Restitution of payments for services lacking documentation: inapplicability of civil unjustified enrichment absent contract nullity or non-performance.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta ELECTRICA FURNIZARE S.A., în contradictoriu cu pârâta ELECTRICA S.A. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 17.274.162 RON, reprezentând contravaloarea facturilor achitate de reclamantă, în lipsa unor documente justificative care să certifice prestarea serviciilor, astfel cum această obligaţie a fost constatată de către Curtea de Conturi, atât prin Raportul nr. x/2013, cât şi prin Decizia nr. 20/2013.

S-a arătat că sunt incidente dispoziţiile art. 1014-1025 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă. Totodată, a înţeles să conteste creanţa şi a arătat că aceasta nu are caracter cert, lichid şi exigibil.

La data de 8 martie 2019 reclamanta a a depus o cerere, prin care şi-a modificat acţiunea, respectiv a modificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, arătând că aceasta se fundamentează pe dispoziţiile art. 194 şi urm. din C. proc. civ.. Pe fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 17.274.162 RON, reprezentând contravaloarea facturilor achitate de reclamantă în lipsa unor documente justificative care să certifice prestarea serviciilor, astfel cum această obligaţie a fost constatată de Curtea de Conturi, atât prin Raportul nr. x/2013, cât şi prin Decizia nr. 20/2013, la plata sumei de 3.213.445,55 RON, reprezentând dobânda legală remuneratorie datorată începând cu data de la care pârâta a primit sumele de bani, calculată până la data de 31.03.2019, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data de 31.03.2019 şi până la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata debitului principal în cuantum de 17.274.162 RON.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate de la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata debitului principal şi până la data la care pârâta achită, în mod efectiv, suma reprezentând debit principal.

Prin întâmpinarea depusă la cererea modificatoare pârâta a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând că între părţi au existat raporturi contractuale, materializate prin încheierea contractelor descrise de reclamantă. Urmare a prestării serviciilor şi acordării consultanţei pârâta a emis facturi fiscale, acestea au fost înscrise în contabilitate, au primit vizele interne şi reclamanta le-a acceptat, aceasta stingând datoriile respective prin plata şi/sau compensări, fără să conteste vreo sumă sau prestaţie.

Prin sentinţa civilă nr. 1849 din 20 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta ELECTRICA FURNIZARE S.A., în contradictoriu cu pârâta ELECTRICA S.A., astfel cum a fost modificată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 96 A din 24 februarie 2020, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă ELECTRICA FURNIZARE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1849 din 20 iunie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă ELECTRICA S.A.

Analizând sentinţa apelată prin raportare la motive de apel invocate, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

S-a arătat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în temeiul unor contracte de consultanţă, sume calificate drept cheltuieli neeconomicoase de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 20/17.06.2013.

În conţinutul acesteia s-a reţinut că reclamanta a angajat şi decontat consultanţă şi servicii în condiţiile în care activitatea nu a fost externalizată, în cadrul entităţii funcţionând servicii/birouri cu personal de specialitate încadrat cu atribuţii corespunzătoare pentru desfăşurarea activităţii.

S-a mai reţinut că în baza contractului de prestări servicii nr. x din 31 ianuarie 2012 au fost angajate pentru aceleaşi domenii de activitate atât servicii, cât şi consultanţă la o valoare de 2,5 ori mai mare faţă de cea angajată în luna decembrie 2011. Totodată, Curtea de Conturi a stabilit că reclamanta a acceptat la plată facturi fiscale în valoare totală de 17.274.162 RON, fără a avea la bază documente care să certifice prestarea efectivă a activităţilor facturate, facturile având la bază procese-verbale de recepţie la care sunt anexate rapoarte de activitate în care sunt enumerate activităţile presupuse a fi prestate.

Prin urmare, Curtea de Conturi a reţinut nerespectarea următoarelor prevederi: art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, care prevede principiul eficienţei utilizării fondurilor; art. 6 alin. (1) şi (2), precum şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 81/1991, care prevăd obligaţia de a consemna orice operaţiune economică într-un document ce stă la baza înregistrării în contabilitate şi obligaţia de a întocmi situaţii financiare anuale care să reflecte realitatea operaţiunilor efectuate; pct. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 care prevede principiul prevalenţei economicului asupra juridicului în scopul înregistrării în contabilitate şi al prezentării fidele a operaţiunilor economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică.

În cauză, invocând aceste constatări ale Curţii de Conturi şi puterea de lucru judecat a hotărârilor care au menţinut decizia Curţii de Conturi, reclamanta a indicat drept temei juridic al pretenţiilor sale art. 1635 din C. civ. (2009), potrivit căruia restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.

Or, în acord cu prima instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că aceste dispoziţii legale referitoare la restituirea prestaţiilor nu sunt incidente în cauză, nefiind îndeplinită condiţia premisă - aceea ca bunul să fi fost primit fără drept, din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat sau imposibil de executat.

Astfel, simplul fapt că pentru serviciile ce se presupune că au fost prestate Curtea de Conturi a constatat că nu s-au emis documente justificative nu poate conduce la concluzia că societatea pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, cu atât mai mult cu cât chiar în decizie s-a consemnat că facturile au avut la bază procese-verbale de recepţie la care sunt anexate rapoarte de activitate în care sunt enumerate activităţile presupuse a fi prestate.

