Remedies for abusive variable interest margin clauses in consumer credit: restitution and restoration of contractual balance

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 28 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

1. constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în cuprinsul art. 3.4, referitor la comisionul de acordare, art. 3.5 referitor la comisionul de administrare, art. 4.4 referitor la comisionul de rambursare anticipată şi pe cale de consecinţă anularea acestora;

2. obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale în funcţie de data plăţii şi data restituirii efective, ca urmare a constatării caracterului nul absolut al clauzelor abuzive;

3. obligarea pârâtei la întregirea art. 3.1 al convenţiei de credit nr. x/18.04.2008, în sensul menţionării faptului că dobânda este formată din marja fixă de 0,66% (marja de la data semnării contractului = 3,5 dobânda - 2.84 Libor la data încheierii contractului) şi Libor la 3 luni, aşa cum a fost prezentată reclamantului la semnarea convenţiei;

4. restituirea sumelor încasate în excedent, cu titlu de dobândă (peste marja fixă de 0,66%), la care se vor adăuga dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale şi legale;

5. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 referitoare la perceperea comisionului de rambursare anticipată, care prevede că banca va percepe un comision de 3% din suma rambursată anticipat şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acestuia;

6. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar art. 4.1, inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

7. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, 2,2433, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

8. denominarea în monedă naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională;

9. cu cheltuieli de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. (taxa judiciară de timbru, timbrul judiciar, onorariu avocat, alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu).

Prin sentinţa civilă nr. 1096 din 29 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1908 din 10 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1096 din 29 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate în art. 3.1 alin. (2) şi (3) din contractul de credit, în ceea ce priveşte stabilirea şi modificarea unilaterală a marjei dobânzii de către bancă, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea apelanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1908 din 10 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs.

Motivele de casare

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. reclamanţii A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar în rejudecare admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În argumentarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii apreciază că decizia atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, întrucât instanţa de apel a recurs la textele de lege aplicabile situaţiei de fapt, însă le-a aplicat în mod greşit.

În opinia recurenţilor, analiza instanţei de apel este total greşită cu aplicarea eronată a normelor de drept, întrucât deşi a constatat existenţa clauzelor abuzive şi a dispus anularea articolelor ce prevăd modificarea unilaterală a marjei, instanţa nu a dispus şi restituirea sumelor încasate abuziv.

Totodată în ceea ce priveşte comisioanele de acordare şi de administrare instanţa de apel a constatat greşit o contraprestaţie, scriptic, deoarece nu este identificată care este aceasta, iar analiza instanţei de apel este una generică asupra comisioanelor, în sensul că apreciază că banca a efectuat o contraprestaţie prin activităţile desfăşurate de către bancă în legătură cu creditul.

Instanţa de apel în mod greşit a reţinut şi că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de CUJE în cauza Andriciuc contra României, sens în care solicită ca instanţa de recurs să aibă în vedere această speţă la pronunţarea soluţiei.

În situaţia în care banca acorda un împrumut încheiat în moneda străină, aceasta are obligaţia să furnizeze împrumutatului informaţii care să-i permită să adopte o decizie în cunoştinţa de cauză.

Referitor la dobândă, recurenţii susţin că în analiza instanţei de apel aceasta a dispus anularea art. 3.1 alin. (2) si 3 din contractul de credit, prin care a eliminat posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda, fără însă a dispune restituirea sumelor încasate abuziv de către bancă prin modificarea marjei.

În identificarea marjei recurenţii au arătat prin petitele cererii de chemare în judecata că la data semnării contractului de credit, dobânda era de 3,5%, dobândă variabilă şi în funcţie de aceasta să se restituie sumele achitate peste valoarea marja fixa+LIBOR la 3 luni de la data semnării contractului de credit.

Analiza acestei marje este strict legată de posibilitatea unilaterală de modificare a băncii fără a se ţine cont de o situaţie independentă de voinţa părţilor. Astfel, atât timp cât modificările contractuale se pot produce din decizia independentă a unei părţi, se apreciază că existenţa unei clauze abuzive.

