Revizuire de hotărâri: condiția evocării fondului se aplică doar hotărârilor de recurs, nu celor rămase definitive în apel

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 noiembrie 2011 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă sub nr. x/2011, reclamantul A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, în baza art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, excluderea asociatului pârât din societatea S.C. C. S.R.L. şi stabilirea structurii participării la capitalul social al societăţii, ca urmare a excluderii, precum şi suma care i se cuvine asociatului exclus, în ipoteza în care părţile nu pot stabili prin acord această sumă, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat o cerere reconvenţională, prin care a solicitat excluderea reclamantului A. din societatea S.C. C. S.R.L., iar, în subsidiar, dizolvarea societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea principală şi a dispus excluderea pârâtului B. din cadrul societăţii S.C. C. S.R.L., părţile sociale aparţinând pârâtului urmând a reveni celuilalt asociat - A.. A respins ca prematur capătul de cerere privind stabilirea contravalorii părţilor sociale cuvenite pârâtului B.. A respins ca nefondată cererea reconvenţională. A admis cererea formulată de expertul D. şi a dispus majorarea onorariului cu suma de 7.650 RON, plata onorariului fiind în sarcina reclamantului. L-a obligat pe pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 8.690,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de B. împotriva sentinţei sus-menţionate.

Prin cererea de revizuire înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Constanta, secţia a II-a civilă, revizuentul B. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii A. şi S.C. C. S.R.L., revizuirea deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi a sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Constanţa.

În motivare, revizuentul a arătat că numitul A. a depus în dosarul penal aflat pe rolul Judecătoriei Neurppin nr. 80 BS 1/15 originalele biletelor la ordin destinate societăţii, pe care el şi le-a însuşit, acestea constituind înscrisurile noi de care înţelege să se folosească.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin încheierea pronunţată la 12 februarie 2019 în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, apreciind întemeiată excepţia de litispendenţă, a dispus înaintarea dosarului nr. x/2018 pentru a fi ataşat la dosarul nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 787 din 24 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a dispus declinarea în favoarea Curţii de Apel, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a competenţei de soluţionare a revizuirii declarate împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţată de aceeaşi instanţă, disjungerea cererii de chemare în judecată având ca obiect revizuirea îndreptată împotriva sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanta în dosarul nr. x/2011 şi formarea unui nou dosar.

Revizuirea declarată împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018.

La termenul de judecată din 27 ianuarie 2020, în faţa Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost invocată, în temeiul art. 164 alin. (3) C. proc. civ., excepţia de conexitate cu privire la revizuirea care formează obiectul dosarului nr. x/2019 al aceleiaşi instanţe, prin care revizuentul B. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii A. şi S.C. C. S.R.L., revizuirea deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Constanţa, în baza art. 322 pct. 5 C. proc. civ., arătând că înscrisurile noi pe care îşi fundamentează cererea de revizuire sunt contractele de asistenţă juridică încheiate între S.C. E. şi alte societăţi, contracte depuse la dosarul penal nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia, cu consecinţa conexării celor două cereri de revizuire.

Prin decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii, invocată în dosarul nr. x/2018, privind cererea de revizuire exercitată împotriva deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2011 şi a sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2011 şi a respins revizuirea care formează obiectul dosarului nr. x/2018 ca tardiv formulată.

Prin aceeaşi decizie, a fost respinsă excepţia tardivităţii, invocată în dosarul conex nr. x/2019, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi a fost respinsă revizuirea conexă ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că excepţia tardivităţii cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care formează obiectul dosarului nr. x/2018, este întemeiată, în condiţiile în care înscrisurile doveditoare noi reprezentate de originalele biletelor la ordin destinate S.C. C. S.R.L. au fost depuse chiar de revizuent în dosarul nr. x/2011 încă de la termenul de judecată din 6 aprilie 2016, aceasta fiind data la care se consideră că înscrisurile au fost descoperite, în sensul art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Cu privire la excepţia tardivităţii cererii de revizuire care formează obiectul dosarului conex nr. x/2019, curtea de apel a apreciat că aceasta nu este întemeiată, reţinând că nu poate fi identificată cu certitudine ziua descoperirii înscrisurilor reprezentate de contractele de asistenţă juridică şi că este rezonabil a se considera că acestea nu ar fi putut fi descoperite anterior lunii februarie 2019, când revizuentul a înregistrat o plângere împotriva Ordonanţei emisă la 3 decembrie 2018 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a constituit pe rolul Curţii de Apel Bucureşti dosarul penal nr. x/2019

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire conexă care formează obiectul dosarului nr. x/2019, curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 322 C. proc. civ., pentru ca revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, să fie declarată admisibilă, hotărârea judecătorească definitivă care formează obiect al cererii de revizuire să evoce fondul.

