Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2394/2020 AI generated

Borrowers' appeal rejected as currency risk clauses found outside abusive-terms directive; bank's appeal upheld, partial cassation and remand ordered for review of administration commission clarity.

Case Number Decizia nr. 2394/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (Secția a II-a civilă) rejected the borrowers' appeal and upheld the appellate ruling that the currency risk clauses were not abusive, but admitted the bank's appeal, partially cassated the appellate decision, and remanded the case for a new appellate review—specifically regarding whether the 0.15% administration commission clause was abusive, keeping all other parts of the challenged decision in force. The dispute concerned a CHF-denominated credit agreement in which borrowers challenged as abusive the administration commission and currency risk clauses, seeking nullification, restitution of sums paid, and freeze/recalculation of the exchange rate. On the currency risk issue, the Court held that such clauses merely transpose the monetary nominalism principle from Article 1578 of the 1864 Civil Code, a suppletive national provision falling outside the scope of Directive 93/13/EEC per Article 1(2) (transposed by Article 3(1) of Law No. 193/2000), and that imprevision theory was unavailable. On the administration commission, the Court found the appellate court had failed to adequately examine whether the clause was clear and intelligible—particularly whether the commission corresponded to real services actually provided—contrary to CJEU case law (including Case C-621/17 and joined Cases C-224/19 and C-259/19), thus violating the duty to state reasons under Article 425(1)(b) of the Civil Procedure Code and Article 6(1) ECHR; the remand instructs the appellate court to apply those CJEU criteria.

Legislator headnote

AI generated

art. 1578 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 1576 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000; Borrowers' appeal rejected as currency risk clauses found outside abusive-terms directive; bank's appeal upheld, partial cassation and remand ordered for review of administration commission clarity: Referitor la clauza de risc valutar prevăzută de art. 6.1 şi art. 6.1.3 dincontract, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, ca atare seaplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Keywords

AI generated
banking law loan agreement currency scope of review in cassation directive article of civil procedure

Cited Legislation

AI generated
art. 1578 din C. civ
6.1.3 dincontract, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, ca atare seaplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Prin cererea de recurs,întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A.
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
Introducerea în contract a unei clauze prin care este suportat exclusiv de către consumator riscul valutar creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi constituie o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
art. 1576 C. civ
Dispoziţia supletivă din dreptul naţional este cea cuprinsă în art. 1576 C. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000
Instanţa de apel nu a argumentat de ce prevederile contractuale criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfel încât să fie exceptate de la analiza din perspectiva caracterului abuziv şi nu a analizat excepţia reglementată de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
art. 4 din Legea nr. 193/2000
Instanţa de apel a reţinut în sarcina recurentelor-pârâte o obligaţie neprevăzută de lege şi anume obligaţia de a defini orice cost, deşi art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune o astfel de obligaţie.
art. 1578 C. civ
şi D., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului reclamanţilor, susţinându-se că principiul nominalismului monetar prevăzut la art. 1578 C. civ.

Cited Case Law

AI generated
Decizia nr. 623/2017
Competence of appellate courts to hear challenges to administrative acts by central authorities on EU non-refundable funding under Law 554/2004
Decizia nr. 623/2016
În acest sens, prin Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale s-a statuat că impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 1.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din data de 28.03.2008 şi, în consecinţă, să se constate nulitatea acestora, respectiv: clauza referitoare la comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. B) din contract; clauza prevăzută la art. 6.1 şi art. 6.1.3 privind riscul valutar; obligarea pârâtelor la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule, reprezentând comisionul de administrare plătit începând cu a 13 - rată şi până în decembrie 2015, în valoare de 8.441,68CHF; îngheţarea cursului de schimb leu/CHF pentru efectuarea plăţilor întemeiul contractului menţionat la momentul semnării contractului (28.03.2008 - 2,3654 RON/1 CHF), începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; obligarea pârâtelor să recalculeze ratele aferente contractului sus menţionat în funcţie de cursul de schimb leu/CHF de la momentul semnării contractului (2,3654 RON/1 CHF) şi, în cazul în care se constată diferenţe în plus, restituirea către reclamantă a sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 21/1992.

