Borrowers' appeal rejected; bank's unilateral interest rate and insurer-choice clauses deemed abusive, fees upheld, interest-rate refixing denied.

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 07.07.2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ. au chemat în judecată pe pârâţii KKK. S.A. şi LLL.., solicitând instanţei:

1) constatarea caracterului abuziv, cu consecinţa că nu produc efecte asupra reclamanţilor, al următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractele de credit încheiate de reclamanţi cu pârâta KKK. S.A. (indicate în Anexa 2 a prezentei cererii de chemare în judecată):

1.1) clauzele prin care este consacrat dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii (clauzele sunt individualizate în Anexa 2 - coloana I - a cererii de chemare în judecată);

1.2) clauzele referitoare la comisionul de acordare (clauzele sunt individualizate în Anexa 2 - coloana J - a cererii de chemare în judecată);

1.3) clauzele referitoare la comisionul de administrare (clauzele sunt individualizate în Anexa 2 - coloanele K şi N - a cererii de chemare în judecată);

1.4) clauzele referitoare la asigurătorul agreat de bancă (clauzele sunt individualizate în Anexa 2 - coloana L - a cererii de chemare în judecată);

2) constatarea nulităţii clauzelor menţionate la primul capăt de cerere al prezentei acţiuni;

3) ca efect al caracterului abuziv al clauzei relative la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii (menţionate la pct. 1.1 al primului capăt de cerere al prezentei acţiuni):

3.1 constatarea caracterului fix al ratei dobânzii prevăzută în contractele de credit încheiate de reclamanţi cu KKK. S.A., la nivelul prevăzut la momentul încheierii contractului de credit, pe întreaga perioadă cuprinsă între momentul încheierii contractului şi momentul aplicării O.U.G. nr. 1 50/2010 (nivel indicat în Anexa 2 coloana H a cererii de chemare în judecată), respectiv

3.2 constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii începând cu momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010, cu determinarea marjei băncii prin scăderea nivelului indicatorului LIBOR/EURIBOR/ROBOR (calculat la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010), din rata dobânzii aplicabile la momentul încheierii contractului, iar nu din aceea majorata în temeiul clauzei abuzive şi care era în vigoare la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010. Marja astfel determinată este indicată în Anexa 3 - Coloana H a cererii de chemare în judecată.

4) ca o consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor relative la modificarea unilaterală a ratei dobânzii, constatarea nulităţii a actelor adiţionale la contractele de credit încheiate de subsemnaţii cu banca (acte adiţionale indicate în Anexa 2 - Coloana M a cererii de chemare în judecată)

5) obligarea pârâtelor la restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamanţi, cu titlu de dobândă, de comision de acordare şi de comision de administrare în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii prin prezenta acţiune, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor. Aceste sume sunt precizate, cu titlu provizoriu, la data introducerii acţiunii, în Anexa 4 a cererii de chemare în judecată;

6) obligarea pârâtelor la plata de dobânzi-legale pentru sumele achitate în plus in mod nedatorat de reclamanţi, cu titlu de dobândă, de comision de acordare şi de comision de administrare, cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăţi şi până la restituirea lor efectivă (cuantumul dobânzii-legale la data introducerii acţiunii este precizat în Anexa 5 a cererii de chemare în judecată);

7) obligarea pârâtelor la emiterea, în cazul fiecărui contract de credit ce face obiectul prezentei acţiuni, a unui nou grafic de rambursare care să ţină seama de eliminarea din contract a clauzelor abuzive menţionate la primul capăt de cerere al prezentei acţiuni;

8) obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului moral, în cuantum de 12.606.300 de RON în solidaritate activă, pentru prejudiciul suferit de reclamanţi prin faptele ilicite ale pârâtei constând în introducerea de clauze abuzive în contractele de credit încheiate cu subsemnaţii. În subsidiar, fiecare dintre reclamanţi solicită o despăgubire de 200.100 RON pentru prejudiciul suferit individual;

9) obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanţii au precizat următoarele:

- cu privire la capetele de cerere 5 şi 6 se solicită obligarea pârâtelor în mod divizibil

- cu privire la capătul 7 al cererii de chemare în judecată, se solicită obligarea pârâtei KKK. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare în măsura în care aceasta nu şi-a cesionat drepturile derivând din contractul de credit, respectiv obligarea pârâtei LLL., în cazurile în care KKK. S.A. a încheiat cu aceasta din urmă asemenea contracte de cesiune (aceste situaţii sunt indicate în Anexa 2 coloana O a cererii de chemare în judecată)

- cu privire la capătul 8 al cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală, solidaritatea pasivă este reglementată de art. 1003 din vechiul C. civ. incident în speţă.