Mai mult, instanţa de prim control judiciar a reţinut că pentru neexecutarea prestaţiilor partea îndreptăţită poate cere rezoluţiunea contractului, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, contractele în discuţie fiind derulate până la ajungerea la termen. De altfel, prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 81/1991 şi cele ale pct. 46 alin. (1), (2) şi (4) din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, reţinute de Curtea de Conturi în decizie, ceea ce s-a imputat apelantei-reclamante a fost nerespectarea prevederilor referitoare la ţinerea contabilităţii, şi nu derularea unor contracte ale căror prestaţii nu ar fi fost efectuate.

Totodată, angajarea unor servicii de consultanţă la o valoare mai mare decât cea angajată în luna anterioară (cu alte cuvinte, plata unui preţ pretins excesiv) nu poate fi sancţionată, în dreptul civil, decât în condiţii excepţionale, cum ar fi leziunea sau dolul, însă acestea nu fac obiectul cauzei. De altfel, nici Curtea de Conturi, în decizia sa, nu a făcut decât să constate încălcarea principiului eficienţei utilizării fondurilor, dispunând, ca măsură, recuperarea sumelor în condiţiile legii. Or, astfel cum s-a reţinut, legea civilă nu poate interveni în acordul părţilor referitor la cuantumul prestaţiilor, eventualul prejudiciu creat putând fi cercetat în condiţiile legii penale sau al celei de drept public.

Răspunzând argumentelor subsumate de apelantă primului motiv de apel, Curtea a reţinut că încălcarea prevederilor menţionate în decizia Curţii de Conturi nu are drept consecinţă anularea contractelor de consultanţă şi, prin urmare, acestea nu pot fi considerate nelegale. Cu alte cuvinte, a constatat că atâta timp cât acele contracte nu sunt nici nule, nici desfiinţate pentru alt motiv, plăţile efectuate în temeiul acestora nu poate fi considerate nelegale.

De asemenea, Curtea a mai constatat că apelanta-reclamantă a fost cea care a solicitat încheierea contractelor de consultanţă, a convenit plata unui preţ superior, a acceptat derularea contractelor în condiţiile date, fără a invoca neexecutarea prestaţiilor, iar, ulterior, după controlul Curţii de Conturi, când contractele erau deja încetate, a invocat caracterul neeconomicos al acestora. Instanţa de apel a ajuns la concluzia că toate acestea se subsumează unei conduite specifice părţii care îşi invocă propria culpă.

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei-reclamante în sensul că intimata-pârâtă, în calitate de acţionar majoritar al său, are obligaţia de a aduce la îndeplinire măsurile dispuse de Curtea de Conturi, instanţa de apel a constatat că aceasta este lipsită de relevanţă în contextul celor expuse anterior. Astfel, s-a arătat că Curtea de Conturi a dispus recuperarea sumelor în condiţiile legii, fără a stabili obligaţia de plată a intimatei-pârâte. Câtă vreme societatea pârâtă contestă pretenţiile apelantei-reclamante, revine instanţelor judecătoreşti sarcina de a analiza temeinicia acestor pretenţii, obligaţia de plată neputând lua naştere dintr-o dispoziţie a Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi.

Totodată, prezintă relevanţă împrejurarea că intimata-pârâtă nu este doar acţionar majoritar, ci parte a contractelor ce au dat naştere prestaţiilor solicitate a fi restituite, aşa încât conduita sa trebuie să fie analizată şi din această perspectivă.

Referitor la pretinsa recunoaştere a datoriei de către intimata-pârâtă, rezultând din acordul pentru prelungirea prescripţiei şi cererea privind obţinerea unei soluţii fiscale anticipate, Curtea a apreciat că aceste două înscrisuri dovedesc, mai degrabă, disponibilitatea intimatei de a achita suma declarată de Curtea de Conturi ca fiind neeconomicoasă, în măsura în care se impune restituirea, şi nu recunoaşterea unei datorii. Chiar aşa fiind (recunoaştere a datoriei), în contextul celor expuse anterior (care conduc la netemeinicia pretenţiilor reclamantei), cele două înscrisuri sunt lipsite de relevanţă, de vreme ce nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 1635 din C. civ. invocate de apelanta-reclamantă.

Cât priveşte criticile referitoare la dobândă, Curtea de Apel Bucureşti a avut în vedere faptul că prima instanţă a respins cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale în raport de caracterul neîntemeiat al capătului de cerere având ca obiect obligarea la plata debitului principal.

Considerentele primei instanţe în sensul inadmisibilităţii cererii de acordare a dobânzii, în temeiul Ordonanţei de Guvern nr. 13/2011, sunt subsidiare şi lipsite de relevanţă în contextul considerentelor anterior expuse, din care rezultă temeinicia soluţiei cu privire la debitul principal.

Aşa fiind, Curtea nu a mai procedat la analiza argumentelor referitoare la sfera de aplicare a Ordonanţei de Guvern nr. 13/2011.