La data de 17 mai 2016, reclamanţii A. şi B. şi-au precizat acţiunea, indicând valoarea patrimonială a petitului referitor la diferenţa de curs valutar, respectiv 213.888 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 4315 din 18 mai 2016 pronunţată de JudecătoriaSectorului 6 Bucureşti, în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi declinată soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-acivilă, sub dosarul nr. x/2016, la data de 26 august 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7458 din 23 noiembrie 2016 pronunţată în dosarulnr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D., prin C. S.A., ca neîntemeiată.

În legătură cu clauza referitoare la comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c)din contract de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a, tribunalul a reţinut că această clauză a fost redactată în mod clar prin exprimarea în procent matematic şi a cărei valoare poate fi calculată chiar la momentul încheierii convenţiei, prin urmare a fost redactată în mod clar, astfel încât chiar din denumire rezultă scopul - de a acoperi costurile băncii în legătură cu administrarea creditului, fiind exprimat în mod clar în cuprinsul contractului de 0,15% aplicat la soldul creditului şi în cuantum fix în cadrul graficului de rambursare semnat de părţi astfel încât consumatorul are încă de la încheierea contractului reprezentarea obligaţiilor pe care şi leasumă.

Referitor la clauza de risc valutar prevăzută de art. 6.1 şi art. 6.1.3 dincontract, tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, ca atare seaplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Tribunalul a reţinut că această clauză nu contravine nici dispoziţiilor speciale din materia drepturilor consumatorilor, prin urmare nu este îndeplinită condiţia stipulată laart. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existenţa unui dezechilibru între drepturile şiobligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

S-a reţinut şi faptul că, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamanţi, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la data semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta întrucât teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şiobligaţiile părţilor, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamanţii nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau o clauză contractuală nu îi legitimează înacest sens.

Împotriva sentinţei civile nr. 7458 din 23 noiembrie 2016 pronunţată deTribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia nr. 2068 din 27 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel

Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii Cernat

Mihaela şi B.. A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată. A fost constatată nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.1 lit. c) din contractul de credit nr. x/28.03.2008, privind comisionul de administrare, ca fiind abuzivă. Au fost obligate pârâtele să restituie sumele încasate cu titlu de comisionde administrare plătit începând cu a 13-a rată şi până în decembrie 2015, învaloare de 8441,68 CHF.Au fost obligate pârâtele să recalculeze ratele aferente contractului decredit cu excluderea comisionului de administrare. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. Au fost obligate intimatele la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuielide judecată efectuate în apel.

În ceea ce priveşte clauza vizând comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 lit. c) din Contract, potrivit căruia împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a, instanţa de apel a reţinut caracterul său abuziv, prin prisma legislaţiei şi jurisprudenţei referitoare la protecţia consumatorului.

Curtea de apel a constatat că acest comision nu este definit în chiar cuprinsul contractului sub aspectul determinării drepturilor şi obligaţiilor corelative ale părţilor, care nu trebuie presupuse, ci trebuie să rezulte cu claritate din conţinutul contractului, aşadar această clauză nu a fost negociată.

În ceea ce priveşte însă cel de-al doilea motiv de apel prin care apelanta reclamantă critică modul în care prima instanţă a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale în ceea ce priveşte soluţionarea capătului de cerere referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar prevăzută la art. 6.1 şi art. 6.1.3 din Contract şi a capătului de cerere privind îngheţarea cursului valutar, instanţa de apela constatat că nu există motive de reformare a sentinţei asupra acestor aspecte.

Curtea a reţinut că aceste clauze nu sunt abuzive prin ele însele, însă banca se face culpabilă de neîndeplinirea obligaţiei de informare cu privire la consecinţele concrete care s-ar fi putut produce în condiţiile devalorizării monedei naţionale în favoarea monedei creditului, respectiv CHF, fapt care însă nu conduce la reformarea hotărârii în raport cu obiectul cererii introductive.

