Construction payment claim upheld; appeal quashed as factual and penalties affirmed.

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2013 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 17 iulie 2013, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar B.. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 385.052,69 RON, reprezentând debit restant care are la bază facturile nr. x/02.03.2013, emisă în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x şi nr. 378/02.03.2013, emisă în baza contractului nr. x/2010, la plata penalităţilor contractuale calculate de la data emiterii facturilor până la data plăţii efective a acestora, precum şi la deblocarea a 70 % din suma care reprezintă garanţia de bună execuţie, conform contractului nr. x/2009.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 148 şi următoarele, art. 194, coroborat cu art. 254 şi următoarele C. proc. civ., art. 447 C. proc. civ., art. 969 şi următoarele, ca şi art. 1470 şi următoarele C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 581/2016 din 11 octombrie 2016, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 287.666 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate de reclamantă şi neachitate de către pârâtă în temeiul contractului de execuţie nr. 1006 din 16 septembrie 2009. A respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata de penalităţi contractuale şi la deblocarea a 70% din garanţia de bună execuţie şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli parţiale de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 401/2019 din 11 iulie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 52.165 RON, la care se adaugă T.V.A., reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate conform contractului pentru executare de lucrări nr. 1006/2009.

A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi aferente debitului de 52.165 RON, la care se adaugă T.V.A., începând cu 17 martie 2013 până la data plăţii efective.

A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond.

A obligat-o pe intimata S.C. A. S.R.L. să plătească apelantei S.C. C. S.R.L. suma de 8.907 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că expertul D. a identificat şi evidenţiat în mod distinct, pe categorii, lucrările cuprinse în oferta care a stat la baza contractului nr. x/2009, lucrările cuprinse în cele trei dispoziţii de şantier care au fost acceptate de beneficiar şi lucrările suplimentare, în afara celor cuprinse în ofertă şi în cele trei dispoziţii de şantier acceptate şi a întocmit devize pentru categorii de lucrări, distinct pentru fazele de execuţie/categorii, concluzia expertului, expusă în cuprinsul răspunsului la obiecţiuni, în ceea ce priveşte valoarea lucrărilor acceptate de ambele părţi, executate şi nedecontate de către S.C. C. S.R.L. fiind că aceasta este de 52.165 RON.

În ceea ce priveşte suma solicitată de reclamantă cu titlu de contravaloare lucrări executate în baza contractului nr. x/2010, înscrisă în factura fiscală nr. x/2.03.2013, curtea de apel, constatând că situaţia de lucrări nr. x din 9 iulie 2012, în care au fost evidenţiate aceste lucrări nu a fost semnată de către beneficiar, dar şi că nicio probă administrată în cauză nu confirmă susţinerile reclamantei referitoare la executarea vreunei lucrări de construcţii pentru obiectivul care a format obiectul contractului menţionat, a reţinut că pretenţiile reclamantei cu privire la suma de 14.354,69 RON, înscrisă în factura nr. x/2.03.2013 nu sunt întemeiate.

Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că pretenţiile S.C. A. S.R.L. sunt fondate numai în parte, pentru suma de 52.165 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări executate în baza contractului nr. x/2009 şi neachitate.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor excepţiei de neexecutare a contractului, invocată de S.C. C. S.R.L., curtea de apel a reţinut că acestea nu sunt îndeplinite, atât timp cât din clauzele contractului nr. x/2009 rezultă că preţul stabilit a fost un preţ de deviz şi că părţile au convenit asupra unor faze de execuţie distincte, cu termene de execuţie şi de plată a lucrărilor separate, iar raportul de expertiză întocmit în cauză relevă faptul că lucrările pretins executate necorespunzător au fost achitate integral.

Instanţa de prim control judiciar a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile intervenirii compensaţiei legale, invocată de S.C. C. S.R.L.

Astfel, cât priveşte sumele de bani achitate de pârâtă în favoarea reclamantei în baza contractului nr. x/2010, a reţinut că, în condiţiile în care acest contract nu a fost desfiinţat în baza rezoluţiunii/rezilierii ori a aplicării unei alte sancţiuni juridice, care să dea naştere obligaţiei de restituire a acestor sume, nu poate fi admisă cererea de recunoaştere a unei creanţe asupra debitoarei, constând în sumele supuse restituirii.