Împotriva deciziei civile nr. 96 A din 24 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. ELECTRICA FURNIZARE S.A., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Criticile aduse de recurenta-reclamantă deciziei instanţei de apel au fost subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că prin decizia pronunţată instanţa de apel a procedat la încălcarea prevederilor art. 5 C. proc. civ. (îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor), art. 9 C. proc. civ. (principiul disponibilităţii), art. 14 C. proc. civ. (principiul contradictorialităţii) şi art. 22 C. proc. civ. (principiul rolului activ al instanţei).

Potrivit art. 5 alin. (4) din C. proc. civ., "este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii".

Cu toate acestea, prin decizia civilă recurată, instanţa de apel a reţinut că:

"angajarea unor servicii de consultanţă la o valoarea mai mare decât cea angajată în luna anterioară (cu alte cuvinte plata unui preţ pretins excesiv) nu poate fi sancţionată, în dreptul civil, decât în condiţii excepţionale, cum ar fi leziunea sau dolul, ce nu fac obiectul prezentei cauze. De altfel, nici Curtea de Conturi, în decizia sa, nu a făcut altceva decât să constate încălcarea principiului eficienţei utilizării fondurilor, dispunând ca măsură recuperarea sumelor în condiţiile legii Or, astfel cum s-a reţinut legea civilă nu poate interveni în acordul părţilor referitor la cuantumului prestaţiilor, eventualul prejudiciu creat, putând fi cercetat în condiţiile legii penale sau al celei de drept public".

Prin aceste considerente, instanţa de apel statuează cu valoare de principiu reţinând că, în ipoteza constatării de către Curtea de Conturi a încălcării principiului economicităţii, eficienţei în utilizarea fondurilor, recuperarea prejudiciului nu se poate realiza pe temeiul dreptului comun (i.e. dreptul civil), ci "eventualul prejudiciu creat, putând fi cercetat în condiţiile legii penale sau al celei de drept public".

Procedând în acest fel, pe cale de interpretare, dar contrar spiritului şi literei legii, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre prin care a limitat mijloacele procedurale la care se poate recurge pentru recuperarea prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi din considerente ce ţin de eficienţă, eficacitate şi economicitate, deşi legea prevede clar şi expres că stabilirea întinderii prejudiciului şi a măsurilor ce pot fi dispuse pentru recuperarea acestuia sunt obligaţii ale entităţilor publice şi, de aceea, procedurile de recuperare la care vor apela pot fi stabilite numai de aceste entităţi publice.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel nici măcar nu trebuia să analizeze incidenţa instituţiei juridice a nulităţii actului juridic civil, întrucât nu face obiectul cauzei. În aceste condiţii, instanţa de apel trebuia să se pronunţe exclusiv în raport de obiectul şi limitele procesului stabilite prin cererile şi apărările părţilor, conform art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior citate, instanţa de apel a înţeles să procedeze la o analiză generală şi teoretică asupra instituţiilor juridice ale rezoluţiunii şi nulităţii actului juridic civil, deşi acestea nu formau obiectul cauzei, nu au fost invocate de părţile din litigiu şi nici nu au fost puse în discuţia contradictorie a acestora.

Astfel, autoarea căii de atac a solicitat să se observe că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut împrejurarea că "simplul fapt că pentru serviciile presupus prestate Curtea de Conturi a constatat că nu au fost emise documente justificative nu poate conduce la concluzia că intimata-pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale".

Contrar celor reţinute în considerentele anterior redate, reclamanta nu a formulat pretenţii fundamentate pe nulitatea contractelor încheiate între părţi ori pe neexecutarea prestaţiilor contractuale de către pârâta Electrica S.A., cererea introductivă fiind grefată pe nelegalitatea operaţiunilor de plată, aspect constatat prin actele administrative emise de Curtea de Conturi şi validat de către instanţele de judecată învestite cu cererea de anulare a acestora.

Mai mult, recurenta-reclamantă a menţionat faptul că aceste aspecte nici nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, deşi potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din C. proc. civ., "părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu".

În raport de aceste argumente, a solicitat să se constate că, prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat principiile care guvernează procesul civil, sens în care se impune casarea deciziei civile nr. 96 A/24.02.2020 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, conform art. 497 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că este incident şi motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât nu s-a procedat la o examinare reală a problemelor esenţiale deduse judecăţii, instanţa limitându-se la aprecieri cu caracter general.

În concret, s-a arătat că aspectele constatate de instanţa de apel sunt profund eronate şi nu fac altceva decât să releve modalitatea superficială în care aceasta a analizat argumentele relevante invocate de societatea reclamantă în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii. De altfel, se poate observa că la dosarul cauzei nu se regăseşte niciun înscris din conţinutul căruia să reiasă faptul că reclamanta a fost cea care a solicitat încheierea contractelor, convenind plata unui preţ superior al serviciilor.

Sub acest aspect, a precizat că iniţiativa încheierii contractelor anterior menţionate a aparţinut întotdeauna acţionarului majoritar (i.e. intimatei Electrica S.A.). Necesitatea încheierii acestor contracte era justificată de intimata Electrica S.A. în baza bunelor practici preluate de la companii din domeniu cu organizare similară (A., B., C.), precum şi în raport de studiile privind preţurile de transfer practicate de Electrica S.A. cu filialele sale - studii efectuate la nivelul Electrica S.A.

