ROMANIA S.A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 659 din 23 martie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A., în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. ROMANIA S.A. şi C.- reprezentată prin B. ROMANIA S.A., împotriva sentinţei civile nr. 4119/2015 din 07 iulie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015.

A obligat apelanta la plata sumei de 1075,08 RON către intimata B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţinând, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE din Cauza C-186/16, ceea ce în materia procedurală se traduce printr-o încălcare şi aplicare greşită a normelor de drept material.

Raportat la exigenţele impuse prin decizia CJUE pronunţată în cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel nu poate fi menţinută întrucât nu respectă nici mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 (aşa cum a explicat CJUE în cauza Andriciuc) şi nici considerentele expuse de instanţa comunitară, situaţie care impune casarea hotărârii.

Conform paragrafelor 26-31 din Decizia C-186/16, arată recurenta, revine instanţei naţionale obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a putea verifica în ce măsură devine incidentă excluderea instituită pe calea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Or, în speţă, principiul nominalismului, astfel cum a fost susţinut de pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii şi nici nu respectă minimul de protecţie la care se face trimitere, ceea ce permite a se concluziona că o clauză contractuală care îl transpune poate face obiectul verificării din punct de vedere al caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Consideră că, clauzele criticate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu au fost redactate într-o manieră clară şi inteligibilă, motiv care autorizează instanţa naţională să procedeze la analiza caracterului lor abuziv.

Consideră că atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE).

De asemenea, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizie).

Banca şi-a încălcat în mod evident obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

Mai susţine şi faptul că, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Raportat la considerentele CJUE, având în vedere că dezechilibrul trebuie analizat şi ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, recurentul face trimitere la Studiile şi Buletinele Băncii Centrale a Elveţiei şi ale Băncii Naţionale a României.

Prin urmare, consideră că banca a ignorat avertismentele Băncii Naţionale a Elveţiei şi Băncii Naţionale a României, în număr de cel puţin 5, promovând agresiv creditul în franci elveţieni, descriind francul ca fiind cea mai stabilă monedă, asociind-o cu economia Elveţiei. Exact în aceste condiţii a fost semnat contractul de credit al reclamantei.

De asemenea, arată că, CJUE a stabilit că protecţia conferită consumatorului de legislaţia clauzelor abuzive permite judecătorului naţional să aprecieze chiar şi din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii. Transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

Susţine că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumatoarea reclamantă, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON, făcându-se la data contractării credit, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractului.

La 16 octombrie 2018, recurenta-reclamantă a depus o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

In cauză, intimatele nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 12 decembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 9 ianuarie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 21 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 659 din 23 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 11 aprilie 2019, cu citarea părţilor.

Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă cererea formulată de petenta A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24, art. 25 alin. (1), art. 27 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la 11 aprilie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 23 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, arătând că instanţa de control a constatat că prevederile contractuale ce au ca obiect clauzele contestate îmbracă aplicarea principiului nominalismului, dar faţă de caracterul supletiv al acestei norme excepţia prevăzută de art. 1 alin. (2) nu se aplică, motiv pentru care, subzistă obligaţia instanţei naţionale de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Astfel, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, având în vedere că clauzele contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C 81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurenta-reclamantă s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăseşte în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

De asemenea, se constată că nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19 respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

În acest sens, se reţine că instanţa a făcut o corectă aplicare paragrafului 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Aşadar, în raport cu susţinerile recurentei, potrivit căreia, clauzele contestate nu au fost negociate, producând astfel un dezechilibru între părţi, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credinţe, soluţia instanţei de apel este legală, apreciindu-se că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenta a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

În ce priveşte aserţiunile vizând încălcarea obligaţiei precontractuale de informare şi avertizare, practicile înşelătoare şi reclamă deopotrivă şi punerea pe piaţă a unor produse toxice, Înalta Curte reţine că nu pot constitui critici de nelegalitate ale deciziei de apel, recurenta exprimând pe larg care trebuia să fie, în opinia sa, conduita profesionistului - bancă, fără a argumenta o pretinsă încălcare a normelor de drept material săvârşită de instanţa de apel.

În ceea ce priveşte obligaţia băncii de a nu utiliza practici înşelătoare, din coroborarea art. 4 alin. (3) cu art. 6-9 din Legea nr. 363/2007 rezultă că practicile comerciale incorecte sunt reprezentate în special de practicile înşelătoare şi practicile agresive, care conduc, în primul caz, la inducerea în eroare a consumatorului, determinându-l "să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o", iar în cel de-al doilea caz, limitează în mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu.

Prin urmare, practicile comerciale vizează faza precontractuală, decizională, iar nu un contract încheiat. In acest context, nu se poate susţine că pretinsul comportament al unei instituţii bancare de a aplica o clauză contractuală asumată prin semnătură de consumator ar putea reprezenta o practică comercială incorectă.

Preambulul Directivei nr. 2005/29/CE confirmă faptul că practicile comerciale vizează faza decizională, respectiv precontractuală, astfel că o clauză contractuală şi împrejurarea de a se da eficienţă acesteia nu se înscrie în teza unor "practici comerciale incorecte".

În alţi termeni, executarea unui contract încheiat nu poate reprezenta o practică comercială incorectă şi, cu atât mai puţin, a unei clauze din contract care transpune o prevedere din dreptul intern. Mai mult, prin pretenţiile exprimate în petit se tinde în cele din urmă la însăşi modificarea contractului în derulare, ceea ce este în dezacord cu măsurile prevăzute de Legea nr. 363/2007.

În consecinţă, aceste aserţiuni nu pot fi valorificate în analizarea legalităţii deciziei de apel, în lipsa totală a unor critici în acest sens.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, precum şi reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurentă, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurenta este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamanta care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 659 din 23 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. ROMANIA S.A. şi C.. reprezentată prin B. ROMANIA S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 659 din 23 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. ROMANIA S.A. şi C.. reprezentată prin B. ROMANIA S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2020.