A subliniat curtea de apel că evocarea fondului presupune, în cadrul căilor de atac, schimbarea situaţiei de fapt în urma unei reaprecieri a probelor, atât în jurisprudenţă cât şi în doctrină arătându-se că hotărârile pronunţate în apel care evocă fondul sunt acelea prin care s-a admis apelul şi, fie s-a anulat sentinţa şi s-a judecat fondul prin aceeaşi decizie, fie s-a schimbat sentinţa.

Or, prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016, instanţa de apel, analizând temeinicia hotărârii de primă instanţă, ca o consecinţă a efectului devolutiv al apelului, nu a schimbat sentinţa apelată. Prin urmare, nu a schimbat starea de fapt, deci nu a evocat fondul, aşa cum impune art. 322 C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2020 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, petenta S.C. C. S.R.L. a solicitat completarea deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, în sensul obligării revizuentului la achitarea cheltuielilor de judecată.

La 22 iunie 2020 intimatul B. a depus la dosar, prin fax, note de şedinţă şi o cerere de înscriere în fals în ceea ce priveşte împuternicirea avocaţială a pretinşilor apărători ai petentei, prin care arată instanţei că, prin decizia penală pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Constanţa a anulat actele de procedură efectuate de către pretinşii apărători, după ce judecătorul şi procurorul le-au solicitat contractele de asistenţă juridică aferente împuternicirii depuse de către aceştia la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte termenul de înscriere în fals, intimatul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 304 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Prin decizia civilă nr. 216 din 13 iulie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de înscriere în fals, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 304 alin. (1) C. proc. civ., a admis cererea petentei şi a completat decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, în sensul că l-a obligat pe revizuent la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a onorariului de avocat în sumă totală de 5.100,31 RON.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că, întrucât procedura înscrierii în fals urmărea înlăturarea veridicităţii înscrisului folosit de intimată în faţa instanţei de revizuire, în cadrul cererii de completare această procedură este inadmisibilă. În caz contrar, s-ar permite unei instanţe care s-a dezînvestit de o judecată prin hotărârea judecătorească pronunţată, să reia această judecată, ceea ce este inadmisibil.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 304 alin. (1) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că, pe de o parte, aceasta nu a fost motivată, iar, pe de altă parte, excepţia a fost invocată în strânsă legătură cu înscrierea în fals, procedură considerată inadmisibilă în cadrul cererii de completare.

Referitor la cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, curtea de apel a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, respingând cererile de revizuire formulate de revizuentul B., instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii accesorii privind obligarea revizuentului la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, cerere formulată de intimata S.C. C. S.R.L. în condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva deciziilor civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020 şi nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, B. a declarat recursuri.

Prin memoriul de recurs îndreptat împotriva deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, transmis prin fax la 8 aprilie 2020, autorul căii de atac, după ce a reiterat situaţia de fapt şi a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare, a susţinut că instanţa de revizuire a interpretat greşit dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ., care identifică două ipoteze distincte în care se poate solicita revizuirea.

Astfel, recurentul a arătat că, potrivit textului de lege sus-menţionat, pot fi atacate cu revizuire hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare şi hotărârile date de instanţele de recurs atunci când evocă fondul.

A subliniat autorul căii de atac că, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ., evocarea fondului este o condiţie care vizează doar hotărârile date de o instanţă de recurs, nu şi pe cele rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, cum în mod nelegal a reţinut curtea de apel.

În acest context, recurentul a evocat jurisprudenţa instanţelor naţionale şi a susţinut că soluţia dată de instanţa de revizuire excepţiei inadmisibilităţii este nelegală. Aceasta întrucât, chiar dacă prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal i-a respins apelul, a procedat la analiza fondului cauzei, rejudecând pe fond cererea de excludere din societate.