Cu titlu exemplificativ, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la adresa nr. x/24.01.2012, emisă de intimata-pârâtă Electrica S.A. (înregistrată la societatea reclamantă sub nr. x/25.01.2012) şi adresa nr. x/31.01.2012, emisă de aceeaşi intimată, înscrisuri anexate cererii de recurs.

Ataşat celor două adrese anterior menţionate, pe lângă Hotărârea nr. 2/2012 a Consiliului de Administraţie al Electrica S.A., prin care se aprobă încheierea contractelor de prestări servicii şi mandat cu toate filialele Electrica S.A., se regăseşte contractul de prestări servicii nr. x/31.01.2012, semnat de Electrica S.A., care a format obiectul controlului întreprins de auditorii publici externi în anul 2013.

Prin urmare, se poate observa că, în lipsa oricărui document justificativ depus la dosarul cauzei, instanţa de apel emite o "constatare" vădit falsă în sensul că reclamanta Electrica Furnizare ar fi solicitat încheierea contractelor de consultanţă, de mandat şi de prestări servicii, stabilind contravaloarea acestor prestaţii.

Mai mult, astfel cum rezultă şi din concluziile orale prezentate în cadrul şedinţei publice din data de 24 februarie 2020, reclamanta a invocat, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 1969/27.11.2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, însă instanţa de apel nu a înţeles să se pronunţe asupra acestui aspect, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate nefiind făcută nicio menţiune în acest sens.

S-a arătat că în litigiul finalizat cu pronunţarea deciziei civile nr. 1969 din 27 noiembrie 2015 Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită cu soluţionarea cererii în anularea hotărârii adunării generale a acţionarilor Electrica Furnizare, prin care se aprobă strategia de guvernanţă corporativă aplicabilă la nivelul grupului Electrica, în raport de care au fost impuse a fi încheiate contractele în temeiul cărora s-au făcut plăţile ce formează obiectul dosarului de faţă.

Strategia anterior menţionată, aprobată prin voinţa intimatei Electrica S.A., viza tocmai încheierea contractelor de consultanţă, respectiv de mandat între reclamantă şi Electrica S.A. (i.e. contracte de tip SLA], identice în conţinut cu cele care au format obiectul controlului efectuat de Curtea de Conturi în perioada 2011-2012, finalizat prin Raportul nr. x/17.05.2013, respectiv prin Decizia nr. 20/17.06.2013.

În legătură cu aceste contracte de tip SLA s-a reţinut că:

"nu poate fi acceptată apărarea intimatei în sensul că, nefiind stabilit obiectul şi preţul contractelor, acestea depind exclusiv de manifestarea de voinţă a conducerii filialei, iar eventualul preţ plătit de filială acoperă doar cheltuielile, întrucât, în cuprinsul Strategiei, nu se menţionează că filiala va avea dreptul de a alege dacă încheie sau nu contracte de prestări servicii cu societatea mamă, ci este obligată să procedeze astfel, specificându-se expres că Electrica S.A. (n.n.) încheia cu filialele contracte de tip SLA. [...] În aceste condiţii, nu se poate considera că Electrica S.A. (n.n.) urmărea exclusiv protejarea interesului filialei, în sensul scăderii cheltuielilor acesteia cu serviciile, iar nu şi propriul profit. De altfel, în raportul de control întocmit de Curtea de Conturi din 17.05.2013, se specifică că Electrica Furnizare S.A. (n.n.) a încheiat cu Electrica S.A. (n.n.) contracte de consultanţă şi prestări servicii, în perioada 2011-2012, deşi avea personal propriu care să desfăşoare aceste activităţi, iar, uneori preţurile erau mai mari decât cele angajate anterior".

Astfel, nu se poate concluziona în sensul că există o culpă a reclamantei în perfectarea acestor contracte, întrucât încheierea, scopul şi finalitatea lor a fost stabilită de acţionarul majoritar, aceste convenţii fiind parte din viziunea pe care Electrica S.A. o are la nivelul grupului. Totodată, se poate constata că aceste tipuri de contracte erau încheiate de acţionarul majoritar, intimata Electrica S.A., şi cu celelalte filiale.

Instanţa a ignorat argumentele relevante, fără însă a arăta raţiunea pentru care a procedat astfel, limitându-se la a reţine în termeni generali că "nu poate să nu constate că apelanta-reclamantă a fost cea care a solicitat încheierea acestor contracte de consultanţă, a convenit plata unui preţ superior, a acceptat derularea contractelor în condiţiile date, fără a invoca neexecutarea prestaţiilor, pentru ca, abia după controlul Curţii de Conturi, când contractele erau deja încetate, să invoce caracterul neeconomic al contractelor".

În accepţiunea recurentei, o astfel de motivare nu poate face dovada cercetării fondului în mod real şi efectiv, atâta timp cât instanţa de apel a refuzat să explice care sunt temeiurile în baza cărora a înţeles să facă aceste aserţiuni, mai ales în lipsa oricăror documente doveditoare în acest sens la dosarul cauzei.