De la semnarea convenţiei de credit şi până în prezent Banca a modificat în mod unilateral procentul de dobândă, contrar bunei-credinţe si prevederilor legale, iar aceste clauze pun problema echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul unilateral de a interveni asupra elementelor componente ale dobânzii.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi de la regula de drept civil, potrivit căreia, actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de faţă Banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres in contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. In plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Aceste texte legale interzic în mod expres Băncii fixarea unei dobânzi care să varieze în funcţie de voinţa exclusivă a acesteia, impunând obligaţia raportării fluctuaţiei dobânzii la indici de referinţă verificabili.

Aşadar, potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1990 şi art. 8 din Legea nr. 289/2004, pentru creditele cu ipotecă şi fără ipotecă, stabilesc că în cazul în care în contractul de credit s-a stabilit că rata dobânzii să fie variabilă, variaţia acesteia trebuie să fie independentă de voinţa creditorului, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţă verificabili, menţionaţi în contract. Şi aceste acte normative au fost nesocotite la momentul încheierii contractului de credit prin lipsa oricărui indice verificabil care să fie direct legat de dobândă.

Una dintre modificările aduse de O.U.G. nr. 174/2008 în materia creditelor de consum, a fost indicarea în mod obligatoriu în contractele de credit a formulei de calcul a dobânzii (art. 9 indice 3, lit. g) din O.G. nr. 21/1992, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 174/2008), "formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acestuia".

Interesele părţilor trebuie conciliate, astfel că pentru a exista un echilibru contractual prestaţiile părţilor trebuie să fie proporţionale şi coerente.

În acest sens, trebuie avut în vedere că art. 3.2 îi oferă pârâtei dreptul exclusiv şi discreţionar de a modifica dobânda, iar clauza analizată exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

În plus art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede principiul bunei-credinţe, principiu care se traduce prin faptul că niciuna dintre părţi să nu urmărească să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce.

Per a contrario, reaua-credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Ori în acest caz, recurenţii solicită instanţei să observe că deşi indicele de referinţa LIBOR a înregistrat scăderi semnificative, nivelul dobânzii a stagnat sau a crescut, probabil ca urmare a aplicării netransparente a "politicii băncii" antrenând consecinţe vătămătoare pentru consumator.

De asemenea, dacă sunt analizate aceste prevederi, se observă că apare un dezechilibru evident între interesele celor două părţi contractante, deşi la momentul la care se încheie un contract trebuie să fie avut în vedere principiul egalităţii părţilor contractuale, principiu care caracterizează orice tip de contract, indiferent că este de adeziune sau că este vorba despre un contract negociat.

În acest context, recurenţii consideră că "marja băncii este fixă pe toata durata creditului şi poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative sau micşorată, doar în acord cu politica comercială a băncii".

Cu privire la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute a clauzelor contractuale abuzive, recurenţii arată că prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale O.U.G. nr. 50/2010, se protejează nu doar un interes personal, individual, ci şi un interes public, general obştesc, motiv pentru care se impune restituirea sumelor percepute de bancă în mod nelegal, cererea reclamantului vizând aşadar aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, fiind imprescriptibilă.

Verificând aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, recurenţii solicită ca instanţa să constate caracterul de adeziune al contractului de credit, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de bancă în condiţiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori cu comercianţi.

În acest sens recurenţii susţin că pârâta nu a înţeles să respecte dispoziţiile contractuale şi legale, întrucât a perceput o dobândă în mod abuziv, nefiind calculată conform unei formule şi prin raportare la indici verificabili prevăzuţi de lege, aşadar se impune restituirea sumelor plătite peste cuantumul datorat.

Referitor la comisionul de acordare şi de administrare, prevăzut la art. 3.4 şi 3.5, recurenţii consideră că se află în prezenţa unei clauze abuzive întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision, totodată acesta este perceput în aceleaşi condiţii ca şi dobânda, creând astfel un prag sensibil pe care profesionistul a omis în mod intenţionat să-l explice consumatorului la data semnării convenţiei de credit.