Reclamanţii precizează că renunţă la cererea formulată în principal în cadrul capătului 8 de cerere, respectiv la obligarea pârâtelor de a repara prejudiciul moral suferit, în solidaritate activă. În consecinţă, fiecare dintre reclamanţi solicită o despăgubire de 200.100 RON pentru prejudiciul suferit individual

Prin cererea precizatoare depusă la 23.10.2015, reclamanţii au arătat că înţeleg să revină asupra precizărilor din 02.10.2015 cu privire la capetele 5 şi 6 de cerere în sensul că solicită obligarea în solidar a pârâtelor.

Prin sentinţa civilă nr. 3796/21.06.2016 a Tribunalului Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială cu privire la capetele de cerere formulate de reclamanţii A., K., J., L., N., M., T., U., V., W., X., Y., Z., BB., AA., QQ., RR., UU., VV., III., JJJ., în contradictoriu cu pârâtele KKK. S.A. şi LLL., fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei cu privire la aceste capete de cerere în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a constatat că Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa generală şi materială de soluţionare a cauzei cu privire la capetele de cerere formulate de ceilalţi reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., I., O., P., Q., S., R., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., SS., TT., XX., WW., YY., AAA., BBB., ZZ., DDD., CCC., HHH., GGG., FFF., EEE., în contradictoriu cu pârâtele KKK. S.A. şi LLL. şi s-au disjuns aceste capete de cerere pentru judecata cărora s-a dispus formarea unui nou dosar.

Ca urmare a disjungerii s-a format dosarul nr. x/2016.

La termenul din 30.09.2016 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia de insuficientă timbrare, pe considerentele expuse în încheierea de şedinţă de la acea dată.

Prin sentinţa civilă nr. 6925/28.10.2016, instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii YY., ZZ., BBB. şi AAA. şi a dispus disjungerea acestei cereri şi formarea unui nou dosar, termenul de judecata fiind 11.11.2016, pentru a se depune în copie, înscrisurile care se referă la contractul de credit încheiat de aceşti reclamanţi cu pârâta KKK. S.A..

Ca urmare a disjungerii s-a formulat dosarul nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7203/11.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii AAA. şi BBB., în contradictoriu cu pârâta KKK. S.A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 4.5 din contractul de credit nr. x/02.07.2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda, a obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanţii AAA. şi BBB. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de daune morale, a respins celelalte capete de cerere formulate de reclamanţii AAA. şi BBB., ca neîntemeiate, a obligat pârâta la plata către reclamantul AAA. a sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii YY. şi ZZ., în contradictoriu cu pârâta KKK. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel apelanţii reclamanţi YY., ZZ., AAA. şi BBB., la data de 16.10.2017, înregistrat la data de 21.11.2017 sub nr. x/2015 la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel incident apelanta-pârâtă KKK. S.A., la data de 15.12.2017, înregistrat în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 522A din 15 martie 2018 a admis apelul principal formulat de apelanţii reclamanţi YY., ZZ., AAA. şi BBB., împotriva sentinţei civile nr. 7203/11.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă KKK. S.A.

A admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă KKK. S.A, împotriva sentinţei civile nr. 7203/11.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi YY., ZZ., AAA. şi BBB..

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că:

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială şi a clauzei cuprinse la art. 7.1 din contractul de credit nr. x/02.07.2007 privind încheierea asigurării cu o societate de asigurări agreată de bancă.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor AAA. şi BBB. sumele de bani reprezentând diferenţa dintre dobândă fixă stipulată în contractul de credit nr. x/02.07.2007 şi cea efectiv achitată, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 21.06.2010, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la data efectivei restituiri.