Deşi elementele evocate de reclamantă prezintă relevanţă în dezlegarea pricinii acestea nu au fost avute în vedere de instanţa de apel. Practic, instanţa a ignorat cu desăvârşire nu doar raţionamentele reclamantei, dar şi apărări punctuale, individualizate distinct şi apte să conducă la o soluţie diferită asupra fondului cauzei.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de apel a tratat aspecte noi, ce nu au fost invocate de părţi nici în cererea principală şi nici în cererea de apel, nepuse în discuţia părţilor, aspecte faţă de care părţile nu au formulat puncte de vedere şi apărări.

Astfel, considerentele instanţei de apel în sensul că reclamanta "a acceptat derularea contractelor în condiţiile date, fără a invoca neexecutarea prestaţiilor, pentru ca, abia după controlul Curţii de Conturi, când contractele erau deja încetate, să invoce caracterul neeconomic al contractelor" reprezintă motive străine de natura cauzei, în condiţiile în care: (i) instanţa nu a fost sesizată cu o acţiune în rezoluţiunea contractelor; (ii) nu a fost pusă în discuţie, de niciuna dintre părţi, problema executării sau nu a prestaţiilor contractuale; (iii) nici măcar Curtea de Conturi nu a reţinut, prin actele emise, că prestaţiile contractuale nu ar fi fost executate, ci a constatat exclusiv lipsa anumitor documente justificative.

Instanţa de apel, în loc să analizeze cererea prin prisma motivelor de apel formulate, a examinat mijloace procedurale cu care nu a fost învestită şi care nu formează temeiul de drept al cererii introductive, dezvoltând o întreagă teorie şi motivare cu privire la condiţiile rezoluţiunii.

Totodată, reprezintă motive străine de natura cauzei şi considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că:

"angajarea unor servicii de consultanţă la o valoare mai mare decât cea angajată în luna anterioară (cu alte cuvinte plata unui preţ pretins excesiv) nu poate fi sancţionată, în dreptul civil, decât în condiţii excepţionale, cum ar fi leziunea sau dolul, ce nu fac obiectul prezentul cauze. De altfel, nici Curtea de Conturi, în decizia sa, nu a făcut decât să constate încălcarea principiului eficienţei utilizării fondurilor, dispunând, ca măsură, recuperarea sumelor în condiţiile legii. Or, astfel cum s-a reţinut, legea civilă nu poate interveni în acordul părţilor referitor la cuantumul prestaţiilor, eventualul prejudiciu creat putând fi cercetat în condiţiile legii penale sau al celei de drept public".

Prin aceste considerente, instanţa de apel a stabilit cu valoare de principiu că, în cazul reclamantei, "eventualul prejudiciu creat putând fi cercetat în condiţiile legii penale sau al celei de drept public", deşi prin Decizia nr. 13 din 6 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că nu este posibilă stabilirea cu valoare de principiu a modalităţii de recuperare a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi.

Reclamanta nu a solicitat instanţei de apel să procedeze la o analiză generală şi abstractă a mijloacelor procedurale la care o entitate poate recurge pentru recuperarea prejudiciului constatat de Curtea de Conturi, astfel încât aceasta trebuia să se pronunţe exclusiv cu privire la motivele de apel, fără a analiza, din iniţiativă proprie, alte temeiuri de drept ce nu au fost invocate de părţi.

O atare concluzie se impune şi în raport de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea din apel este rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt greşit reţinută.

În primul rând, a solicitat să se observe că reclamanta nu a formulat pretenţii fundamentate pe nulitatea contractelor încheiate între părţi ori pe neexecutarea prestaţiilor contractuale de către intimata Electrica S.A., cererea introductivă fiind grefată pe nelegalitatea operaţiunilor de plată, aspect constatat prin actele administrative emise de Curtea de Conturi şi validat de instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cererii de anulare a acestora.

Mai mult, reclamanta nu a susţinut faptul că intimata Electrica S.A. nu şi-ar fi executat prestaţiile ori că prin actele Curţii de Conturi s-ar fi constatat o neexecutare a prestaţiilor contractuale, astfel cum, în mod nelegal şi eronat, a reţinut instanţa de apel.

S-a arătat că au fost invocate prevederile art. 1635 alin. (1) din C. civ. (2009), potrivit cărora "restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

Recurenta-reclamantă consideră că este supusă restituirii orice prestaţie efectuată în temeiul unui act juridic constatat ca fiind nelegal.

Legalitatea plăţilor efectuate către intimata Electrica S.A. a fost analizată atât de Curtea de Apel Bucureşti, cât şi de instanţa supremă, reţinându-se că facturile acceptate la plată nu aveau la bază documente care să certifice prestarea efectivă a activităţilor facturate, fiind încălcate dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, art. 6 alin. (1)-(2), art. 9 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/24.11.1991; pct. 46 alin. (1)-(2) şi (4) din Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/29.10.2009.

De altfel, şi în cuprinsul Raportului de control nr. x/17.05.2013 se menţionează prevederile legale a căror încălcare a fost constatată de Curtea de Conturi, sens în care nu se poate valida teza instanţei de apel, potrivit căreia "de vreme ce contractele nu sunt nici nule, şi nici desfiinţate pentru alt motiv, nici plăţile efectuate în temeiul acestora nu sunt nelegale".