Ca atare, criticile vizând caracterul abuziv al clauzelor privind moneda creditului, deşi cuprind parţial susţineri ce s-au dovedit a fi fondate, acestea însă nu sunt apte de a conduce la reformarea hotărârii în privinţa acestor clauze cu consecinţa îngheţării cursului LEU-CHF la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Împotriva deciziei nr. 2068 din 27 noiembrie 2017 pronunţate de Curteade Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtele C. S.A. şiCredit Europe Bank NV.

Prin cererea de recurs,întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A. şi B., au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel cu privire la constatarea caracterului abuziv şi al clauzei de la art. 6.1 şi art. 6.3 din contractul de credit referitoare la riscul valutar şi îngheţarea cursului valutar.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de apel a încălcat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile băncii în cadrul contractului de credit, precum şi în ceea ce priveşte consecinţele încălcării acestor obligaţii. Introducerea în contract a unei clauze prin care este suportat exclusiv de către consumator riscul valutar creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi constituie o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Produsul de creditare în CHF cuprinde clauze pentru înţelegerea cărora sunt necesare cunoştinţe de specialitate respectiv capacitatea de a înţelege şi anticipa evoluţia defavorabilă a cursului de schimb valutar, aspect ignorat de bancă la data încheierii contractului.

Sub acest aspect, recurenţii-reclamanţi au precizat că omisiunea băncilorde a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european. Măsura nulităţii absolute a clauzei de risc valutar este necesară pentru înlăturarea efectelor produse de clauzele inserate abuziv, însă eliminarea acestora din contract ar fi de natură să ducă la rezilierea contractului din culpa pârâtei. Întrucât reclamanţii nu au optat pentru rezilierea contractului, nefiind posibilă restituirea anticipată a împrumutului, soluţia ar fi aplicarea principiilor enunţate de CJUE în cauza C-26/13 Kasler.

În cauza C-26/13 Kasler, CJUE a reţinut că, în cazul în care nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziţie cu caracter supletiv, consumatorul ar putea fi expus unor consecinţe prejudiciabile, prin urmare art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CE trebuie interpretat în sensul că într-o situaţie în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie cu caracter supletiv.

Dispoziţia supletivă din dreptul naţional este cea cuprinsă în art. 1576 C. civ.

Recurenţii-reclamanţi solicită să fie avute în vedere şi dispoziţiile hotărârii CJUE din 30 mai 2013pronunţată în cauza C-397/11 prin care s-a reţinut că în interpretarea Directivei 93/13/CE poate fi examinată orice clauză de nulitate care rezultă fără echivoc din elementele prezentate în procedura în primă instanţă şi să califice temeiul juridic invocat pentru a demonstra nevaliditatea acestor clauze. Or, simpla constatare de către instanţa de apel că banca şi-a încălcat obligaţiile contractuale, dar fără a aplica o sancţiune corespunzătoare, nu constituie un remediu în sensul menţionat de CJUE.

Totodată, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederilereferitoare la impreviziunea în contracte, ca remediu al dezechilibruluicontractual creat de clauzele abuzive referitoare la riscul valutar, reţinând că nu este posibilă intervenţia instanţei de judecată asupra contractului în sensul îngheţării cursului valutar la valoarea de la data încheierii contractului, deşi prin Decizia nr. 623/2017 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că principiul nominalismului monetar nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii.

Prin cererea de recurs,întemeiată pe dispoziţiileart. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtele C. S.A. şi D.. au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a motivat insuficient petitele cu care a fostînvestită, ceea ce echivalează, în fapt, cu o lipsă a motivării întrucât nu a argumentat de ce a reţinut că prevederilecontractuale criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfelîncât să fie exceptate de la analiză din perspectiva caracterului abuziv şi nu a analizat excepţia reglementată de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Din aceste prevederi legale rezultă că instanţa nu va verifica îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dacă va constata că reclamantul critică prevederi contractuale ce fac parte din obiectul principal al contractului, ceea ce atrage respingerea în fond a pretenţiilor, prin urmare instanţa de judecată trebuie să acorde importanţa cuvenită acestei excepţii şi să motiveze corespunzător.