Curtea de apel a apreciat că nu este incidentă nici compensarea legală cu sumele pe care S.C. C. S.R.L. le-a achitat cu titlu de penalităţi, recunoscute de reclamantă prin semnarea actului adiţional nr. x, întrucât nu sunt întrunite condiţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006. Astfel, obligaţia apelantei de plată a contravalorii lucrărilor executate a devenit scadentă la 17 martie 2013 (15 zile de la data emiterii facturii fiscale nr. x/2013), fiind aşadar ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei faţă de debitoarea S.C. A. S.R.L. (21 octombrie 2011), în timp ce obligaţia reclamantei de plată a respectivelor penalităţi a devenit scadentă la data semnării actului adiţional nr. x la contractul nr. x/2009, respectiv la 30 iunie 2011, anterior deschiderii procedurii insolvenţei.

În ceea ce priveşte sumele reţinute de expertul E. ca reprezentând contravaloarea unor lucrări de remediere efectuate de S.C. C. S.R.L. pe seama S.C. A. S.R.L., curtea de apel a constatat că aceste sume au natura unor despăgubiri pretins datorate pentru lucrări executate necorespunzător. Or, condiţiile compensării nu sunt îndeplinite nici cu privire la aceste despăgubiri, cât timp, anterior unei proceduri judiciare prin care să se constate îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, o astfel de creanţă nu are caracter cert şi lichid, iar pe de altă parte creanţa invocată de S.C. C. S.R.L. nu a fost solicitată nici pe calea unei declaraţii de creanţă (apelanta nefiind înscrisă în tabelul definitiv consolidat asupra averii debitoarei S.C. A. S.R.L.) şi nici pe calea unei cereri reconvenţionale formulate în prezentul litigiu.

Aşa fiind, a apreciat că apelul declarat de S.C. C. S.R.L. este fondat în parte, în ceea ce priveşte cuantumul debitului principal, care a fost redus la suma de 52.165 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări executate în baza contractului nr. x/2009 şi neachitate.

Fondat în parte a apreciat instanţa de prim control judiciar că este şi apelul declarat de S.C. A. S.R.L.

Având în vedere clauza inserată la art. 11 din contractul nr. x/2009, care instituie o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere, calculată la valoarea lucrărilor realizate şi nedecontate, raportat la dispoziţiile art. 969, 1066 şi 1069 C. civ. curtea de apel a reţinut că sunt întemeiate pretenţiile S.C. A. S.R.L. cu privire la sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere, care au început să curgă de la data scadenţei şi sunt datorate până la data achitării integrale a debitului restant, urmând să fie calculate prin aplicarea unui procent de 0,1% pe zi de întârziere la suma de 52.165 RON, la care se adaugă T.V.A.

Cu privire la solicitarea de deblocare a sumei reprezentând 70% din garanţia de bună execuţie, curtea de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele inserate la art. 9 din contractul încheiat de părţi, întrucât nu a fost încheiat ori considerat ca fiind încheiat procesul-verbal de recepţie, astfel că nu se poate reţine că ar fi început să curgă termenul de garanţie de 24 luni stipulat contractual.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, în baza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs înregistrată la 14 octombrie 2019, recurenta a susţinut că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că sunt îndeplinite doar parţial condiţiile referitoare la excepţia de neexecutare a contractului.

Astfel, a arătat că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a interpretat clauzele contractului încheiat între părţi în sensul că fiecare fază a lucrării reprezintă o lucrare de sine stătătoare, ce poate exista independent faţă de celelalte.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a omis faptul că obiectul contractului este reprezentat de construirea unei fabrici, fiind evident că o lucrare de o asemenea complexitate trebuie împărţită în mai multe faze sau categorii de lucrări. Împărţirea în mai multe faze sau categorii şi determinarea preţului pentru fiecare articol în parte, iar nu în bloc, are ca scop identificarea etapelor pentru îndeplinirea obligaţiei, iar nu crearea unor obligaţii de sine stătătoare.