Instanţa de apel a realizat o interpretare eronată a noţiunii de cheltuială neeconomicoasă statuând că aceasta nu se subsumează unei nelegalităţi, deşi trebuie avut în vedere că, prin controlul exercitat, Curtea de Conturi evaluează cheltuielile efectuate exclusiv în raport de prevederile legale, constatând sau nu încălcarea unor dispoziţii legale în ceea ce priveşte modalitatea în care sunt cheltuiţi banii publici, în acest sens fiind şi prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992.

În continuarea acestui raţionament, trebuie avut în vedere că nelegalitatea cheltuirii banului public se răsfrânge asupra operaţiunii de plată însăşi, motiv pentru care printre măsurile stabilite de autoritatea competentă (i.e. Curtea de Conturi) se află şi recuperarea prejudiciului, deci, recuperarea cheltuielilor avansate prin operaţiuni de plată nelegale.

În al doilea rând, contrar celor reţinute prin considerentele deciziei recurate, reclamanta nu a susţinut că obligaţia de plată a intimatei Electrica S.A. ar fi luat naştere dintr-o dispoziţie a Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, ci ea rezultă din prevederile de drept comun reprezentate de art. 1635 C. civ. în coroborare cu actele emise de Curtea de Conturi, validate prin hotărâri judecătoreşti definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care consfinţesc un adevăr juridic opozabil tuturor.

Prevederile art. 32 lit. d) din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, au fost invocate în susţinerea opozabilităţii Raportului de control nr. x din data de 17 mai 2013, respectiv al Deciziei nr. 20/2013 emise de Curtea de Conturi faţă de acţionarul majoritar, intimata-pârâtă Electrica S.A.

Mai mult, având în vedere că prezenta cauză are la bază aspectele constatate de Curtea de Conturi prin actele administrative anterior enunţate, calitatea de acţionar majoritar al intimatei Electrica S.A. şi implicarea acesteia în încheierea contractelor supuse controlului nu poate fi ignorată. În raport de calitatea societăţii intimate de acţionar majoritar al Electrica Furnizare, aceasta fiind organul ierarhic superior, în subordinea căreia se afla Electrica Furnizare, are obligaţia de a urmări modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi.

Astfel, trebuie avut în vedere că Electrica Furnizare S.A. este o filială a Electrica S.A., licenţiată pentru a desfăşura activitatea de furnizare a energiei electrice, iar Electrica S.A., fiind unul dintre organele care coordonează şi controlează activitatea Electrica Furnizare, aceasta are atribuţia de a urmări modul în care sunt aduse la îndeplinire măsurile dispuse prin deciziile Curţii de Conturi de către Electrica Furnizare. În acest sens, au fost redate prevederile art. 32 lit. d) din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi.

Relevante sunt şi prevederile art. 183 din Regulamentul din 29.05.2014, potrivit cărora "decizia cuprinzând măsurile pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora, pentru înlăturarea deficienţelor care nu au determinat producerea de prejudicii sau pentru creşterea economicităţii, eficienţei şi eficacităţii în utilizarea fondurilor publice ori în administrarea patrimoniului va fi adusă la cunoştinţa organului ierarhic superior în subordinea căruia se află entitatea verificată (n.n. în speţă este vorba de Electrica S.A.) sau a organului de conducere colectivă care aprobă, coordonează şi controlează activitatea entităţii verificate. Organismele mai sus menţionate vor urmări în cadrul atribuţiilor care le revin, după caz, modul de ducere la îndeplinire a măsurilor în cauză".

Or, organele de conducere ale societăţii Electrica Furnizare sunt reprezentate de Consiliul de Administraţie şi Adunarea Generală a Acţionarilor, din care face parte şi societatea Electrica S.A., în calitate de acţionar majoritar.

Din această perspectivă, este evident că măsurile dispuse prin Decizia Curţii de Conturi nr. 20/17.06.2013, fiind validate de către instanţele de judecată sunt obligatorii pentru Electrica S.A., sens în care aceasta trebuie să procedeze la restituirea sumelor încasate în mod nelegal.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că intimatei-pârâtei îi sunt opozabile cele stabilite prin Raportul nr. x/2013, respectiv Decizia nr. 20/17.06.2013 emise de Curtea de Conturi, fiind obligată să-i restituie suma de 17.274.162 RON şi accesoriile aferente debitului principal, în calitate de acţionar majoritar al Electrica Furnizare, care face parte din organele de conducere ale recurentei, respectiv Adunarea Generală a Acţionarilor - organul de conducere colectivă care aprobă, coordonează şi controlează activitatea Electrica Furnizare, fiind obligat să urmărească modul în care sunt aduse la îndeplinire măsurile dispuse de Curtea de Conturi.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, dreptul de creanţă al reclamantei a fost recunoscut de partea adversă chiar prin înscrisuri emanând de la aceasta, respectiv prin adresa privind obţinerea unei soluţii fiscale anticipate din 28 aprilie 2016 şi acordul de prelungire a prescripţiei nr. 1884/07.04.2016, precum şi prin actele adiţionale aferente.