Potrivit recurentului, în mod nefondat a apreciat curtea de apel că decizia atacată cu revizuire nu evocă fondul, apreciind că această condiţie ar fi fost îndeplinită doar în ipoteza admiterii apelului. Din această perspectivă, a apreciat că aceste considerente ale curţii de apel îi restrâng accesul la justiţie şi îi încalcă drepturile constituţionale.

A mai susţinut autorul căii de atac că instanţa de revizuire nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, de vreme ce unul dintre magistraţii care au pronunţat decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2020 a soluţionat şi fondul cauzei, aflându-se astfel într-un caz de incompatibilitate.

În acest sens, recurentul a evocat decizia nr. 32/2020, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, precum şi modificările aduse cu privire la acest aspect de noul C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurent vizează încălcarea competenţei altei instanţe.

În acest sens, recurentul a arătat că, dacă în dosarul nr. x/2018 a invocat descoperirea unor înscrisuri noi, în dosarul nr. x/2018 a invocat o hotărâre penală contradictorie, pronunţată de Judecătoria Neurppin în dosarul nr. x BS 1/15, prin care s-a constatat o altă situaţie de fapt, precum şi înscrisurile care au stat la baza acesteia.

În opinia recurentului, competenţa soluţionării revizuirii pentru hotărâri potrivnice se impunea a fi declinată în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest context, a arătat că, în măsura în care se apreciază că motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu vizează şi hotărârile pronunţate de instanţele intracomunitare, înţelege să invoce, în subsidiar, excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege.

De asemenea, a apreciat recurentul că, din această perspectivă, hotărârea atacată este nemotivată, instanţa de revizuire pronunţându-se numai cu privire la motivul de revizuire vizând înscrisurile noi, nu şi pe cel privind hotărârile potrivnice.

A subliniat autorul căii de atac că, faţă de dispoziţiile art. 152 C. proc. civ., nu prezintă relevanţă denumirea dată cererii, atât timp cât urmărea revizuirea unei hotărâri ca urmare a constatării unei alte situaţii de fapt de către o instanţă penală.

Totodată, a susţinut că parte din motivele pe care se sprijină hotărârea atacată sunt străine de natura cauzei, în condiţiile în care instanţa de revizuire nu a arătat, în concret, că înscrisurile noi reprezentau contractele de asistenţă juridică utilizate în cauză.

În continuare, recurentul a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că se impunea admiterea cererii de revizuire.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 1, 3, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

La 15 iulie 2020 B. a depus recurs împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, arătând că va formula motivele de recurs după ce i se va comunica hotărârea motivată.

La 17 august 2020 recurentul a transmis prin fax recurs împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de completare a dispozitivului.

În motivare, a arătat, în esenţă, că în mod eronat l-a obligat curtea de apel la plata a două sume cu titlu de onorariu de avocat, în baza a două facturi.

A susţinut recurentul că dispoziţiile art. 129 din statutul profesiei de avocat nu permit plata unui onorariu pentru fiecare termen de judecată, dar şi că instanţa nu a arătat care sunt motivele pentru care a acordat cu titlu de cheltuieli de judecată sumele aferente a două onorarii de avocat pentru aceeaşi cauză.

Potrivit autorului căii de atac, urmare a admiterii excepţiei de conexitate, nu se mai impunea acordarea cheltuielilor de judecată aferente dosarului nr. x/2016

În final, a arătat că instanţa avea obligaţia de a analiza cuantumul cheltuielilor de judecată, raportat la munca depusă de avocat.

La 28 septembrie 2020 intimata S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursurilor pentru nemotivare.

La 6 octombrie 2020 recurentul a depus la dosar motivele de recurs cu privire la dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, arătând, în esenţă, că instanţa nu a analizat condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dar şi că în mod nelegal, cu încălcarea art. 239 din statutul profesiei de avocat, a respins cererea de sesizare ca inadmisibilă, reţinând că delegaţia de avocat nu poate face obiectul procedurii de înscriere în fals.