Prin urmare, a apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale vizând condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului, precum şi dispoziţiile art. 1413 alin. (5) C. civ.

Cea de-a doua critică formulată de recurentă se referă la împrejurarea că instanţa de apel a constatat în mod greşit că nu sunt întrunite condiţiile pentru aplicarea compensaţiei legale, reţinând că nu a intervenit desfiinţarea contractului în baza rezoluţiunii sau rezilierii.

În acest sens, autoarea căii de atac a arătat că în actul adiţional nr. x la contractul pentru executări lucrări nr. x se prevede că, în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul se desfiinţează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului, iar ajungerea la termen a obligaţiei neexecutate are ca efect rezoluţiunea contractului de plin drept. Aşadar, simpla neexecutare a contractului are ca efect rezilierea contractului, fără a fi necesară punerea în întârziere sau vreo altă formalitate.

În continuare, recurenta a susţinut că încă din anul 2012 a anunţat Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit că a încetat contractul cu intimata, lucrările fiind nefinalizate, dar şi că a fost obligată la plata unei datorii născute în anul 2013.

Autoarea căii de atac a conchis că instanţa de apel a interpretat greşit normele legale referitoare la rezilierea contractului.

O altă critică formulată de recurentă se referă la faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 1070 C. civ.. Astfel, deşi a reţinut că antreprenorul nu a finalizat obiectivul de investiţii, împrejurare de fapt necontestată şi confirmată de întreg probatoriul administrat în cauză, curtea de apel a obligat-o la plata unei penalităţi de 0,1 % pe zi de întârziere, pentru o factură emisă ulterior rezilierii contractului.

Prin memoriul de recurs înregistrat la 21 octombrie 2019, după prezentarea situaţiei de fapt, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969, art. 977, art. 983 şi art. 1073 C. civ.

În opinia recurentei, sunt întrunite condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului, probatoriul administrat confirmând nerespectarea obligaţiilor de către cealaltă parte.

Totodată, recurenta a susţinut că executarea necorespunzătoare a lucrărilor rezultă atât din cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expertul E., cât şi din cuprinsul celui întocmit de către expertul D. în faţa instanţei de apel.

Potrivit autoarei căii de atac, instanţa de apel era obligată să verifice măsura în care reclamanta era îndreptăţită la plata lucrărilor executate şi presupus a nu fi fost plătite de către recurentă, prin raportare la costul de remediere sau înlocuire a lucrărilor necorespunzătoare sau prin raportare la necesitatea de suportare a prejudiciului cauzat prin efectuarea unor lucrări necorespunzătoare şi care nu mai pot fi remediate sau înlocuite fără a fi afectată întreaga investiţie.

Or, instanţa de apel a reţinut neexecutarea obligaţiei de plată de către recurentă, în condiţiile în care cealaltă parte nu şi-a îndeplinit în integralitate obligaţia asumată.

A doua critică vizează greşita aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează compensaţia legală.

Recurenta a arătat că din înscrisul intitulat "Centralizator facturi şi încasări" reiese că antreprenorul S.C. A. S.R.L. a încasat în baza contractului nr. x/2010 suma de 164.848,16 RON, iar acest înscris are valoarea unei mărturisiri judiciare spontane.

Astfel, a apreciat că se impunea a se constata că suma încasată de partea adversă va fi datorată recurentei, având în vedere prevederile art. 1144 C. civ., potrivit cărora compensaţia operează de drept, în puterea legii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1145 C. civ.

Subliniind că datoria pârâtei are un caracter cert şi întruneşte condiţia exigibilităţii menţionată de art. 1145 C. civ., recurenta a susţinut că se impunea ca instanţa de apel să dea eficienţă prevederilor art. 1144 C. civ.

Autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit şi prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2006, deoarece condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală erau îndeplinite la data deschiderii procedurii.

Recurenta a solicitat să se constate şi că la data încheierii actului adiţional nr. x nu s-a prevăzut un termen de plată cu scadenţă la 30 iunie 2011.

A mai susţinut autoarea căii de atac că în mod nelegal a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 11 din contract.

