Invalidity of Supply Contract Addenda and Statute of Limitations: Contractual Versus Tortious Prescriptive Periods

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă la 8 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.C. A. S.R.L., B., C. şi D., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea actelor adiţionale nr. x din 3 martie 2008, nr. 3 din 1 octombrie 2008, nr. 4 din 12 februarie 2009 şi nr. 6 din 15 februarie 2011 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007 şi să îi oblige pe pârâţi la plata sumei de 596.841 RON, reprezentând plăţi nelegale efectuate de reclamantă către pârâta S.C. A. S.R.L. în perioada 1 octombrie 2010-16 iunie 2013, la care se adaugă dobânda legală calculată potrivit prevederilor legale de la data efectuării de către reclamantă a fiecărei plăţi în temeiul actelor adiţionale menţionate la pct. l, până la data plăţii efective, dobândă care, calculată până la 20 noiembrie 2013, este evaluată la 62.716,66 RON.

În drept, a invocat prevederile art. 194 C. proc. civ., ale art. 969, art. 998-999, art. 1073 şi art. 1539 C. civ., principiul îmbogăţirii fără justă cauză, precum şi dispoziţiile O.G. nr. 9/2000, ale Legii nr. 31/1990 şi ale Legii nr. 53/2003.

Pârâţii C., D. şi B. au formulat o cerere de chemare în garanţie a următoarelor persoane: E., în calitate de cosemnatar al actului adiţional nr. x din 3 martie 2008 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; F., în calitate de cosemnatar al actelor adiţionale nr. x din 3 martie 2008, nr. 4 din 12 februarie 2009, nr. 5 din 12 februarie 2010, nr. 6 din 15 februarie 2011, nr. 7 din 2 februarie 2012, nr. 8 din 11 februarie 2013 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; G., în calitate de cosemnatar al actelor adiţionale nr. x din 12 februarie 2009 şi nr. 5 din 12 februarie 2010 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; H., în calitate de cosemnatar al actelor adiţionale nr. x din 12 februarie 2010, nr. 6 din 15 februarie 2011, nr. 7 din 2 februarie 2012 şi nr. 8 din 11 februarie 2013 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; I., în calitate de cosemnatar al actului nr. 7 din 2 februarie 2012 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; J., în calitate de cosemnatar al actului nr. 8 din 11 februarie 2013 la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007; Statul Român, prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, în calitate de acţionar reprezentând 73,488708% din acţiuni; C.N. ROMARM S.A., în calitate de acţionar reprezentând 26,511292 % din acţiuni şi K., L., M. şi N., în calitate de persoane împuternicite în cadrul adunării generale a acţionarilor, O., P., Q., şi R., în calitate de reprezentanţi al consiliului de administraţie al reclamantei, membri semnatari ai hotărârilor A.G.A. prin care s-a hotărât conţinutul actelor adiţionale încheiate la contractul nr. x din 18 ianuarie 2007, solicitând obligarea tuturor chemaţilor în garanţie la plata, în solidar, a sumelor pretinse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 1 noiembrie 2017, Tribunalul Alba, secţia I civilă a disjuns cererea de chemare în garanţie, care a fost înregistrată sub un nou număr de dosar, respectiv x/2017

Prin încheierea nr. 156/2018 din 26 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, acest dosar a fost conexat la dosarul nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 301/2018 din 09 februarie 2018, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată împotriva pârâţilor S.C. A. S.R.L., S. şi T. (ultimele două pârâte în calitate de moştenitoare ale defunctului B.), C. şi D..

Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C., D. şi B. împotriva chemaţilor în garanţie U. şi V. (în calitate de moştenitori ai defunctei G.), E., F., H., J., N., O., I., P. augustin, Q., R., L., K., M., Statul Român prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri şi C.N. ROMARM S.A. şi a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâţilor şi a chemaţilor în garanţie.

Prin încheierea nr. 160/CC/F/2018 din 3 octombrie 2018, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis cererile formulate de petentele S. şi T. privind completarea sentinţei civile nr. 301/2018 din 09 februarie 2018, sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe şi încheierii nr. 156/2018 din 26 ianuarie 2018 au declarat apel principal reclamanta S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. şi apel incident chemaţii în garanţie H., J., W., I., P.- augustin, U. şi V..

