Exclusion of currency risk clauses from abusive clause control as reflecting national monetary nominalism
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal, upholding the appellate court's decision to reject the borrowers' claims, thereby leaving in force the lower court rulings that partially acknowledged the nullity of the risk commission but rejected the invalidation of currency risk clauses. The dispute concerned a Swiss franc-denominated consumer credit contract, where borrowers sought the declaration of abusive clauses regarding currency exchange risk and demanded the freezing of the exchange rate at the contract's signing date to avoid significant financial imbalance. The court held that the challenged currency risk clauses were excluded from the jurisdictional control of abusive clauses under Article 1(2) of Directive 93/13/EEC, as they merely reflected the national public law principle of monetary nominalism (specifically, the debtor's obligation to repay in the currency in circulation at the time of payment), which constitutes a suppletory norm of domestic law that parties had not derogated from; consequently, such clauses do not fall within the scope of national consumer protection laws regarding abusive contract terms.
Legislator headnote
AI generatedart. 27 C. proc. civ, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ, art. 494 alin. (4) C. proc. civ, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ, art. 488 pct. 6 C. proc. civ, art. 425 C. proc. civ; Exclusion of currency risk clauses from abusive clause control as reflecting national monetary nominalism: Prin cererea depusă la 12 iulie 2018, recurenţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 4 raportări la art. 518, dar şi al art. 27 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52 a ICCJ în dosarul nr. x/2018.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2020
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., au solicitat instanţei: a) constatarea ca abuziv a comisionului de risc inserat în contractul de credit nr. x/23.07.2008 regăsit la pct. 5 lit. a), pe toata perioada de derulare a convenţiei de credit plătit de la data de 23 august 2008 până la 10 august 2011; b) constatarea ca abuzivă a comisionului de risc credit inserat în contractul de credit modificat prin Actul Adiţional nr. 2 din 10 august 2011 comision regăsit la pct. 3 lit. b), plătibil de la 10 septembrie 2011 până la 16 februarie 2015 momentul introducerii cererii de chemare în judecată; c) constatarea ca abuzivă a prevederii regăsite în contractul iniţial condiţii generale la punctul 4.2.; d) obligarea pârâtei la denominarea creditului în moneda naţionala în virtutea principiului din regulamentul valutar, prin care plăţile între rezidenţi se fac în moneda naţională, iar ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar solicita modificarea clauzei şi denominarea creditelor la cursul de la data semnării contractului de credit de 2,201; e) obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 6617/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 5 lit. a) din convenţia de credit nr. x/23.07.2008 din condiţiile speciale ale convenţiei, fiind respinse celelalte solicitări ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..
Prin decizia nr. 100 din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin decizia nr. 100 din 19 ianuarie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 6617/2015 din 24 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..
Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii pe fond a cererii şi constatarea ca abuzive a clauzelor de risc valutar, precum şi îngheţarea cursului valutar.
În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii consideră că instanţa de judecată apreciază şi motivează în mod greşit aplicarea principiului nominalismului şi că în cauză există motive contradictorii, în sensul că acţiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000 - lege specială, ori menţinerea faptului că s-ar aplica în parte dispoziţiile Legii nr. 193/2000, dar şi principiul nominalismului, în mod vădit prezintă o contradicţie din punct de vedere juridic.
În acest context, recurenţii consideră că poate fi aplicabil fie principiul nominalismului, dacă acţiunea ar fi fost bazată pe dreptul material de răspundere civilă contractuală, nulitate absolută, ori Legea nr. 193/2000, cu consecinţa constatării nulităţii absolute în ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive.
În acest sens, recurenţii menţionează decizia recentă a CJUE, pronunţată în cauza C186/16 Andriciuc vs Banca Românească, ce vizează creditele în franci elveţieni, din care rezultă că banca trebuie să prezinte împrumutatului posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.