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 522A din 15 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, au declarat recurs reclamanţii YY., ZZ., AAA. şi BBB..

Recurenţii - reclamanţi se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, criticile recurenţilor vizează soluţia dată de instanţa de apel capetelor 1.2 şi 1.3 ale cererii de chemare în judecată, arătând că instanţa a apreciat în mod neîntemeiat că ar fi incidente dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenţii susţin că aceste clauze referitoare la comisioanele de procesare şi de administrare nu pot fi calificate ca incluzându-se în obiectul principal al contractului.

În subsidiar, chiar dacă s-ar considera că se includ în obiectul principal al contractului, aceste clauze nu pot fi calificate ca fiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Cu privire la neincluderea clauzelor referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare în obiectul principal al contractului, apreciază că două concepte sunt esenţiale pentru înţelegerea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000: acela de "obiect principal al contractului" şi acela de "definire" a acestui obiect.

In consecinţă, nu se poate considera că s-ar include în obiectul principal al contractului clauzele referitoare la obligaţia subsemnaţilor de a plăti un comision de acordare sau de administrare, acestea neavând de-a face cu prestaţiile principale la care se obligă părţile.

Prin natura lor, comisioanele remunerează prestaţii accesorii.

In acest sens arată că este şi jurisprudenţa CJUE care a calificat comisionul de risc (având aceleaşi particularităţi ca şi cel de administrare din prezenta cauză, în sensul că în contract se prevăd numai modul de calcul procentual la soldul creditului şi periodicitate calculării, iar nu şi scopul pentru care este perceput) ca nefiind inclus în obiectul principal al contractului, cauza C-143/13, Matei vs. împotriva S.C. MMM. S.A., Hotărârea din 26 februarie 2015.

Rezultă, aşadar, că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu împiedică analiza caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare.

Cu privire la caracterul neîntemeiat al calificării clauzelor referitoare la comisioanele de procesare (acordare) şi de administrare ca fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, recurenţii arată că esenţial pentru ca aceste clauze să fie considerate ca fiind redactate într-un limbaj inteligibil este posibilitatea pentru consumatori de a înţelege consecinţele economice decurgând din prezenta cauză, lucru imposibil în condiţiile în care contractul nu prevede prestaţiile efective de care consumatorul beneficiază în schimbul obligaţiei de plată a acestor comisioane.

Cu privire la întrunirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea ca abuzive a clauzelor contestate se susţin următoarele:

Cu privire la comisionul de acordare, consideră că acestea pot fi calificate drept abuzive prin prisma alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, fiind clauze care, din modul în care sunt formulate, ajung să nu confere decât profesionistului posibilitatea de a le interpreta.

În al doilea rând, în ceea ce priveşte clauzele contractuale mai sus menţionate, caracterul abuziv al acestora rezultă şi din îndeplinirea, în ceea ce le priveşte, a tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului.

Astfel, acestea sunt clauze ce nu au fost negociate cu consumatorul şi au fost formulate astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Reclamanţii apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că neindicarea explicită a contraprestaţiei nu ar reprezenta un element esenţial, fiind suficiente denumirea comisionului şi faptul că ar reprezenta costul unor prestaţii anterioare încheierii contractului de credit.

Cu privire la comisionul de administrare, recurenţii susţin caracterul abuziv al acestor clauze care rezultă din îndeplinirea, în ceea ce le priveşte, a tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, interpretat prin prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului.

Astfel, acestea sunt clauze ce nu au fost negociate cu consumatorul şi au fost formulate astfel încât să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Având caracter abuziv, clauzele menţionate nu produc efecte asupra subsemnaţilor.

Contractul de credit încheiat de subsemnaţii cu intimata are caracter tip, iar situaţia atrage incidenţa, cu privire la acesta, a prezumţiei reglementate prin art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în sensul absenţei caracterului negociat al contractului.

