Bank fee appeal dismissed as inadmissible; pre-2019 amendment timing bars recourse in consumer clause ruling.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) dismissed both appeals (recursuri) as inadmissible, leaving intact the appellate decision of the Court of Appeal Ploiești (No. 144 of 10 June 2020), which had partially upheld the trial court's judgment in a consumer-protection dispute: the Court of Appeal had affirmed the finding that the loan-arrangement fee (comision de acordare) clause was abusive and ordered repayment with legal interest, but reversed the trial court's ruling on the administration-fee (comision de administrare) clause, rejecting that claim as unfounded and awarding costs to the bank. The case originated from a consumer's action under Law No. 193/2000 (implementing Directive 93/13/EEC) challenging clauses in a 2008 credit contract. The High Court reasoned that, because the proceeding began in May 2019—after the entry into force of Law No. 310/2018 amending Article 483(2) of the Civil Procedure Code—decisions rendered in consumer-protection matters are not subject to appeal (recurs), making the appellate ruling final. The appeals were therefore dismissed as legally inadmissible under Articles 483(2) and 496(1) of the Civil Procedure Code.
Legislator headnote
AI generatedart. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 1170 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; Bank fee appeal dismissed as inadmissible; pre-2019 amendment timing bars recourse in consumer clause ruling: 144 of 10 June 2020), which had partially upheld the trial court's judgment in a consumer-protection dispute: the Court of Appeal had affirmed the finding that the loan-arrangement fee (comision de acordare) clause was abusive and ordered repayment with legal interest, but reversed the trial court's ruling on the administration-fee (comision de administrare) clause, rejecting that claim as unfounded and awarding costs to the bank. The case originated from a consumer's action under Law No. 193/2000 (implementing Directive 93/13/EEC) challenging clauses in a 2008 credit contract. The High Court reasoned that, because the proceeding began in May 2019—after the entry into force of Law No. 310/2018 amending Article 483(2) of the Civil Procedure Code—decisions rendered in consumer-protection matters are not subject to appeal (recurs), making the appellate ruling final. The appeals were therefore dismissed as legally inadmissible under Articles 483(2) and 496(1) of the Civil Procedure Code.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for rejecting the appeals.
Ground for inadmissibility of the appeals, as the decision is not subject to appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020
Asupra recursurilor de faţă, constată şi reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată la 17 mai 2019 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi să anuleze clauza privind comisionul de acordare în cuantum de 1.800 euro, inserată la art. 3.1.5. lit. a), raportat la pct. 10 din partea a II-a -"Condiţii speciale" din contractul de credit nr. x/00095 din 3 iunie 2008, precum şi clauza privind comisionul de administrare de 0,12 % aplicat la soldul creditului, inserată la art. 3.1.5. lit. b), raportat la pct. II din partea a II-a -"Condiţii speciale" din acelaşi contract de credit; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi de administrare, în echivalent în RON, la cursul de schimb leu-euro afişat de B.NR. la data plaţii efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plăţii şi până la data achitării efective a debitului principal.
Prin sentinţa nr. 541 din 11 septembrie 2019, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi a dispus anularea clauzelor privind comisionului de acordare, în cuantum de 1.800 euro şi comisionul de administrare de 0,12% aplicat la soldul creditului şi a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu acest titlu până la data pronunţării sentinţei, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data plăţii acestor sume până la data restituirii efective.
Împotriva acestei sentinţe, B. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia nr. 144 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins capetele de cerere vizând constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare şi restituirea sumelor încasate cu acest titlu, ca neîntemeiate,; a menţinut în rest sentinţa; l-a obligat pe intimat la plata către apelantă a sumei de 2.425,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins ca neîntemeiată cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs, solicitând casarea ei în parte.
Prin memoriul său de recurs, A. a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE.
Recurentul a arătat că este eronat raţionamentul curţii de apel în sensul că, deşi se poate reţine caracterul nenegociat al clauzei care reglementează comisionul de administrare, nu se poate aprecia că această clauză nu este transparentă. Aceasta întrucât, potrivit recurentului, noţiunea de transparenţă vizează explicarea în mod clar a serviciilor prestate de profesionist în schimbul sumelor plătite cu titlu de comision de administrare. Or, contractul de credit încheiat între părţi nu precizează care este fundamentul perceperii comisionului ori destinaţia acestuia.
În acest context, autorul căii de atac a evocat jurisprudenţa naţională şi comunitară şi a subliniat că acest criteriu al transparenţei nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, astfel că analiza pe fond a clauzei trebuie să vizeze cei trei indicatori interdependenţi: echilibrul contractual, buna-credinţă şi transparenţa.