Raţionamentul instanţei de apel nu transpare din motivarea hotărârii în condiţiile în care recurenta a invocat exceptarea analizei clauzelor din perspectiva legii speciale.

Privitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat interpretarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel reţinând că prevederile contractuale contestate de reclamanţi pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, pe considerentul că nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Spre deosebire de contractul de împrumut de drept comun, care presupune numai restituirea capitalului şi a dobânzii remuneratorii, în lipsa de orice dispoziţii legale exprese contrare, contractul de credit nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, ci poate include şi alte prestaţii care atrag anumite costuri, indiferent de denumirea acestora, respectiv comisioane. Dacă s-ar admite ipoteza că obiectul principal al contractului ar fi reprezentat doar de creditul acordat şi corelativ, de restituirea sumei cu dobânda, acest aspect ar reprezenta o nesocotire a naturii juridice complexe a contractului de credit.

Recurentele-pârâte susţin că, în ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligent al clauzelor atacate, mecanismul de calcul a comisionului de administrare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acestea să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului, prin urmare verificarea clauzelor din perspectiva Legii nr. 193/2000 este inutilă.

Instanţa de apel a reţinut în sarcina recurentelor-pârâte o obligaţie neprevăzută de lege şi anume obligaţia de a defini orice cost, deşi art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune o astfel de obligaţie.

Au fost aplicate greşit şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 reţinându-se că prevederile contractuale criticate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, ca o consecinţă a lipsei de negociere, făcându-se confuzie între dezechilibrul juridic al unei clauze contractuale şi dezechilibrul patrimonial. Perceperea unui cost pentru administrarea creditului este permisă de lege şi trebuie privită ca o operaţiune necesară executării contractului.

Întrucât comisionul de administrare a fost perceput în legătură cu acordarea creditului, nu se poate reţine lipsa unei contraprestaţii din partea băncii sau existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea recursului pârâtelor întrucât criticile formulate de acestea vizează modul în care instanţa de apel a soluţionat apelul reclamanţilor cu privire la comisionul de administrare, fiind făcută o corectă aplicare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurentele-pârâte C. S.A. şi D., prin întâmpinarea depusă la dosar, au solicitat respingerea recursului reclamanţilor, susţinându-se că principiul nominalismului monetar prevăzut la art. 1578 C. civ. de la 1864 este deplin aplicabil convenţiei decredit în discuţie, iar Legea nr. 193/2000 stabileşte în mod clar condiţiile cetrebuie îndeplinite pentru a fi declarată abuzivă o clauză.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat răspuns la întâmpinarea pârâtelor C. S.A. şi D., solicitând respingerea susţinerilor acestora în combaterea cărora au fost reiterate aspectele pentru care se impune admiterea recursului lor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ..recurenţii-reclamanţi depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanţii B. şi A. şi de pârâtele D. prin C. S.A. şi C. S.A. împotriva deciziei nr. 2068 din 27 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La 19 martie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reţine următoarele:

Referitor la recursul reclamanţilorCernat Mihaela şi B., se reţine căa fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că, în ceea ce priveşteconstatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 6.1 şi art. 6.3 referitoare lariscul valutar şi îngheţarea cursului valutar, au fost încălcate şi aplicate în mod greşit dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile băncii în cadrul contractului de credit, precum şi în ceea ce priveşte consecinţele încălcării acestor obligaţii în mod special privind omisiunea băncilorde a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF.

Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi în ceea ce priveşte respingerea de către instanţa de apel a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat, chiar şi în condiţiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ.