Tot la 6 octombrie 2020 recurentul a depus note de şedinţă, prin care a contestat calitatea de reprezentant legal a pretinsului administrator al societăţii intimate, lipsa de consimţământ a societăţii de a mandata pretinşii apărători, lipsa dovezii calităţii de reprezentant şi a solicitat suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti. Totodată, a solicitat sesizarea Înaltei Curţi în vedere dezlegării problemelor de drept vizând măsura în care mandatul de reprezentare a părţii în proces este reprezentat de împuternicirea avocaţială sau de un contract încheiat în condiţiile legii, dacă partea poate fi reprezentată în baza unui contract de asistenţă juridică semnat de o terţă parte, precum şi a măsurii în care contractul de asistenţă juridică şi împuternicirea avocaţială pot face obiectul unei cereri de înscriere în fals.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, Înalta Curte a respins cererea de suspendare a judecăţii, având în vedere stadiul procesual al dosarului, respectiv o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva unei decizii pronunţate într-o revizuire respinsă ca inadmisibilă, iar în ceea ce priveşte excepţiile invocate de recurent prin notele de şedinţă a apreciat că acestea nu pot fi luate în analiză pentru că, tocmai dată fiind legătura lor cu motivele cererii de revizuire, pentru ipoteza în care s-ar admite cererea de recurs formulată, aceasta ar însemna o antepronunţare asupra cererii de revizuire. Ca o consecinţă a acestor măsuri, Înalta Curte a constatat că rămâne fără obiect şi cererea recurentului de sesizare a Înaltei Curţi cu dezlegarea celor trei probleme de drept, urmând ca această solicitare să fie formulată eventual de parte, dacă apreciază necesar, în situaţia în care s-ar admite cererea de revizuire.

Tot la termenul din 7 octombrie 2020, instanţa supremă, în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, iar recurentul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

În şedinţa publică de la 25 noiembrie 2020, constatând că recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României către intimatul A., obligaţie pe care şi-a asumat-o voluntar la termenul anterior, Înalta Curte a dispus înregistrarea unui dosar asociat având ca obiect sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 301, art. 303 şi art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte a respins cererea de suspendare a judecăţii reiterată la termenul din 25 noiembrie 2020, pentru argumentele consemnate în practicaua prezentei decizii.

De asemenea, din oficiu Înalta Curte a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de completare a dispozitivului.

Analizând, în temeiul art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 303 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.

Decizia atacată a fost comunicată recurentului la 28 iulie 2020 - după cum atestă dovada de primire şi procesul-verbal de predare aflate la fila x din volumul 2 al dosarului nr. x/118/2018 al Curţii de Apel Constanţa -, astfel încât termenul de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 pentru depunerea motivelor de recurs, calculat potrivit art. 101 alin. (2) C. proc. civ., s-a împlinit la 31 iulie 2020.

Motivele recursului au fost depuse la dosar la 6 octombrie 2020, după împlinirea acestui termen.

Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că, prin decizia nr. 321/2017, Curtea Constituţională a statuat că recursul împotriva încheierii prin care se respinge cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi supus termenelor din C. proc. civ.

Prin decizia sus-menţionată, instanţa de contencios constituţional a stabilit că dispoziţiile art. 21 şi art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.

Aşadar, această decizie vizează competenţa soluţionării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţate de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti.

Este adevărat că în considerentele deciziei nr. 321/2017 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că "acest recurs este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ. sau penală". Cu toate acestea, nu se poate susţine cu temei că s-a avut în vedere exceptarea acestui recurs de la regula instituită de art. 306 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 303 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., o asemenea soluţie neregăsindu-se formulată nici expres, nici implicit în considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional evocate.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului.

Analizând excepţia tardivităţii recursului declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de completare a dispozitivului, instanţa supremă constată următoarele:

Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Decizia civilă nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal i-a fost comunicată recurentului la 28 iulie 2020, aşa cum atestă dovada de primire şi procesul-verbal de predare aflate la fila x din volumul 2 al dosarului nr. x/118/2018 al Curţii de Apel Constanţa.