În acest sens, a menţionat faptul că Electrica S.A. admite, prin adresa privind obţinerea unei soluţii fiscale anticipate din 28 aprilie 2016, că se impune rectificarea veniturilor obţinute de la Electrica Furnizare, prin restituirea către reclamantă a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi şi solicitat de Electrica Furnizare, împreună cu dobânda legală aferentă debitului principal, accesorii TVA şi accesorii impozit pe profit.

S-a arătat că prin adresa privind obţinerea unei soluţii fiscale anticipate din 28 aprilie 2016, intimata doar solicită îndrumări organului fiscal cu privire la modalitatea în care să opereze această rectificare de venituri, având următoarea situaţie premisă: necesitatea restituirii către Electrica Furnizare a prejudiciului constatat de Curtea de Conturi, în considerarea raportului şi deciziei Curţii de Conturi ca fiind documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate şi care susţin corecţiile necesare în vederea reflectării stării de fapt. Prin urmare, este neechivocă recunoaşterea de către Electrica S.A. a pretenţiilor deduse judecăţii de reclamanta Electrica Furnizare S.A.

Relevant este şi faptul că Electrica S.A. a acceptat şi a semnat acordul de prelungire a prescripţiei nr. 1884/07.04.2016, precum şi cele două acte adiţionale la acesta.

Or, dacă persoana căreia i se pretinde plata unei sume de bani este de acord cu prelungirea termenului de prescripţie, în mod evident, aceasta recunoaşte şi existenţa dreptului de creanţă al cărui termen de prescripţie este de acord a-l prelungi.

Intimata-pârâtă Societatea Energetică "Electrica" S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Subsumat acestui motiv recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 5 alin. (4) din C. proc. civ., statuând, cu valoare de principiu, că recuperarea prejudiciului nu se poate realiza pe temeiul dreptului comun în ipoteza în care se constată încălcarea principiului economicităţii, a eficienţei în utilizarea fondurilor de către Curtea de Conturi. De asemenea, recurenta a susţinut faptul că nu au fost respectate principiul disponibilităţii (art. 9 C. proc. civ.), principiul contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.) şi principiul rolului activ al instanţei (art. 22 C. proc. civ.).

Art. 5 alin. (4) din C. proc. civ. interzice judecătorului ca, prin hotărârea pe care o pronunţă într-un litigiu anume, să stabilească reguli general obligatorii, de care să se ţină cont în toate litigiile în care, eventual, ar apărea chestiunea de drept respectivă. Cu alte cuvinte, această dispoziţie legală urmăreşte ca judecătorul să nu dea rezolvări de principiu, obligatorii pentru toate instanţele, prin hotărârea pe care o pronunţă în cauza ce i-a fost supusă judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că prin decizia pronunţată de către instanţa de apel nu s-au stabilit dispoziţii general obligatorii. În realitate, se face referire la situaţia din speţă, instanţa de apel motivându-şi hotărârea în sensul că dispoziţiile legii civile nu pot constitui temei pentru a interveni în acordul de voinţă al părţilor referitor la cuantumul prestaţiilor decât în condiţii excepţionale, cum ar fi leziunea sau dolul, care însă nu pot face obiectul analizei, întrucât nu au fost invocate.

Critica recurentei-reclamante prin care se deduce analizei instanţei supreme depăşirea limitelor învestirii de către instanţa de apel este nefondată.

Astfel, se reţine că au fost respectate prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de judecată este obligată să statueze în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel, pronunţându-se doar cu privire la ceea ce s-a cerut. În cauza de faţă, autoarea căii de atac susţine fără temei faptul că instanţa de apel ar fi analizat alte instituţii de drept decât cea cu care a fost învestită, respectiv nulitatea şi rezoluţiunea contractelor de consultanţă încheiate între cele două părţi.

Din lecturarea considerentelor deciziei din apel rezultă că instanţa a examinat cauza pornind de la temeiul de drept al acţiunii promovate de reclamantă, respectiv art. 1635 din C. civ., argumentându-şi punctul de vedere cu privire la neincidenţa acestui text de lege. Instanţa de prim control judiciar nu a depăşit cadrul procesual cu privire la temeiul de drept invocat de reclamantă, ci doar a constatat că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile legale referitoare la restituirea prestaţiilor, atâta timp cât nu este îndeplinită condiţia premisă şi anume aceea ca bunul să fi fost primit fără drept, din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat sau imposibil de executat.

Prin urmare, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, văzând considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, se constată că s-a dat eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor, astfel încât nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel şi-a extins analiza la temeiuri care nu au fost invocate în acţiunea introductivă.

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

În speţă, a fost respectat acest principiu, întrucât instanţa de apel a pus în discuţia contradictorie a părţilor toate aspectele invocate prin cererea de apel şi prin întâmpinare.

Respectarea principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de dispoziţiile art. 22 din C. proc. civ., include, printre altele, îndatorirea instanţei de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc şi de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă nu a prezentat o critică care să dovedească nerespectarea prevederilor articolului anterior menţionat, exprimându-şi doar nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată.