Prin decizia nr. 261/2019 din 14 iunie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta S.C FABRICA DE ARME CUGIR S.A, precum şi apelul incident declarat de chemaţii în garanţie H., J., W., I., P.- augustin, U., V.; a fost obligată apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaţilor astfel: pentru S. în cuantum de 2.500 RON, pentru C. în cuantum de 4.000 RON, pentru D. în sumă de 4.000 RON, pentru U. şi V. în sumă de 3.000 RON, pentru H. în sumă de 595 RON, pentru J. în sumă de 595 RON, pentru W. în sumă de 595 RON, pentru P. augustin în sumă de 595 RON şi pentru I. în sumă de 595 RON.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că atât timp cât nu s-a relevat de către reclamantă vreo prevedere legală nesocotită prin încheierea actelor adiţionale a căror anulare se solicită şi nici vreo împrejurare care să denote că încheierea acestora este contrară bunelor moravuri sau ordinii publice, acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. are natura juridică a unei acţiuni în anulare, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1858.

În ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor B., C. şi D., în calitate de foşti directori generali şi, respectiv, director economic, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, deşi reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată art. 998 şi 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, acţiunea formulată împotriva acestor pârâţi este una în răspundere contractuală, întemeiată în cazul foştilor directori generali pe contractul de mandat şi pe dispoziţiile art. 73 şi 155 din Legea nr. 31/1990, iar în cazul directorului economic pe contractul individual de muncă şi pe dispoziţiile art. 270 din Codul muncii, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor.

Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că, potrivit art. 1, art. 3 şi art. 7 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea în răspundere patrimonială formulată împotriva foştilor directori generali este prescriptibilă extinctiv, în termenul de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, în speţă de la data încheierii actelor adiţionale a căror anulare se solicită.

De asemenea, a apreciat că şi acţiunea formulată de reclamantă împotriva directorului economic este, în conformitate cu prevederile art. 283 alin. (1) din Codul muncii, prescriptibilă extinctiv în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la data încheierii actului adiţional semnat de către acest pârât.

Subliniind că, raportat la cele reţinute, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. x, care stabilesc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul acţiunii civile delictuale, nu sunt aplicabile în cauză, curtea de apel a reţinut că este nefondată critica apelantei în sensul pronunţării sentinţei atacate fără a se ţine seama de dispoziţiile acestui text de lege.

Curtea de apel a evocat şi Decizia nr. 19/2019, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, a respins apelul principal şi, raportat la dispoziţiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., a respins şi apelul incident, constatând că acesta a rămas fără obiect.

Împotriva acestei decizii, S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, aceste dispoziţii aplicându-se şi în cazul îmbogăţirii fără just temei.

A arătat autoarea căii de atac că plăţile nelegale în favoarea pârâtei S.C. A. S.R.L. au fost efectuate în perioada 1 octombrie 2010-16 iunie 2013 sub forma unor plăţi lunare succesive. Situaţiile financiare anuale şi rapoartele de gestiune ale administratorilor reclamantei din perioada 2010-2013 nu au sesizat caracterul nelegal al majorărilor preţului contractului şi nici faptul că indexările de preţ nu s-au efectuat în mod legal. Astfel, abia în anul 2013, prin raportul de control nr. x din 05 decembrie 2013 al Curţii de Conturi, s-a stabilit caracterul nelegal al majorărilor preţului contractului şi valoarea prejudiciului produs reclamantei, care se ridică la suma de 596.841 RON şi reprezintă valoarea plătită în plus prestatorului prin indexările de preţ în perioada ultimilor trei ani anteriori controlului, precum şi persoanele vinovate.

A mai arătat recurenta că prin decizia nr. 90 din 30 decembrie 2013, emisă de către Curtea de Conturi prin Camera de Conturi Alba, s-a dispus în sarcina reclamantei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciilor suferite, decizia rămânând definitivă prin decizia nr. 2641 din 18 septembrie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Potrivit recurentei, raportat la textul de lege invocat şi la împrejurările de fapt prin care a luat cunoştinţă despre prejudiciul creat şi persoanele vinovate, dar şi la actele de control menţionate şi la data la care acestea au rămas definitive, acţiunea introdusă la 8 decembrie 2015 a fost formulată în termenul legal de prescripţie de 3 ani.

Intimata-pârâtă K. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, întrucât criticile reclamantei cu privire la aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 au fost înlăturate în mod corect de instanţa de apel, ţinând cont şi de Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii.