Această decizie este pronunţată în condiţiile art. 2812 C. proc. civ. şi, potrivit art. 2813 C. proc. civ., este supusă aceloraşi căi de atac ca şi decizia completată, anume recursului, întrucât decizia completată este pronunţată într-o revizuire îndreptată împotriva unei decizii pronunţate în apel, care, potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ., este supusă recursului, fiind incidente dispoziţiile art. 328 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că termenul de declarare a recursului, calculat potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., s-a împlinit la 13 august 2020, iar recurentul a declarat calea de atac la 17 august 2020, după împlinirea termenului.

În considerarea argumentelor expuse, văzând şi dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, Înalta Curte va admite excepţia tardivităţii recursului, cu consecinţa respingerii acestui recurs ca tardiv declarat.

Analizând recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa supremă constată următoarele:

Autorul căii de atac a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea hotărârii se poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2); când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii; când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia şi când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., autorul căii de atac a susţinut că instanţa de revizuire nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

A susţinut recurentul că judecătorul F., care a făcut parte din completul de judecată care a pronunţat decizia civilă nr. 43 din 27 ianuarie 2020, se afla în unul din cazurile de incompatibilitate, întrucât a soluţionat şi fondul cauzei, pronunţând sentinţa civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă.

Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ., "judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare."

Prin Decizia nr. II/2007, pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa supremă a decis că, în aplicarea art. 24 C. proc. civ., judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau de contestaţie în anulare.

Prin urmare, această critică formulată de recurent este neîntemeiată.

Afirmaţiile autorului căii de atac vizând decizia nr. 32/2020, pronunţată de instanţa supremă în recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 64 alin. (3) C. proc. pen., precum şi modificările aduse cu privire la acest aspect de noul C. proc. civ. nu sunt apte să conducă spre o altă concluzie.

Aceasta pe de o parte pentru că statuările din decizia penală au incidenţă în procesele penale, iar pe de altă parte, raportat la dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., faţă de data iniţierii litigiului - 29 noiembrie 2011 - în speţă sunt incidente dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865, respectiv cele ale art. 24, în interpretarea dată de Decizia nr. II/2007, pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul vizat a se fi aflat în incompatibilitate absolută neaflându-se în această situaţie, iar împotriva acestuia neformulându-se nici cerere de recuzare.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul a susţinut că în dosarul nr. x/2018 a invocat o hotărâre penală potrivnică, pronunţată de Judecătoria Neurppin în dosarul nr. x BS 1/15, prin care s-a constatat o altă situaţie de fapt, precum şi înscrisurile care au stat la baza acesteia. Or, competenţa soluţionării revizuirii pentru hotărâri potrivnice se impunea a fi declinată în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte reţine prealabil că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizează ipoteza în care hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Aşadar, invocarea, ca motiv de recurs, a necompetenţei materiale, este condiţionată de invocarea excepţiei corespunzătoare în termenele de decădere prevăzute de lege.

Potrivit art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Analiza actelor dosarului relevă faptul că nici părţile, nici instanţa nu au invocat în cadrul revizuirii excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Constanţa.

Aşa fiind, raportat la considerentele expuse, acest aspect nu poate fi supus analizei instanţei de recurs.

De asemenea, aşa cum se va arăta în considerentele ce succed, în dosarul nr. x/2018 s-a invocat un singur motiv de revizuire, cel întemeiat pe dispoziţiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar regularitatea declarării cererii de revizuire, sub aspectul respectării termenului defipt de lege, a fost corect cenzurată de instanţa de revizuire din perspectiva acestui caz de revizuire, pentru care îi revenea competenţa legală.

Recurentul a subsumat aceeaşi critică şi motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea formelor de procedură.

Înalta Curte subliniază că, atât timp cât încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe este reglementată în mod distinct ca motiv de recurs, nu poate fi analizată prin prisma altui motiv de nelegalitate, cu eludarea condiţiei vizând invocarea excepţiei de necompetenţă în condiţiile legii.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată este nemotivată, întrucât instanţa nu s-a pronunţat şi asupra motivului de revizuire întemeiat pe existenţa unor hotărâri potrivnice, deşi în dosarul nr. x/2018 a invocat o hotărâre penală contrară, pronunţată de Judecătoria Neurppin în dosarul nr. x BS 1/15, prin care s-a constatat o altă situaţie de fapt.