De altfel, a arătat că nu au existat situaţii de lucrări suplimentare acceptate prin semnătură de către beneficiar care să justifice obligaţia acestuia de a achita contravaloarea acestora şi plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere.

Potrivit recurentei, instanţa de fond nu a analizat conţinutul procesului-verbal de lucrări încheiat la 03 decembrie 2010, iar, în condiţiile în care nu a solicitat efectuarea lucrărilor suplimentare, nu se impunea obligarea la plata penalităţilor de întârziere.

Aşa fiind, a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 969, art. 1066 şi art. 1069 C. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că în mod corect s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile invocării de către pârâtă a excepţiei de neexecutare a contractului şi nici cerinţele compensaţiei legale.

Cu privire la motivul de recurs vizând dispoziţia de obligare a recurentei la plata penalităţilor, intimata a susţinut că acesta nu poate fi reţinut, deoarece prin criticile dezvoltate în cererea de recurs se încearcă acreditarea ideii că aceste penalităţi ar fi aferente unor lucrări neacceptate de recurentă, context în care nu ar exista obligaţia de plată şi, prin urmare, nu pot fi datorate penalităţi.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii şi a admis în principiu recursul, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a indicat în mod expres motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecăţii are caracter extraordinar şi este lipsită de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greşită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator şi a situaţiei de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

O primă critică formulată de autoarea căii de atac subsumat motivului de nelegalitate invocat vizează considerentele deciziei atacate cu privire la excepţia de neexecutare a contractului.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în condiţiile în care, potrivit contractului, părţile au convenit asupra unor faze de execuţie distincte, cu termene de execuţie şi de plată a lucrărilor separate, iar raportul de expertiză întocmit în cauză relevă faptul că lucrările pretins executate necorespunzător au fost achitate integral, pârâta S.C. C. S.R.L. nu poate opune reclamantei S.C. A. S.R.L. excepţia de neexecutare a contractului. Aceasta întrucât executarea neconformă a unor lucrări deja achitate nu poate justifica neîndeplinirea obligaţiei de plată a altor lucrări, executate corespunzător.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale vizând condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului, precum şi dispoziţiile art. 1413 alin. (5) C. civ., potrivit cărora antrepriza reprezintă "luarea săvârşirii unei lucrări drept un preţ determinat, când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare."

Înalta Curte constată însă că toate argumentele expuse în cadrul acestei critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilită de instanţele devolutive prin prisma materialului probator; astfel, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauzele contractului încheiat între părţi, în sensul că fiecare fază a lucrării reprezintă o lucrare de sine stătătoare, ce poate exista independent faţă de celelalte, omiţând faptul că obiectul contractului este reprezentat de o lucrare complexă, astfel că împărţirea în mai multe faze sau categorii şi determinarea preţului pentru fiecare articol în parte, iar nu în bloc, are ca scop identificarea etapelor pentru executarea lucrării, iar nu crearea unor obligaţii de sine stătătoare. Totodată, recurenta a susţinut că executarea necorespunzătoare a lucrărilor rezultă atât din cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expertul E., cât şi din cuprinsul celui întocmit de către expertul D., iar instanţa de prim control judiciar era obligată să verifice măsura în care reclamanta era îndreptăţită la plata lucrărilor executate şi presupus a nu fi fost plătite de către pârâtă, prin raportare la costul de remediere sau înlocuire a lucrărilor necorespunzătoare sau prin raportare la necesitatea de suportare a prejudiciului cauzat prin efectuarea unor lucrări necorespunzătoare şi care nu mai pot fi remediate sau înlocuite fără a fi afectată întreaga investiţie.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, stabilite de instanţele de fond pe baza vastului probatoriu administrat, care scapă însă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat, în realitate, modul de administrare sau de interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

Cea de-a doua critică formulată de recurentă se referă la împrejurarea că instanţa de apel a constatat în mod greşit că nu sunt întrunite condiţiile pentru intervenirea compensaţiei legale, reţinând că nu a intervenit desfiinţarea contractului în baza rezoluţiunii sau rezilierii.

Autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit normele legale referitoare la rezilierea contractului, atât timp cât în actul adiţional nr. x la contractul nr. x/2009 se prevede că, în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul se desfiinţează de plin drept, fără punerea în întârziere a debitorului, iar ajungerea la termen a obligaţiei neexecutate are ca efect rezoluţiunea contractului de plin drept.

Aşa fiind, a subliniat că simpla neexecutare a contractului are ca efect rezilierea contractului, fără a fi necesară punerea în întârziere sau vreo altă formalitate, dar şi că încă din anul 2012 a anunţat Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit că a încetat contractul cu intimata, lucrările fiind nefinalizate.

Analiza considerentelor deciziei atacate relevă faptul că instanţa de apel a reţinut că din probatoriul administrat rezultă că S.C. A. S.R.L. a încasat în baza contractului nr. x/2010 suma de 164.848,16 RON, însă nu poate fi omis faptul că acest contract nu a fost desfiinţat în baza rezoluţiunii/rezilierii ori a aplicării unei alte sancţiuni juridice, astfel că o cerere a apelantei de recunoaştere a unei creanţe asupra debitoarei, constând în sumele supuse restituirii, este lipsită de temei legal, restituirea neputând fi decât subsecventă unei desfiinţări/încetări a contractului menţionat, care nu poate fi reţinută în cauză.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că, în ceea ce priveşte suma încasată de S.C. A. S.R.L. în baza contractului nr. x/2010 nu poate interveni compensaţia legală, atât timp cât contractul sus-menţionat nu a fost desfiinţat, astfel că nu s-a născut o obligaţie de restituire a sumelor încasate în baza acestuia şi, pe cale de consecinţă, nici o creanţă a recurentei asupra patrimoniului intimatei.

Cu toate acestea, recurenta susţine că instanţa de prim control judiciar a încălcat normele de drept material care reglementează rezilierea, omiţând împrejurarea că, potrivit înţelegerii părţilor, contractul nr. x/2009 s-a desfiinţat de drept la data ajungerii la scadenţă a obligaţiilor neexecutate de intimată.

Sub acest aspect, instanţa supremă constată că aceste critici nu au aptitudinea de a conduce la casarea deciziei atacate, câtă vreme recurenta nu a combătut motivarea instanţei de apel cu privire la acest aspect, făcând referire la rezilierea de plin drept a altui contract decât cel în privinţa căruia curtea de apel a reţinut că nu a operat rezilierea.

În altă ordine de idei, Înalta Curte notează că recurenta a susţinut că operează compensaţia de drept, în temeiul art. 1144 C. civ., între sumele de bani la care a fost obligată în prezentul litigiu şi cele pe care intimata i le datorează ca urmare a obligaţiei de restituire a sumei de bani încasate în baza contractului nr. x/2010, cele reprezentând penalităţi, recunoscute de S.C. A. S.R.L. prin semnarea actului adiţional nr. x la contractul nr. x/2009, precum şi sumele reţinute de expertul E. ca reprezentând contravaloarea unor lucrări de remediere efectuate de recurentă pe seama intimatei.

Conform art. 1145 C. civ., compensaţia are loc între două datorii care sunt deopotrivă lichide şi exigibile, iar potrivit art. 663 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui şi este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.

Analizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege în materie de compensare legală, se apreciază că în mod judicios a reţinut instanţa de apel că S.C. C. S.R.L. nu deţine asupra S.C. A. S.R.L. vreo creanţă lichidă şi exigibilă, atât timp cât contractul nr. x/2010 nu a fost desfiinţat, ca sancţiune a neîndeplinirii obligaţiilor, astfel că nu a luat naştere o obligaţie de restituire a sumelor încasate în baza acestuia, iar în ceea ce priveşte sumele reţinute de expertul E. ca reprezentând contravaloarea unor lucrări de remediere efectuate de recurentă pe seama intimatei, nu se poate reţine caracterul lichid şi exigibil al eventualei creanţe, fundamentate pe obligaţia de plată a acestor sume, anterior unei proceduri judiciare prin care să se constate îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, cu atât mai mult cu cât creanţa invocată de recurentă nu a fost înscrisă în tabelul definitiv consolidat asupra averii debitoarei S.C. A. S.R.L. şi nici nu s-a solicitat constatarea acesteia pe calea unei cereri reconvenţionale formulate în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte sumele recunoscute cu titlu de penalităţi prin actul adiţional nr. x la contractul nr. x/2009, semnat de părţi la 30 iunie 2011, curtea de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 52 din Legea nr. 85/2006 pentru a interveni compensarea legală.

