Duty to inform consumers of concrete currency devaluation risks in foreign-currency credit contracts under EU consumer protection standards

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2020

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, după disjungerea din dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta societatea B. S.A., să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit şi din actele adiţionale încheiate de părţi: - art. 4.1 - orice plată efectuată de împrumutat în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul; - art. 4.2 - împrumutatul va rambursa creditul în 240 rate lunare egale (incluzând credit şi dobândă), a căror valoare, la data încheierii prezentului contract este de 1223,02 CHF; - art. 4.6 - teza III - eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; - art. 5.9 - teza II - eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat - actul adiţional din data de 15.06.2010 - clauza 3.11 - împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată (echivalentul în RON al sumei lunare de plată) poate să crească pe viitor ca urmare a posibilităţii creşterii cursului de schimb valutar şi/sau a creşterii ratei dobânzii creditului. Constatarea nulităţii absolute a fost solicitată pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: 1 - obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit; - obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); - obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; - obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-leu de la acel moment.

Prin sentinţa civilă nr. 396 din 9 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată, şi a luat act că pârâta a renunţat la judecata cererii reconvenţionale.

Prin decizia nr. 2070 din 27 noiembrie 2017, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă in dosarul nr. x/2015, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 396 din 9 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva considerentelor deciziei sus-menţionate, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, exclusiv cu privire la considerentele greşite referitoare la reţinerea neîndeplinirii de către bancă a obligaţiei de informare, cu privire la consecinţele concrete care s-ar fi putut produce în condiţiile devalorizării monedei naţionale în favoarea monedei creditului.

În motivarea recursului, au fost criticate cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că "chiar dacă această clauză nu este de plano abuzivă, (cum încearcă să acrediteze ideea apelantul - reclamant, în mod indirect), Banca avea obligaţia de informare completă la data încheierii contractului, cu privire la concretizarea ulterioară a eventualei devalorizari a monedei naţionale, monedă în care reclamanţii îşi încasau veniturile proprii, ceea ce nu s-a îndeplinit."

Susţine recurenta că aceste aserţiuni ale instanţei de apel, referitoare la obligaţia de informare, încalcă principiile aplicarii în timp a legii civile, dar şi cele stabilite de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc, prin urmare aceste considerente încalcă normele de drept material.

Arată recurenta că instanţa de apel a făcut o greşita interpretare a hotărârii din cauza C-186/16 Andriciuc atunci când a reţinut că la momentul contractarii banca nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţia de informare cu privire la consecinţele cresterii cursului valutar.

Nici Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Legea nr. 289/2004 sau O.G. nr. 21/1992 nu prevedeau obligaţia băncii de a detalia obligaţia de rambursare a creditelor în valuta sau de a explica mecanismul schimbului valutar, ci doar obligaţia de informare corectă, completă şi neechivocă asupra condiţiilor de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanţiile puse în sarcina acestuia.

Nici reglementarea ulterioară - O.U.G. nr. 50/2010 - nu conţinea, printre enumerarile facute pentru determinarea continutului obligaţiei de informare, o astfel de obligaţie având ca obiect riscul valutar. Dimpotrivă, acest act normativ prevede la art. 4 că, în cazul în care creditorul a furnizat formularul "Informaţii standard la nivel european privind creditul pentru consumatori" prevăzut la anexa nr. 2, se consideră că a respectat cerintele de informare, respectivul formular neconţinând informaţii referitoare la riscul valutar.

O astfel de obligaţie a fost consacrată legislativ prin O.U.G. nr. 52/2016, la art. 7 alin. (2) lit. j) si art. 8 alin. (2) lit. f), însă, potrivit art. 135 alin. (1), prevederile acestora nu se aplică contractelor de credit aflate în derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei. Nici Directiva 2014/17/UE nu produce efecte retroactive, neputând fi incidentă în cazul unui contract de credit încheiat în anul 2007.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17 mai 2019, Înalta Curte a admis in principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, cauza a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

În şedinţa publică din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus repunerea pe rol a cauzei şi reluarea judecăţii recursului.

Analizând recursul formulat de recurenta - pârâtă B. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Considerentele criticate prin cererea de recurs sunt cele referitoare la faptul că pârâta B. S.A. avea o obligaţie de informare completă a consumatorului la data încheierii contractului de credit, inclusiv cu privire la consecinţele concrete care s-ar fi putut produce în condiţiile devalorizării monedei naţionale, în favoarea monedei creditului, respectiv CHF, obligaţie care nu a fost îndeplinită.

Aşadar, instanţa de apel a imputat pârâtei faptul că nu a informat consumatorul despre riscul valutar în sine, iar nu faptul că banca, ca profesionist în domeniul financiar - bancar, ar fi trebuit să cunoască sau să prevadă modul cum va evolua cursul valutar.

Pornind de la această distincţie, Curtea apreciază că cele reţinute prin decizia atacată se înscriu în prerogativa instanţei de prim control judiciar de a verifica îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de informare de către pârâtă, prin raportare la situaţia reclamantului, care s-a reţinut că nu dispunea de venituri în moneda creditului şi a cărui motivaţie nu era speculativă.

Împrejurarea că obligaţia de informare era reglementată generic de actele normative în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat în cauză, ca presupunând, în esenţă, comunicarea către consumator a tuturor informaţiilor care să permită înţelegerea condiţiilor creditului (art. 3 lit. b), art. 91 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 27 şi art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului), nu poate conduce la constatarea nelegalităţii deciziei atacate, exclusiv în considerarea absenţei unei dispoziţii exprese referitoare la obligaţia de informare asupra riscului valutar.

Este important de precizat faptul că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de traspunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. Consecinţa acestui fapt este aceea că interpretarea acestei legi se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13 şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Aşa cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv prin hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc, la care recurenta face referire, revine instanţei naţionale, atunci când ţine seama de toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului, obligaţia să verifice dacă i-au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligaţiei sale, instituţiile de credit având obligaţia de a furniza consumatorilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză. În ceea ce priveşte caracterul suficient al acestei informări, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată că "această cerinţă presupune ca o clauză potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat să fie înţeleasă de consumator atât în plan formal cât şi gramatical, cât şi în ceea ce priveşte consecinţele concrete ale acesteia, în sensul ca un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare.

Prin urmare, verificările necesare în această privinţă revin instanţei naţionale, învestită cu soluţionarea cauzei, ceea ce în litigiul de faţă s-a realizat de către instanţa de apel, parte dintre criticile recurentei - pârâte, deşi întemeiate pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Având în vedere toate considerentele mai sus expuse şi constatând că prin recursul deduse judecăţii nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlăturării considerentelor criticate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor deciziei nr. 2070/2017 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor deciziei nr. 2070/2017 din 27 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2020.