De asemenea, consideră că acesta este abuziv întrucât este calculat lunar raportat la cuantumul creditului şi nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales in condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit), demonstrarea caracterului negociat al comisionului de procesare căzând în sarcina băncii, iar din modul de formulare rezultă că acesta nu a fost negociat.

În concluzie, perceperea comisionului de acordare şi administrare cât şi modificarea dobânzii nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, urmând a fi restituite reclamanţilor.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar art. 4.1, recurenţii solicită instanţei să reţină faptul că, aşa cum a rezultat şi din înscrisurile depuse la dosar, operatorii economici nu le-au oferit informaţii complete, corecte şi precise asupra aspectelor esenţiale legate de produsul oferit. Mai mult decât atât, operatorul economic i-a asigurat de faptul că riscul valutar este minim, iar moneda CHF este una sigură.

Este adevărat că la momentul contractării unui credit în monedă străină, recurenţii şi-au asumat un risc rezultat din creşterea sau scăderea cursului acestei monede, însă, ceea ce este important de reţinut este că reclamanţii s-au raportat la alte monede şi au înţeles acest risc la o valoare foarte mică prin raportare şi la celelalte monede în sensul că, de exemplu moneda Lira sterlină a înregistrat schimbări de curs valutar de o diferenţa incomparabilă cu francul elveţian.

De asemenea, recurenţii nu aveau pretenţia ca banca să îi consilieze, aşa cum se susţine, în sensul necontractării creditelor, însă, în calitatea ei de profesionist şi de co-contractant trebuia ca, în mod obiectiv, să prezinte riscurile unui astfel de contract şi pretinzându-se de bună-credinţă, aşa cum i-a îndreptat spre acest produs trebuia să le aducă la cunoştinţa şi existenta unui risc şi nu să-i inducă în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri.

În ceea ce priveşte solicitarea privind stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenţii arată că în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurenţii nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de CHF, dar şi de faptul că banca nu le-a pus la dispoziţie nicio informaţie din care să reiasă riscurile de devalorizare a leului în raport cu CHF, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF denaturează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

În susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia, preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, se arată că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Efectuarea plaţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

Acţiunea în restituirea pretenţiilor întemeiate pe plata nedatorată este asimilată, din punct de vedere juridic, cu răspunderea civilă delictuală, sens în care sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât termenul de prescripţie începe să curgă de la data constatării nulităţii absolute a respectivelor clauze contractuale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Raportând situaţia de fapt la dispoziţiile art. 992 şi urm. C. civ., ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, recurenţii solicită instanţei de recurs să constate întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanţii-solvens cu privire la comisionul de administrare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, legea nu impune condiţia erorii solvens-ului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

Astfel, în cazul contractelor cu executare succesivă, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil nu este aplicabil în ipoteza în care executarea obligaţiei este ireversibilă şi nu mai este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară. În schimb, în cazul de faţă este pe deplin realizabilă obligaţia băncii de a restitui sumele încasate pe nedrept, în baza unor clauze lovite de nulitate absolută, astfel încât nu există niciun motiv pentru a se admite vreo derogare de la principiul menţionat.

În continuare, recurenţii menţionează unele decizii pronunţate de tribunale, în susţinerea practicii judiciare pe problemele de drept aplicabile speţei de faţă.

Pentru considerentele expuse, recurenţii solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 26 februarie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, raportat la Decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi, iar în subsidiar constatarea nulităţii recursului, întrucât motivele de recurs au fost invocate formal.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor la 19.04.2019, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea 01.07.2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, iar în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen pentru soluţionare în şedinţă publică.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

În ceea ce priveşte analiza capetelor de cerere ale reclamanţilor privind contatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de acordare şi de administrare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu subzistă criticile recurenţilor, instanţa de apel făcând o corectă verificare a acestora din perspectiva motivelor invocate de reclamanţi în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în cererea de apel formulată, rezultând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Reţinând caracterul nenegociat la acestor clauze, Curtea a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare şi cel de administrare nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Condiţiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar şi de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţei de bună credinţă ce revine profesionistului.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere dispoziţiile stabilite la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În ceea ce priveşte criticile privind caracterul neîntemeiat al calificării clauzelor referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare ca fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, Înalta Curte reţine modul clar, inteligibil şi uşor de înţeles al modului de calcul al comisioanelor pentru orice consumator mediu informat, precum şi faptul că nu era necesară o definire a comisionului, dat fiind faptul că sunt folosiţi termeni uzuali, pentru operaţiuni care reprezintă gestionarea creditului.

Prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi cel de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauza privind comisioanele de acordare şi de administrare.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanţa de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum şi faţă de raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanţa de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile prevăzute de art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente prin perceperea comisionului de acordare, profesionistul nu interpretează clauza, ci exercită dreptul de a primi preţul serviciilor adiacente punerii la dispoziţie a creditului.

Deşi clauza privind comisionul de acordare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar şi inteligibil în condiţiile în care conţine suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, 0,15 % calculat la soldul creditului, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă preţul creditului, în timp ce comisionul de administrare este datorat în schimbul serviciilor prestate de instituţia de credit pe parcursul derulării contractului.

În ceea ce priveşte petitul referitor la riscul valutar, respectiv art. 4.1 din convenţie, instanţa reţine că, prin acesta, este reglementată restituirea sumei împrumutate, părţile stabilind ca plăţile ratelor de credit să fie efectuate în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze plata prin debitarea automată la scadenţă a contului curent corespunzător monedei creditului.

Contractul de credit (pentru nevoi personale garantat cu ipotecă) în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 18 aprilie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi privind dobânda, se reţine că în cauză, instanţa de apel a dat eficienţă sancţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând caracterul abuziv în ceea ce priveşte clauzele de la art. 3.1 alin. (2) şi (3), referitoare la dobânda variabilă şi posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda pe parcursul derulării contractului, ca urmare a întrunirii cerinţelor privind lipsa dovezii negocierii convenţiei şi dezechilibrul semnificativ creat între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Argumentele recurenţilor sunt dezvoltate doar cu privire la capetele de cerere prin care se solicită restituirea sumelor încasate abuziv prin modificarea marjei şi la întregirea art. 3.1 din contract, în sensul menţionării unei dobânzi formate din Libor la 3 luni şi marja fixă la 0,66% marjă stabilită prin contractul iniţial, susţinând că instanţa de apel în mod greşit nu a apreciat fondate aceste cereri ale reclamanţilor.

În cuprinsul considerentelor sale, instanţa de apel face o amplă analiză a legislaţiei în materia protecţiei consumatorilor pentru a ilustra care este sancţiunea recunoscută în dreptul românesc în cazul existenţei unei clauze abuzive şi ajunge în mod corect la concluzia că doar sancţiunea nulităţii absolute asigura protecţia efectivă a interesului public urmărit, cel al împiedicării practicilor profesioniştilor de utilizare a unor clauze abuzive în detrimentul consumatorilor, profitând de absenţa posibilităţii reale a acestora de negociere a contractului.

În ceea ce priveşte înlocuirea clauzelor în discuţie, instanţa de apel reţine în considerente că instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă.

Înalta Curte constată că păstrarea soluţiei de respingere a cererii de repunere în situaţia anterioară precum şi lipsa remediului aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, contravine principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi principiului restabilirii situaţiei anterioare şi, totodată, este contrară interpretării, realizată de CJUE în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare instanţa de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate de către reclamanţi sub acest aspect prin cererea de recurs, având în vedere şi recomandările desprinse din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-269/2019.

Această situaţie reprezintă o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, care constituie motiv de recurs potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie de Justiţie va admite recursul, va casa în parte decizia atacată şi va trimite spre rejudecarea apelurilor formulate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. în ceea ce priveşte criticile referitoare la capetele 3 şi 4 din cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1908 din 10 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe sub aspectul criticilor formulate pe capetele 3 şi 4 ale cererii de chemare în judecată.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2021.