Actele dosarului relevă împrejurarea că prin sentinţa comercială nr. 1430 din 21 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei asupra debitoarei S.C. A. S.R.L.

Potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2006, a cărui încălcare o reclamă recurenta, "deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanţei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii", iar conform art. 1145 C. civ., compensaţia are loc între două datorii care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.

Cum actul adiţional nr. x la contractul nr. x/2009, care a dat naştere obligaţiei de plată a penalităţilor, a fost încheiat la 30 iunie 2011, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că, atât timp cât nu s-a prevăzut un termen pentru plata penalităţilor, această obligaţie a devenit scadentă la momentul încheierii actului adiţional, anterior pronunţării hotărârii prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei, astfel că şi creanţa este una anterioară procedurii.

Or, în condiţiile în care obligaţia de plată a contravalorii lucrărilor a devenit scadentă după emiterea facturii fiscale nr. x/2013, fiind aşadar ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006, care impun ca cele două creanţe să fie deopotrivă lichide şi exigibile la momentul deschiderii procedurii insolvenţei.

De altfel, trebuie subliniat că această din urmă creanţă dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil la momentul soluţionării definitive a prezentului litigiu.

O altă critică formulată de recurentă subsumat aceluiaşi motiv de casare se referă la faptul că instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 1070 C. civ.

A susţinut autoarea căii de atac că în mod nelegal a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 11 din contractul pentru executare lucrări nr. x din 16 septembrie 2009.

Înalta Curte notează că, potrivit art. 1070 C. civ., "penalitatea poate fi împuţinată de judecător, când obligaţia principală a fost executată în parte."

De asemenea, notează că instanţa de apel a stabilit, prin prisma probatoriului administrat în cauză, care sunt lucrările executate conform contractului şi a obligat pârâta doar la plata acestora, diminuând la 52.165 RON suma acordată de prima instanţă cu titlu de contravaloare a lucrărilor efectuate de reclamantă şi neachitate de către pârâtă în temeiul contractului de execuţie nr. 1006 din 16 septembrie 2009 (287.666 RON).

Notând că la art. 11 din contractul sus-menţionat părţile au prevăzut o penalitate de 0,1% pe zi de întârziere, calculată la valoarea lucrărilor realizate şi nedecontate, raportat la dispoziţiile art. 969, 1066 şi 1069 C. civ., curtea de apel a reţinut că sunt întemeiate pretenţiile S.C. A. S.R.L. cu privire la penalităţile de întârziere care au început să curgă de la data scadenţei şi sunt datorate până la data achitării integrale a debitului restant, urmând să fie calculate prin aplicarea unui procent de 0,1% pe zi de întârziere la suma de 52.165 RON, la care se adaugă T.V.A.

Aşadar, curtea de apel a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de bani corespunzătoare părţii din obligaţie efectiv realizate de aceasta din urmă şi nedecontate, iar penalităţile au fost calculate la suma de bani astfel stabilită.

Prin urmare, atât timp cât pârâta a fost obligată doar la plata preţului lucrărilor executate şi nedecontate, iar penalitatea a fost aplicată la această sumă de bani, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1070 C. civ., care are în vedere tocmai acordarea penalităţilor proporţional cu partea neexecutată din obligaţia principală, în speţă obligaţia de plată a preţului lucrărilor.

Cât priveşte argumentele recurentei în sensul că nu au existat situaţii de lucrări suplimentare acceptate prin semnătură, care să justifice obligaţia sa de a achita contravaloarea acestora şi plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, instanţa supremă constată că acestea urmăresc doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt.

Or, aşa cum s-a arătat şi în precedent, criticile legate de modul de administrare sau de interpretare a probelor ori de modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Aşa fiind, nici aceste critici nu sunt apte să conducă la admiterea recursului.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 401 din 11 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.