În plus, clauzele care instituie obligaţia reclamanţilor de a achita comisionul de administrare, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

In acest sens, trebuie observat faptul că, potrivit contractului de credit, comisionul de administrare se calculează, prin aplicarea unui procent la soldul creditului şi se plăteşte lunar, odată cu rata dobânzii, în conformitate cu graficul de rambursare. Comparând modul de calcul şi modul de plată a comisionului de administrare se poate constata o identitate între acestea şi cele specifice ratei dobânzii.

Totuşi, dacă în ceea ce priveşte rata dobânzii, apare ca fiind raţională raportarea sa la soldul creditului (având în vedere faptul că rata dobânzii reprezintă echivalentul folosinţei capitalului împrumutat), un mod de calcul identic pentru comisionul de administrare nu îşi găseşte nici o justificare. Aşa cum rezultă din contractul de credit, comisionul de administrare se datorează pentru prestaţii ale băncii care nu sunt, în nici o măsură, influenţate de cuantumul sumei împrumutate. Astfel, reclamanţii datorează comisionul menţionat pentru prestaţii cu caracter administrativ, respectiv monitorizarea de către bancă a modului în care eu restitui creditul sau îl utilizez. Toate aceste prestaţii presupun, din partea băncii, realizarea unor operaţiuni-tip, similare pentru orice credit, indiferent de suma împrumutată.

Apare deci evidentă existenţa unui dezechilibru: în timp ce banca execută prestaţii standard, neinfluenţate în nici un fel de valoarea împrumutului acordat, reclamanţii achită faţă de aceasta un comision, direct proporţional cu valoarea creditului. Altfel spus, prestaţia băncii implică o cheltuială standard, aceeaşi pentru orice împrumutat, dar contravaloarea pe care o achită pentru acoperirea cheltuielilor standard ale băncii este diferită, cu atât mai împovărătoare cu cât creditul primit este mai mare.

În continuare se arată că în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat că această clauză ar fi clar formulată şi nu ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului întrucât: precizează scadenţa obligaţiei şi modul de calcul, iar împrumutatul ar putea înţelege din denumirea clauzei care este contraprestaţia de care beneficiază.

În realitate, indicarea modului de calcul sau chiar a cuantumului comisionului nu înlătură dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor. De asemenea, clauza nu devine clară şi ineligibilă prin indicarea sumelor datorate de către împrumutat. O asemenea interpretare nesocoteşte raţiunea urmărită de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Astfel, clauza este neclară, poate fi interpretată numai de către profesionist şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor pentru că instituie în sarcina împrumutatului o obligaţie de plată riguros determinată pentru prestaţii neprecizate în contract. În consecinţă, nimeni nu poate verifica în mod real dacă intimata a efectuat lună de lună prestaţiile care o îndreptăţesc la perceperea comisionului sau pur şi simplu comisionul este perceput, presupunându-se că acestea au fost efectuate.

In concluzie prin soluţia de respingere a capetelor 1.2 şi 1.3 ale cererii de chemare în judecată instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi ale alin. (1) lit. g) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, recurenţii arată că respingând acest capăt de cerere, instanţele de fond şi de apel au reţinut că o altă soluţie ar determina ca instanţa să se substituie voinţei părţilor.

În ceea ce priveşte admiterea capătului 3 al cererii de chemare în judecată nu presupune ca instanţa să se substituie voinţei părţilor, această voinţă a părţilor neputând încălca ordinea publică.

In speţă, ordinea publică este apărată de art. 6 din Legea nr. 193/2000 care lipseşte clauzele abuzive de efecte împotriva consumatorului şi de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (în forma în vigoare la data aplicării acestui act normativ) care sancţionează cu nulitatea de drept clauzele inserate în actele adiţionale de aplicare a O.U.G. nr. 50/2010 care ar conţine alte prevederi decât cele impuse de ordonanţă.

In concluzie, solicitarea formulată prin capătul 3.1 al cererii de chemare în judecată, nu reprezintă o solicitare adresată instanţei de a opera modificări cu privire la contractul de credit, încălcând principiul libertăţii contractuale, ci de a lipsi de efect clauzele al căror caracter abuziv a fost stabilit (aplicând prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000), iar acest lucru înseamnă constatarea caracterului fix al ratei dobânzii în perioada menţionată.