O altă critică formulată de acest recurent priveşte interpretarea eronată a art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000.
În opinia autorului căii de atac, raportat la jurisprudenţa C.J.U.E., în mod eronat a apreciat curtea de apel că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care inserarea comisionului de administrare creează, fără niciun dubiu, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, urmărindu-se, în realitate, obţinerea unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de bancă.
A mai susţinut acest recurent că instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
În acest sens, a susţinut că, potrivit textului de lege sus-menţionat, clauza privind comisionul de administrare poate fi exclusă din sfera controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca aceasta să fie clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil, condiţie neîndeplinită în speţă.
Mai mult decât atât, recurentul a arătat că, potrivit art. 1170 C. civ., părţile trebuie sa acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi în etapa executării acestuia. Or, în cauză nu se poate reţine că interesele legitime ale consumatorului au fost luate în considerare, în condiţiile în care acesta se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist, atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare.
În final, recurentul a arătat că, în contra celor reţinute de curtea de apel, prima instanţă nu a prezumat prestaţiile/serviciile efectuate de bancă în schimbul perceperii comisionului de administrare, ci a statuat în mod clar că nu sunt precizate prestaţiile pentru care banca percepe comisionul în discuţie, reţinând că nu este prevăzut scopul pentru care acesta este achitat. A subliniat autorul căii de atac că, din probele administrate în cauză, rezultă că banca nu a dovedit contraprestaţia oferită, deşi sarcina probei îi revenea.
În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin cererea sa de recurs, întemeiată tot pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., B. S.A. a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, apreciind în mod eronat că prevederile contractuale pot face obiectul controlului caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi jurisprudenţei C.J.U.E.
A arătat această recurentă că, deşi jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. subliniază caracterul restrictiv al excepţiei privind analiza preţului contractului, în ceea ce priveşte comisionul de acordare s-a apreciat că, de plano, acesta are caracter abuziv, nefiind verificat modul în care această clauză este formulată şi lipsind analiza distinctă a măsurii în care face sau nu parte din noţiunea de preţ al contractului.
În continuare, autoarea căii de atac a evocat jurisprudenţa naţională şi comunitară şi a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că şi comisioanele, alături de dobândă, intră în noţiunea de preţ al contractului, dar şi că respectivul comision de acordare este reglementat de o clauză exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, raţiunea perceperii lui fiind relevată fără echivoc chiar de denumirea acestuia.
A subliniat recurenta că suma percepută cu titlu de comision de acordare este fixă şi a fost stabilită şi adusă la cunoştinţa consumatorului la momentul încheierii contractului de credit, astfel că nu se poate susţine că acesta nu a înţeles/cunoscut termenii contractului.
În opinia recurentei, contrar celor reţinute de instanţa de apel, dezechilibrul semnificativ la care se referă dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu se analizează din perspectiva transparenţei clauzei. Echilibrul contractual presupune o anumită potrivire între drepturile şi obligaţiile părţilor, o justă repartizare a acestora pe întreaga durată a acestuia, iar o clauză este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor dacă limitează drepturile şi obligaţiile esenţiale conform naturii contractului, într-o asemenea măsură încât realizarea obiectivelor acestuia este compromisă.
În acest sens, recurenta a arătat că perceperea de către instituţiile de creditare a unor comisioane de acordare, calculate procentual la nivelul soldului creditului, era o constantă în domeniul creditelor de consum acordate pe perioade îndelungate, era şi este permisă de legislaţia în vigoare, fiind justificată în speţă prin costurile propriu-zise ale acordării creditului.
La 19 august 2020 recurentul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, iar la 26 august 2020 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
În şedinţa publică de la 25 noiembrie 2020, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursurilor, asupra căreia, cu prioritate, reţine următoarele:
Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalităţii căilor de atac şi el presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege şi astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.
Principiul enunţat este consacrat la nivel constituţional în art. 129 din Constituţia României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.
Potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din acelaşi Cod, hotărârile rămân supuse căilor de atac prevăzute de legea sub care a început procesul.
În speţă, reclamantul a învestit Tribunalul Buzău la 17 mai 2019 cu o cerere în materia protecţiei consumatorilor, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare, inserate la art. 3.1.5 lit. a) şi b) din contractul de credit nr. x/00095, încheiat cu B. la 3 iunie 2008.
Având în vedere că procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018 sus-menţionată.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."
Recursul are ca obiect decizia nr. 144 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă în apel, într-o cerere vizând protecţia consumatorilor.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, decizia atacată este una definitivă, nesupusă recursului.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursurile ca inadmisibile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 144 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.