Astfel, Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituţia bancară nu şi-a îndeplinit aceste obligaţii, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu şi că, instanţei naţionale îi va reveni sarcina să evalueze, pe de o parte, posibila nerespectare de către bancă a cerinţei de bună-credinţă şi, pe de altă parte, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între părţile contractului.
In acest context, Curtea precizează ca instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză.
Deşi analizat în decizie, însă în mod greşit în opinia recurenţilor, principiul nominalismului monetar este reţinut eronat, întrucât se reţine că împrumutaţilor li s-ar aplica acest principiu, fără să se ţină seama că în esenţă împrumutatul nu a încasat franci, ci a încasat/tras RON, în raport cu extrasul de cont ce face corp comun cu dosarul de creditare.
Se discută aşadar, despre un dezechilibru fundamental având în vedere creşterea cu 200% a gradului de îndatorare financiară în raport cu momentul semnării contractului de credit, ori contrar susţinerilor instanţei de fond, în raport de cauza C26/2013, obiectul contractului intră sub incidenţa verificării legalităţii acestuia cu privire la cursul valutar ce este "obiect al contractului conform CJUE" şi nu cum arată instanţa de fond, că sunt excluse din domeniul de aplicare aceste clauze.
Prin urmare, recurenţii consideră că în ceea ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului există o practică constantă, atât a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a CJUE, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.
In opinia recurenţilor, instanţa de apel a concluzionat, în mod greşit faptul că este clară şi inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înţelegere nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, în domeniul protecţiei consumatorilor lucrurile stând altfel.
Astfel, în ce priveşte limbajul inteligibil, recurenţii apreciază că sunt relevante concluziile la care a ajuns CJUE în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.
Or, instanţa nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar în ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru vădit şi semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract, în ce priveşte clauza respectivă.
Pentru aceste argumente, recurenţii se consideră îndreptăţiţi să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.
Prin întâmpinarea depusă, la 8 mai 2018, intimata D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Prin cererea depusă la 12 iulie 2018, recurenţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 4 raportări la art. 518, dar şi al art. 27 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52 a ICCJ în dosarul nr. x/2018.
La 8 august 2018, intimata D. S.A. a depus punct de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenţii A. şi B., prin care a solicitat respingerea excepţiei ca neîntemeiată.
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din Camera de consiliu din 4 iulie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 9 iulie 2018, recurenţii depunând punct de vedere.
Prin încheierea din 22 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 521 alin. (3) şi art. 4 raportări la art. 518, dar şi al art. 27 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 52 a ICCJ în dosarul nr. x/2018 invocată de recurenţii A. şi B..
Prin aceeaşi încheiere a fost admisă cererea recurenţilor A. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale.
Prin rezoluţia instanţei din 9 iulie 2019, părţile au fost citate în vederea repunerii pe rol a cauzei şi discutării admisibilităţii în principiu a recursului, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 10 octombrie 2019.
Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 100 din 19 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 12 decembrie 2019, cu citarea părţilor.
Prin încheierea pronunţată la 12 decembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.
Prin rezoluţia instanţei din 23 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 26 noiembrie 2020.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
În raport de criticile recurenţilor, potrivit cărora, instanţa de apel apreciază şi motivează în mod greşit aplicarea principiului nominalismului, precum şi faptul că în cauză există motive contradictorii în sensul că acţiunea este întemeiată pe Legea nr. 193/2000, ce se aplică ca lege specială, dar şi principiul nominalismului, Înalta Curte apreciază că această critică poate fi subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate, întrucât, contrar celor susţinute de recurenţi, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, având în vedere că prima instanţă a soluţionat în mod corespunzător petitul referitor la riscul valutar.
Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.
Contractul de credit în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiate la data de 23 iulie 2008 (contractul nr. x), fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.
În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.
Prin acţiunea promovată recurenţii-reclamanţi au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".
Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.
În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).
Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).
În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.
Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).
De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. menţionată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.
Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).
Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenţi deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 100 din 19 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 100 din 19 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2020.