Deci, constatând caracterul fix al ratei dobânzii, instanţa nu urmează a opera vreo modificare contractuală (transformând o dobândă variabilă într-una fixă), ci a califica juridic împrejurarea potrivit căreia contractul de credit nu prevede vreun criteriu în funcţie de care rata dobânzii poate varia (singurul asemenea criteriu fiind abuziv), ceea ce nu poate însemna altceva decât că rata dobânzii este fixă în perioada menţionată.

În consecinţă, solicitarea formulată de reclamanţi în cadrul capătului 3.2 al cererii de chemare în judecată nu vizează modificarea de către instanţă a contractului de credit, ci aplicarea de către aceasta a dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 care au stabilit expres care trebuie să fie conţinutul actului adiţional de implementare a acestui act normativ şi au sancţionat cu nulitatea de drept orice alte prevederi ce ar fi incluse în contractul de credit.

Potrivit art. 95 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010:

- era obligatoriu ca actul adiţional să includă formula de calcul a ratei dobânzii pentru că ea este prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010 (în art. 37 lit. a). Aceasta trebuia să includă rata dobânzii, indicele de referinţă şi marja astfel determinată. Astfel cum am arătat, rata dobânzii trebuia să fie 5,9 %, nivelul LIBOR era 0,11 % (aspect recunoscut şi de bancă), marja determinată ar fi trebuit să fie 5,79 %;

- era nulă de drept orice altă stipulaţie contractuală, respectiv inserarea în formula menţionată mai sus a ratei dobânzii de 6,9 % şi determinarea, în consecinţă, a unei marje de 6,79 %;

- admiterea capătului 4 al cererii de chemare în judecată nu nesocoteşte prevederile art. 969 C. civ.;

- în concluzie prin soluţia de respingere a capătului 3 al cererii de chemare în judecată instanţa de fond şi instanţa de apel au făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (devenind, astfel, incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.);

Cu privire la capătul 8 al cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel a respins acest capăt de cerere pentru că reclamanţii nu au arătat modul concret în care prejudiciile invocate s-ar fi produs şi s-ar fi manifestat asupra subsemnaţilor.

Cu privire la fapta ilicită, cu caracter general, se arată că aceasta presupune încălcarea unui drept prin acţiuni sau omisiuni ale autorului, cum ar fi includerea în contractele de credit a unor clauze care conferă băncii dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii "în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare" ori "în funcţie de evoluţia costului finanţării gestionării creditului" sau care nu menţionează criteriile în funcţie de care marja băncii poate fi modificată; aplicarea acestor clauze, prin modificarea doar în sens crescător a ratei dobânzii/marjei cel puţin până la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la prejudiciu, cu caracter general, acesta se referă la consecinţele negative suferite de titularul dreptului încălcat. Recurenţii arată deja că prin faptele concrete săvârşite de KKK. S.A. (enumerate mai sus), s-a creat o stare de incertitudine, de insecuritate economică şi anxietate.

Cu privire la legătura de cauzalitate, aceasta este redată, în speţa de faţă, prin caracterul inerent al prejudiciului produs, prin raportare la faptele ilicite.

Cu privire la vinovăţie, aceasta rezultă din modul în care pârâta s-a comportat de la începutul relaţiei contractuale şi până în prezent.

Astfel, la începutul relaţiei contractuale aceasta şi-a asigurat "temeiul contractual" al viitorului comportament, introducând clauzele menţionate în contractele subsemnaţilor. Pe parcursul relaţiei contractuale, pârâta a refuzat orice dialog cu privire la eliminarea acestor clauze din contracte, negând vehement absenţa legalităţii lor.

Faţă de îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale, în temeiul art. 998 şi urm. din C. civ., reclamanţii consideră că poate fi angajată răspunderea pârâtei pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate sub aspectul soluţiei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind efectuat şi comunicat părţilor la 17.01.2019.

Prin încheierea din data de 13.06.2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

O primă critică formulată de recurenţi în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele, cuprinse în art. 4.10 lit. a) (comisionul de acordare) şi în art. 4.10 lit. b) (comisionul de administrare lunar).