Intimaţii-chemaţi în garanţie H., J., W., I., P.- augustin, U., V. au invocat excepţia netimbrării recursului, întemeiată pe art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ. excepţia nulităţii recursului, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate şi excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la solicitarea de admitere a cererii de chemare în judecată, în contextul în care instanţa de fond a soluţionat cauza pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pe fondul recursului au solicitat respingerea căii de atac şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Prin întâmpinările lor, intimaţii R., L., Q., O. au formulat apărări identice celor ce se regăsesc în întâmpinarea intimatei K..

Intimata S. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., faţă de lipsa motivelor de nelegalitate; pe fondul recursului, a solicitat respingerea căii de atac exercitate şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.500 RON, conform înscrisurilor doveditoare.

Intimata C.N ROMARM S.A., prin întâmpinarea formulată, a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că acesta nu este motivat, iar susţinerile recurentei nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile de casare prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ. pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Intimata X. (moştenitoare a defunctului B.) a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate care să poată fi subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac exercitate.

Intimata E., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Intimaţii C. şi D., prin întâmpinarea formulată, au invocat excepţia tardivităţii recursului, întemeiată pe art. 185, coroborat cu art. 485 C. proc. civ., apreciind că cererea de recurs a fost depusă peste termen, astfel că a intervenit decăderea recurentei din dreptul de a mai exercita această cale de atac; excepţia netimbrării sau insuficientei timbrări a recursului, în temeiul art. 197 C. proc. civ. şi excepţia nulităţii recursului, întemeiată pe art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate de recurentă nu se încadrează în cele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. pe fondul recursului, au solicitat respingerea căii de atac exercitate şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, completul de filtru a respins excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii şi a admis în principiu recursul, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, dispoziţii aplicabile şi îmbogăţirii fără just cauză.

Preliminar, se constată că recurenta nu critică decizia apelată din perspectiva naturii prescriptibile a acţiunii în anulare a actelor adiţionale şi nici sub aspectul faptului că prescripţia este împlinită în privinţa acestui capăt de cerere.

În aceste condiţii, criticile vizează exclusiv capătul de cerere în pretenţii şi ele vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

Înalta Curte notează că instanţa de apel a reţinut că acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. are natura juridică a unei acţiuni în anulare, prescriptibilă în termenul general de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1858, iar, în ceea ce îi priveşte pe ceilalţi pârâţi, acţiunea formulată împotriva lor este una în răspundere contractuală, întemeiată în cazul foştilor directori generali pe contractul de mandat şi pe dispoziţiile art. 73 şi 155 din Legea nr. 31/1990, iar în cazul directorului economic pe contractul individual de muncă şi pe art. 270 din Codul muncii.

Aşa fiind, a reţinut că dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. x, care stabilesc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul acţiunii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală ori pe îmbogăţirea fără justă cauză, nu sunt aplicabile în cauză.

Instanţa supremă constată că recurenta nu a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva acestor considerente.

Autoarea căii de atac, fără a arăta care sunt argumentele pentru care apreciază că, în contra celor reţinute de curtea de apel, în cauză sunt incidente textele de lege care reglementează prescripţia dreptului material la acţiune în materia răspunderii civile delictuale şi îmbogăţirii fără justă cauză, s-a limitat la a reitera critica din apel, în sensul că instanţa nu a aplicat dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Dincolo de acest aspect, Înalta Curte reţine că această critică este neîntemeiată.

În condiţiile în care părţile au încheiat un contract, partea prejudiciată poate obţine despăgubiri numai în baza şi în limitele stabilite prin respectivul contract, care reprezintă legea părţilor. Atât timp cât contractul este actul prin care părţile au ales să se supună unor reguli stabilite de ele, litigiile provenind din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestuia sunt supuse aceluiaşi regim contractual. Astfel, cocontractantul care se consideră prejudiciat trebuie să acţioneze în baza răspunderii cu caracter special (contractuală) şi nu în baza răspunderii de drept comun (delictuală).

Cum în speţă raporturile juridice dintre părţile litigante sunt unele contractuale, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care reglementează începutul prescripţiei acţiunii în răspundere civile delictuală.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că, în condiţiile în care a luat cunoştinţă despre prejudiciul creat şi persoanele vinovate prin raportul de control nr. x din 05 decembrie 2013 al Curţii de Conturi, iar prin decizia nr. 90 din 30 decembrie 2013, emisă de Curtea de Conturi prin Camera de Conturi Alba, s-a dispus în sarcina sa luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciilor suferite, acţiunea introdusă la 8 decembrie 2015 a fost formulată în termenul legal de prescripţie de trei ani.

Înalta Curte reţine că, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, care este un terţ faţă de raporturile juridice care s-au derulat între părţi, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei.