În atare situaţie, neputându-se reţine încălcarea vreunei norme de procedură, se constată că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că nu s-a procedat la o examinare reală a problemelor esenţiale deduse judecăţii, instanţa limitându-se la aprecieri cu caracter general. Mai exact, s-a arătat că aspectele constatate de instanţa de apel sunt profund eronate şi nu fac altceva decât să releve modalitatea superficială în care aceasta a analizat argumentele relevante invocate de societatea reclamantă în susţinerea pretenţiilor afirmate.

Recurenta consideră că o astfel de motivare nu poate face dovada cercetării fondului în mod real şi efectiv, atâta timp cât instanţa de apel a refuzat să explice care sunt temeiurile în baza cărora a înţeles să facă aceste aserţiuni, mai ales în lipsa oricăror documente doveditoare în acest sens la dosarul cauzei. A apreciat că instanţa a ignorat cu desăvârşire nu doar raţionamentele reclamantei, dar şi apărări punctuale, individualizate distinct şi apte să conducă la o soluţie diferită asupra fondului cauzei.

În susţinerea aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a invocat faptul că instanţa de apel a examinat mijloace procedurale cu care nu a fost învestită şi care nu formează temeiul de drept al cererii introductive, dezvoltând o întreagă teorie şi motivare cu privire la condiţiile rezoluţiunii, însă această critică va fi înlăturată, fiind neîntemeiată, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente.

O altă critică se referă la faptul că în cuprinsul considerentelor instanţei de apel se regăsesc motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Este ştiut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia respectivă.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, din lecturarea deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât s-au arătat considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei de respingere ca nefondat a apelului formulat de apelanta-reclamantă ELECTRICA FURNIZARE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1849 din 20 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

De asemenea, se constată că hotărârea pronunţată de către instanţa de prim control judiciar nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

Considerentele hotărârii nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv şi, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi casată pentru acest motiv.

Împrejurarea că, ataşat acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă reconstituie starea de fapt într-o manieră proprie, nu reprezintă o chestiune care să intre în sfera analizei legalităţii deciziei, ci reprezintă o solicitare implicită de reevaluare a fondului, a stării de fapt, ceea ce, în cazul recursului în casaţie, este inadmisibil.

În ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat invocat de societatea reclamantă în cuprinsul celui de-al doilea motiv de apel, asupra căruia aceasta pretinde că instanţa de apel nu s-a pronunţat, Înalta Curte constată că a fost avut în vedere şi acest aspect, întrucât Curtea de Apel Bucureşti a făcut referire la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, reţinând că "în cauză, invocând aceste constatări ale Curţii de Conturi şi puterea de lucru judecat a hotărârilor care au menţinut Decizia Curţii de Conturi, reclamanta a indicat drept temei juridic al pretenţiilor sale art. 1635 noul C. civ., potrivit căruia restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

Soluţia dată de instanţă în litigiul pe care Electrica Furnizare S.A. l-a iniţiat împotriva Curţii de Conturi nu a vizat-o pe societatea pârâtă din prezenta cauză, întrucât s-a verificat exclusiv legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse de auditorul public extern faţă de entitatea auditată (i.e. Electrica Furnizare S.A.).

Prin urmare, acele hotărâri judecătoreşti nu pot constitui temei pentru obligarea pârâtei Electrica S.A. la restituirea prestaţiei primite de la recurenta-reclamantă.

Motivul de recurs fundamentat pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Textul reglementează situaţiile în care instanţa recurge la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Înalta Curte constată că nu pot fi reţinute criticile subsumate acestui motiv de recurs, întrucât recurenta-reclamantă nu prezintă argumente de natură să expliciteze în concret norma legală încălcată şi modul în care instanţa de apel a denaturat sensul acesteia.

Sub aparenţa unor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a invocat faptul că hotărârea din apel este rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt greşit reţinută.

În realitate, recurenta se prevalează de încălcările reţinute de auditorul public extern în sarcina entităţii verificate şi anume nerespectarea principiului eficienţei utilizării fondurilor publice, nerespectarea prevederilor legii contabilităţii şi a celor cuprinse în Ordinul MFP nr. 3055/29.10.2009, în încercarea de a obţine obligarea pârâtei la restituirea unor sume de bani încasate, în mod legal, în temeiul contractelor de consultanţă care nu au fost nici rezoluţionate, nici desfiinţate.

Constatările Curţii de Conturi cu privire la cheltuielile neeconomicoase efectuate de către Electrica Furnizare S.A. vizează exclusiv gestiunea fondurilor publice de către această societate, astfel încât nu poate constitui un argument care să conducă la nelegalitatea contractelor încheiate între părţile din litigiu.

Prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul pe care Electrica Furnizare S.A. l-a avut cu Curtea de Conturi instanţele de judecată nu au desfiinţat contractele încheiate între cele două societăţi şi nu au stabilit că se impune restituirea prestaţiilor primite de către pârâta din prezenta cauză.

Aşa fiind, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în mod corect, că nu este incidentă niciuna dintre ipotezele cuprinse în art. 1635 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, acest text de lege nu poate fi aplicabil.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-reclamantă hotărârii instanţei de apel sunt nefondate şi că soluţia pronunţată este corectă, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente şi incidente în raport cu situaţia de fapt rezultată în urma cercetării judecătoreşti efectuate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. ELECTRICA FURNIZARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 96 A din 24 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2020.