Examinarea de detaliu a cererii de revizuire formulată în dosarul nr. x/2018 relevă însă faptul că revizuentul nu a indicat motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., iar din dezvoltarea criticilor nu rezultă că a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat izvorând din hotărârea penală pronunţată de Judecătoria Neurppin în dosarul nr. x BS 1/15.

Dimpotrivă, prin cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. a susţinut că biletele la ordin depuse de A. la dosarul nr. x BS 1/15 reprezintă înscrisuri noi, a căror descoperire lipseşte de suport probator hotărârea de excludere a sa din societate, dar şi că, după ce va primi hotărârea pronunţată în dosarul sus-menţionat, va formula o cerere de revizuire în baza acesteia, întrucât aceasta reţine contrariul faţă de cele reţinute în cauză .

Prin urmare, şi această critică este neîntemeiată.

A mai susţinut recurentul că parte din motivele pe care se sprijină hotărârea atacată sunt străine de natura cauzei, în condiţiile în care instanţa de revizuire nu a arătat, în concret, că înscrisurile noi reprezentau contractele de asistenţă juridică utilizate în cauză.

Nici această critică, ce vizează revizuirea conexă, nu este aptă să conducă la admiterea căii de atac, atât timp cât aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a se intra în cercetarea fondului, respectiv fără a se analiza măsura în care contractele de asistenţă juridică reprezentau înscrisuri noi, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte constată însă că este întemeiată critica recurentului în sensul că soluţia dată de instanţa de revizuire excepţiei inadmisibilităţii este nelegală.

Deşi autorul căii de atac a subsumat această critică atât motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cât şi celui de la pct. 9, instanţa supremă o va analiza din perspectiva acestuia din urmă motiv de recurs, coroborat cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează greşita aplicare a legii substanţiale şi deopotrivă a celei de procedură (care reglementează regimul juridic al revizuirii), iar nu schimbarea naturii sau a înţelesului unui act juridic.

Potrivit art. 322 C. proc. civ., a cărui încălcare o reclamă recurentul, sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de instanţa de recurs atunci când evocă fondul.

Aşadar, condiţia evocării fondului este prevăzută în mod explicit de legiuitor numai pentru ipoteza atacării hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs.

Fundamentul acestei distincţii rezidă în faptul că apelul, prin efectul său devolutiv, este o cale de atac ce duce de regulă la rejudecarea în fond a cauzei. Problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţie în faţa instanţei de apel, care, în limitele a ceea ce s-a criticat, statuează atât în fapt, cât şi în drept.

Spre deosebire de apel, în recurs (cu excepţia ipotezei prevăzute de art. 3041 C. proc. civ.) se pot formula doar motive de nelegalitate, astfel că instanţa de recurs statuează de regulă în drept, intrând în cercetarea fondului doar atunci când admite recursul şi rejudecă litigiul.

Acesta este motivul pentru care condiţia evocării fondului este prevăzută explicit la finalul părţii introductive a art. 322 doar pentru hotărârile pronunţate în recurs şi pentru care s-a reţinut în doctrină şi jurisprudenţă că nu este îndeplinită condiţia evocării fondului în ipoteza respingerii ca nefondat a recursului.

Cum, în speţă, decizia împotriva căreia a fost formulată revizuirea este o hotărâre rămasă definitivă în instanţa de apel, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, Înalta Curte, în acord cu recurentul, reţine că este sunt îndeplinită condiţia-premisă de admisibilitate prevăzută de partea introductivă a art. 322 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) şi (5), raportat la art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., constatând că analiza instanţei de revizuire a vizat exclusiv un fine de neprimire, fără a intra în analiza celorlalte condiţii prevăzute de cazul de revizuire invocat, Înalta Curte va admite recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi curţi de apel spre rejudecarea cererii de revizuire conexă.

Ca urmare a admiterii excepţiei nulităţii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ. va constata nul recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Ca o consecinţă a admiterii excepţiei tardivităţii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de completare a dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Admite excepţia tardivităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de completare a dispozitivului.

Admite recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 43 din 27 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel, spre rejudecarea cererii de revizuire conexă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Constată nul recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurentul B. împotriva deciziei civile nr. 216 din 13 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de completare a dispozitivului.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 noiembrie 2020.