Potrivit art. 4.10 lit. a) din contractul de credit s-a stipulat obligaţia împrumutaţilor de a achita un comision de acordare de 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului, iar la lit. b) s-a prevăzut obligaţia de a plăti un comision lunar de administrare de 0,10% aplicat la valoarea soldului creditului.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit a fost încheiat la data de 02.07.2007 (contractul nr. x/02.07.2007), fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspectele importante în cauză, respectiv negocierea, al buna-credinţă, al dezechilibrul semnificativ al prestaţiilor.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, condiţiile cerute de lege dar şi de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţei de bună credinţă ce revine profesionistului.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale urmează a fi avute în vedere dispoziţiile stabilite la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Revenind la criticile aduse deciziei recurate, recurenţii arată că în obiectul principal al contractului nu pot fi incluse comisioanele de procesare şi administrare, iar în subsidiar chiar dacă s-ar considera că se includ, aceste clauze nu pot fi calificate ca fiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

De asemenea, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, clauzele contestate pot face obiectul analizei din perspectiva legislaţiei de protecţie a consumatorilor, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de o parte, şi nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiţie pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Trebuie avută în vedere la stabilirea obiectului principal al contractului natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă şi acestea au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

Deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de obiect al contractului. Însă, în cauza Kasler (C-26/13), C.J.U.E. a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziţii de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă. În acest sens, CJUE a reţinut că în fapt clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Matei, C.J.U.E. a statuat că Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta. Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea".

Având în vedere cele indicate mai sus, precum şi statuările C.J.U.E. din cauza Kasler şi din cauza Matei, prin care se aduc explicaţii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noţiunea de "obiect principal al contractului", Curtea apreciază, în contextul prezentei cauze, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Constatând aşadar lipsa caracterului negociat al clauzelor contestate, Curtea a analizat îndeplinirea celorlalte condiţii impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, raportat la fiecare clauză contractuală la care apelanţii se referă în cadrul cererii de apel.

În ceea ce priveşte criticile privind caracterul neîntemeiat al calificării clauzelor referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare ca fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, Înalta Curte reţine modul clar, inteligibil şi uşor de înţeles al modului de calcul al comisioanelor pentru orice consumator mediu informat, precum şi faptul că nu era necesară o definire a comisionului, dat fiind faptul că sunt folosiţi termeni uzuali, pentru operaţiuni care reprezintă gestionarea creditului.

Cu privire la întrunirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea ca abuzivă a comisionului de acordare, recurenţii apreciază că acestea pot fi calificate drept abuzive prin prisma alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, fiind clauze care din modul cum sunt formulate, ajung să nu confere decât profesionistului posibilitatea de a le interpreta.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi cel de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauza privind comisioanelor de acordare şi de administrare.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanţa de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum şi faţă de raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanţa de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Pe cale de consecinţă, dispoziţiile prevăzute de art. 1 lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente prin perceperea comisionului de acordare, profesionistul nu interpretează clauza, ci exercită dreptul de a primi preţul serviciilor adiacente punerii la dispoziţie a creditului.

Cu referire la critica privind îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reţine că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 4.10 lit. a) din contractul de credit, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deşi clauza privind comisionul de acordare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcţie de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii şi nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că în lumina jurisprudenţei C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile şi obligaţiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cerinţa de bună credinţă a Băncii este respectată prin stabilirea clară a sumei de 938,25 CHF la momentul semnării contractului de credit, ce urma să fie plătită cu titlu de comision de acordare, fiind prevăzută într-un cuantum clar, ca procent calculat în funcţie de valoarea creditului, care se plăteşte o singură dată.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar şi inteligibil în condiţiile în care conţine suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, 0,10 % calculat la soldul creditului, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă preţul creditului, în timp ce comisionul de administrare este datorat în schimbul serviciilor prestate de instituţia de credit pe parcursul derulării contractului.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13 reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor privind capătul 2 al cererii de chemare în judecată privind constatarea nulităţii clauzelor menţionate prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, se reţine că acesta nu poate fi analizat în raport de soluţia instanţei de recurs prin care a fost menţinută soluţia instanţei de apel de respingere a acestor petite ale cererii.

Cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, privind constatarea caracterului fix al ratei dobânzii, pe perioada cuprinsă între data încheierii contractului şi data aplicării O.U.G nr. 50/2010, recurenţii au susţinut că nu au solicitat modificarea contractului încheiat între părţi, ci aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi a art. 37 şi 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma iniţială.

Potrivit art. 4.1 din contractul de credit, părţile au convenit o dobândă fixă pentru primul an de creditare, clauză care nu a fost constatată abuzivă de către instanţă, producându-şi efecte.

Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căreia "clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului" au primit o interpretare corectă din partea instanţei de apel, în sensul că nu pot constitui temei pentru modificarea clauzelor contractuale.

Prin admiterea capătului de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei privind dreptul Băncii de a modifica unilateral dobânda, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, au fost apreciate abuzive criteriile de variaţie a dobânzii, fără a putea fi modificată voinţa părţilor în sensul constatării caracterului fix al dobânzii.

Cu privire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, privind constatarea caracterului variabil al ratei dobânzii, începând cu data aplicării O.U.G nr. 50/2010, recurenţii solicită aplicarea dispoziţiilor art. 37 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit căreia Banca trebuia să includă formula de calcul a ratei dobânzii prevăzută de acest act normativ, instanţa de recurs nu poate constata intervenită o modificare a convenţiei de credit în sensul prezentat de recurenţi, în lipsa încheierii unui act adiţional cu acest conţinut.

Dintr-un alt punct de vedere critica este nefondată, întrucât dreptul material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE prevede că sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.

Deşi recurenţii se prevalează de dreptul lor de a redobândi prestaţia executată în baza clauzelor declarate nule, în privinţa clauzei privitoare la dobândă instanţa nu are posibilitatea de adaptare a contractului.

Este de reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a C.J.U.E., care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva NNN., s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

De asemenea, C.J.U.E., în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. OTP Jelzalogbank Zrt, a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în situaţia în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Cu alte cuvinte, instanţa are vocaţia de a dispune înlocuirea clauzei abuzive numai în situaţia dreptul naţional conţine norme supletive care să permită acest lucru. Or, în speţă, dreptul naţional nu cuprinde reglementări care să ofere criterii concrete, determinabile care să fie folosite în mecanismul de calcul al dobânzii. mecanisme de calcul a dobânzii.

Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel referitoare la acest capăt al cererii de chemare în judecată nu este în contradicţie cu jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. exprimată în cauza C-269/19 Banca B. S.A. împotriva A.A.A, în cauza de faţă fiind constatată abuzivă clauza care reglementează criteriile de variaţie a dobânzii, instanţa sesizată de consumator neputând interveni în acordul de voinţă al părţilor în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute.

Sub un ultim aspect, recurenţii au criticat decizia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind daunele morale, susţinând că au fost demonstrate cerinţele răspunderii civile delictuale în conformitate cu prevederile art. 998-999 C. civ.

Curtea de apel a procedat la analizarea condiţiilor cerute de art. 998, 999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi a apreciat în mod corect că faptele ilicite săvârşite de pârâtă au afectat drepturile personale care să justifice acordarea daunelor morale.

Deşi instanţa a reţinut temeinicia capetelor de cerere privind dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda şi cea referitoare la asigurătorul agreat de Bancă, acest argument nu conduce în mod automat la posibilitatea acordării daunelor morale.

Existenţa şi întinderea prejudiciului solicitat în limita sumei de 2.000 RON, care a constat în consecinţele negative în plan psihic, se reţine că nu a fost demonstrată de către recurenţi, nefiind îndeplinită condiţia certitudinii acestuia.

Aspectele menţionate de recurenţi privind conduita pârâtei, în sensul inserării unor clauze abuzive în contractul de credit nu fac dovada existenţei consecinţelor negative psihice, în lipsa dovezilor privind existenţa prejudiciului moral considerabil.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi ZZ., AAA., YY. şi BBB. împotriva deciziei comerciale nr. 522 A din 15 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi ZZ., AAA., YY. şi BBB. împotriva deciziei comerciale nr. 522 A din 15 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte OOO. S.A. (FOSTĂ KKK. S.A.) şi PPP. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2021.