Înalta Curte, reţine că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, transpus în legislaţia naţională prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere de la domeniul de aplicaţie al acestei directive a acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, această excludere fiind justificată, potrivit Hotărârii din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11 şi Hotărârii din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, C-51/17, pronunţate de CJUE, de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, această împrejurare nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate, inclusiv în litigiile care opun doi particulari, potrivit prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar.

Prin urmare, deciziile pronunţate în cauzele C186-16 şi C-81/19 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, folosit în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin decizia pronunţată în cauza C-81/19 CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. În acest sens, CJUE a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa din litigiul principal a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Înalta Curte va înlătura ca nefondată şi critica referitoare la teoria impreviziunii în cauză având în vedere că spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea sau inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În acest sens, prin Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale s-a statuat că impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

În cadrul recursului formulat, recurentele-pârâte au susţinut nelegalitatea deciziei atacate, invocând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.. Instanţa de apel a motivat insuficient criticile cu care a fost învestită, ceea ce echivalează cu lipsa motivării. Instanţa de apel nu a argumentat de ce prevederile contractuale criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfel încât să fie exceptate de la analiza din perspectiva caracterului abuziv şi nu a analizat excepţia reglementată de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Privitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat interpretarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Recurentele-pârâte susţin că, în ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligent al clauzelor atacate, mecanismul de calcul a comisionului de administrare a fost unul transparent, clar pentru consumator, astfel încât acestea să aibă reprezentarea resurselor economice pe care le angrenează prin semnarea contractului, prin urmare verificarea clauzei privind comisionul de administrare nu este posibilă din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentelor-pârâte în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, verificându-se decizia instanţei de apel prin prisma motivelor invocate, se constată că nu poate fi realizată o analiză în concret a criticilor, deoarece decizia atacată nu conţine o dezvoltare corespunzătoare a motivelor pentru care instanţa de apel a considerat că este abuziv comisionul de administrare.

În acest context, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei de acordare a creditului, examinarea s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisionului de administrare, nu sunt descrise în cuprinsul contractului. Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa bunei-credinţe, având în vedere că banca nu a specificat care sunt serviciile oferite pentru perceperea comisionului de administrare, acesta din urmă nefiind definit în cadrul contractului. Prin urmare, s-a reţinut că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, acestea neaflându-se pe poziţii de egalitate.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestaţiei băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, încălcarea exigenţelor bunei-credinţe.

Se impune precizarea că Legea nr. 193/2000 sancţionează practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu posibilitatea modificării costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine, în privinţa constatării caracterului abuziv al clauzei care conţine comisionul de administrare, că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, instanţa de apel a restrâns analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare doar referitor la lipsa detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumei achitate cu acest titlu.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao VizcayaArgentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şiobligaţiilepărţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere."

Cu toate că aceste decizii sunt ulterioare deciziei recurateşi vizează un alt tip de comision, raţionamentul este valabil şi în cauză.

Se constată că instanţa de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clarşi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului şi, cu toate acestea, a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând trebuie reţinut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în acelaşi timp, o garanţie procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătoreşti (cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei, Boldea împotriva României).

Neprocedându-se în acest mod, instanţa de recurs se află în imposibilitatea exercitării controlului judiciar şi, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de pârâtele C. S.A. şi D., prin C. S.A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 precum şi decizia dată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao VizcayaArgentaria S.A., la 16 iulie 2020cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului eventual abuziv al clauzelor care conţin reglementarea comisionului de administrare a creditului.

În consecinţă, în raport cu soluţia pronunţată, analiza celorlalte critici ale recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..nu se mai impune.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 2068 din 27 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va admite recursul declarat de pârâtele C. S.A. şi D., prin C. S.A., împotriva aceleiaşi decizii, va casa în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului reclamanţilor, în privinţa clauzei referitoare la comisionul de administrare urmând să fie menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 2068 din 27 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtele C. S.A. şi D., prin C. S.A., împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului reclamanţilor, în privinţa clauzei referitoare la comisionul de administrare.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2020.