Izvorul obligaţiei intimaţilor nu îl reprezintă nici actul de control al Curţii de Conturi şi nici decizia nr. 90 din 30 decembrie 2013, prin care Curtea de Conturi, prin Camera de Conturi Alba, a dispus în sarcina recurentei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciilor suferite, ci faptul juridic care, în opinia autoarei căii de atac, a generat paguba invocată, în speţă încheierea actelor adiţionale a căror anulare se solicită, prin care a fost modificat preţul contractului nr. x/18.01.2007.

Prin decizia nr. 19/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a art. 2.526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului."

În considerentele deciziei sus-menţionate, s-a reţinut că "43. din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate se constată că în alin. (2) din ambele reglementări (art. 2.528 din C. civ. şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958) se prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul faptei juridice licite, respectiv acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plăţii nedatorate sau gestiunii de afaceri, dispoziţii ce au relevanţă şi în analiza problemei de drept, obiect al recursului în interesul legii, din perspectiva dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Codul muncii, care obligă la restituirea sumei datorate încasate de salariat. 44. Astfel, termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 (art. 2.528 din C. civ.), de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire. 45. În ceea ce priveşte obligaţia instituită prin art. 256 din Codul muncii de restituire a unei plăţi nedatorate, ce vizează un fapt juridic licit ce exclude ideea de culpă, termenul de 3 ani începe să curgă de la momentul efectuării plăţii, când angajatorul trebuia să cunoască împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susţine că ulterior plăţii au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curţii de Conturi sau raportul altui organ cu atribuţii de control. 46. Aşadar, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plăţii să cunoască dacă plata bănească către angajaţi era în concordanţă cu dispoziţiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoştea identitatea angajaţilor cărora le-a acordat drepturi băneşti.(...)."

Este adevărat că decizia în interesul legii are doar parţial incidenţă directă în speţă, însă dezlegările pe care le oferă sunt relevante, întrucât raţionamentul juridic este similar şi în speţă, de vreme ce există identitate de raţiune în ce priveşte modul de calcul al termenului de prescripţie, în condiţiile emiterii unui act de control efectuat de Curtea de Conturi, prin care s-a stabilit în sarcina S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu.

Pornind de la considerentele expuse mai sus, instanţa supremă reţine că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut la data la care au fost încheiate actele adiţionale prin care a fost majorat preţul contractului.

Cum acestea au fost încheiate în perioada 3 martie 2008-15 februarie 2011, acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 8 decembrie 2015 nu a fost formulată în cadrul termenului general de prescripţie de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În altă ordine de idei, se cuvine menţionat că, raportat la considerentele expuse mai sus, inclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, a căror aplicabilitate o reclamă recurenta, momentul naşterii dreptului la acţiune este marcat tot de data încheierii actelor adiţionale prin care a fost majorat preţul contractului.

Aceasta, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, izvorul obligaţiei intimaţilor nu îl reprezintă nici actul de control al Curţii de Conturi şi nici decizia nr. 90 din 30 decembrie 2013, prin care Curtea de Conturi, prin Camera de Conturi Alba, a dispus în sarcina recurentei luarea tuturor măsurilor legale ce se impun pentru recuperarea prejudiciilor suferite, ci faptul juridic care, în opinia autoarei căii de atac, a generat paguba invocată, în speţă încheierea actelor adiţionale a căror anulare se solicită, prin care a fost modificat preţul contractului nr. x/18.01.2007.

Or, pornind de la aceste premise, autoarea căii de atac trebuia să aibă reprezentarea producerii unei prejudiciu de la data la care au fost încheiate respectivele acte adiţionale, cu consecinţa modificării preţului contractului, acesta fiind momentul la care trebuia să cunoască paguba şi pe cei care răspund de ea.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., instanţa supremă o va obliga pe recurentă la plata către intimaţii S., P., I., U., V., H., J., F., C., Y. şi X. a a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. FABRICA DE ARME CUGIR S.A. împotriva deciziei nr. 261 din 14 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata S. a sumei de 2.500 RON, către intimatul P. a sumei de 595 RON, către intimatul I. a sumei de 595 RON, către intimaţii U. şi V. a sumei de 595 RON, către intimatul H. a sumei de 595 RON, către intimatul J. a sumei de 595 RON, către intimatul F. a sumei de 595 RON, către intimatul C. a sumei de 2.500 RON, către intimata Y. a sumei de 2.500 RON şi către intimata X. a sumei de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.