CHF exchange-rate clause escapes unfairness review; consumer appeal rejected but fee reimbursement upheld.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 martie 2015 pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - C., a solicitat instanţei ca, în baza probelor pe care le va administra, să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 pct. 1. lit. a) şi b) referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de rambursare anticipată, art. 8 pct. 1 referitoare la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat creditul, art. 13 pct. 1 şi art. 14 pct. 5 din contractul de credit nr. x/11.08.2008 şi, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a acestora şi să fie eliminate din contractul de credit;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de administrare a creditului;

- să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau la un alt curs negociat faţă de cel existent la data încheierii contractului;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor;

- cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză pârâta B. S.A. a invocat două excepţii procesuale, respectiv:

- excepţia prescrierii petitului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare a creditului;

- excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile Legii 193/2000, având în vedere că legea aplicabilă contractului de credit bancar este Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţiile imobiliare;

Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 229 din 10 martie 2016, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantei A., invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei A. privind capătul de cerere ce vizează restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare credit, excepţie invocată de pârâta B. prin întâmpinare; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B. S.A.; a constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 pct. 1 lit. a) şi art. 13 pct. 1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/11.08.2008 încheiat între părţi; a constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate anterior ca fiind abuzive; a obligat pârâta B. S.A. la restituirea către reclamanta A. a sumei de 704,50 CHF, reprezentând comision de administrare credit încasat de pârâtă în baza art. 5 pct. 1 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. x/2008 încheiat între părţi; a respins celelalte capete de cerere din acţiunea reclamantei A.; a obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 2.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanta A..

Prin cererea formulată la data de 10 mai 2016, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Călăraşi, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - C., completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 229/10.03.2016 a Tribunalului Călăraşi, în sensul restituirii comisionului de administrare actualizat cu dobânda legală, conform cererii precizatoare şi completatoare.

La termenul de judecată din 25 mai 2016, reclamanta, prin avocat, a precizat că a înaintat greşit la o altă instanţă cererea precizatoare şi completatoare privind dobânda legală la comisionul de administrare şi că nu a formulat-o în prezenta cauză.

Având în vedere că reclamanta nu a solicitat prin acţiune şi acordarea dobânzii legale la comisionul de administrare a cărui restituire a solicitat-o, aspect recunoscut de reclamantă cu ocazia soluţionării cererii de completare a hotărârii, prin sentinţa civilă nr. 472 din 25 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. privind completarea sentinţei civile nr. 229/10.03.2016 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă.

Împotriva sentinţei civile nr. 229 din 10 martie 2016 a Tribunalului Călăraşi, secţia civilă a declarat apel reclamanta, prin care a solicitat schimbarea, în parte, a acesteia cu privire la capătul de cerere privind îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată durata derulării contractului sau la un curs majorat cu 10% faţă de cel existent la data încheierii contractului, precum şi cu privire la capătul de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 827 A din 23 aprilie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 229 din 10 martie 2016 pronunţate de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. - C..

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Toate clauzele contestate vizează obligaţia reclamantei de a restitui creditul în moneda CHF, aceasta fiind obligată să suporte riscul valutar aferent acestei monede.

Întrucât anterior pronunţării deciziei din apel Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii), în raport de care apelul a fost suspendat, Curtea de Apel Bucureşti a valorificat statuările instanţei de la Luxemburg.

Prin hotărârea pronunţată la data de 20 februarie 2017, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanţa naţională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum sunt cele în discuţie în dosarul de faţă.

Conform acestei hotărâri, instanţa naţională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept (paragraful 29), dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi face parte din obiectul principal al contractului (paragraful 41), este exprimată într-un mod clar şi inteligibil (paragraful 49), dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţe şi, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

S-a arătat că analiza îndeplinirii condiţiilor enunţate anterior se face în ordinea indicată de C.J.U.E., iar în măsura în care una dintre condiţii nu este îndeplinită nu se trece la analiza celorlalte.

Instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Că acesta este sensul statuării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi din statuările cuprinse în cauza C-92/11 (RWE Vertrieb AG).

În cauza de faţă, prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării apelantei-reclamante să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale.

Constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale obligatorii, Curtea a concluzionat în sensul că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

Prin urmare, nu mai pot fi examinate criticile referitoare la încălcarea obligaţiei de informare, deoarece odată ce instanţa naţională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecăţii transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii enunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc.

Împotriva deciziei civile nr. 827 A din 23 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 22 iunie 2018.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului şi schimbării în parte a sentinţei civile nr. 229 din 10 martie 2016 pronunţate de Tribunalul Călăraşi, cu privire la clauza de risc valutar şi capătul accesoriu vizând îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului de credit nr. x/11.08.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau la un curs majorat cu 10% faţă de cel existent la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la capătul de cerere referitor la denominarea în moneda naţională a plăţilor. Totodată, a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond şi recurs.

S-a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Astfel, recurenta a susţinut faptul că instanţele anterioare au respins petitul acţiunii ce a vizat constatarea caracterului abuziv al clauzei din contractul de credit nr. x/11.08.2008, cu referire la rambursarea creditului în moneda în care acesta a fost acordat şi, implicit, capătul de cerere subsidiar privind rambursarea ratelor de credit la valoarea cursului de schimb CHF/LEU de la data încheierii contractului de credit sau un curs majorat cu 10% faţă de cel existent la data încheierii contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, cu recalcularea corespunzătoare a ratelor contractului, prin prisma nominalismului monetar prevăzut de dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864.

S-a arătat că instanţa de apel a motivat hotărârea recurată aplicând principiul nominalismului monetar raportat la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 20 septembrie 2017 în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii).

Premisa analizei prin raportare la starea de fapt expusă în acţiunea introductivă o constituie un contract de credit încheiat între un profesionist şi un consumator înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.

Prin urmare, în raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Conform adagiului "specialia generalibus derogant", Legea nr. 193/2000 (care transpune Directiva 93/13) este o normă specială şi se aplică ori de câte ori ne găsim într- un caz care intră sub incidenţa prevederilor sale, cu alte cuvinte, norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală (C. civ.).

Pentru aspectele pe care nu le reglementează norma specială se completează cu normele generale.

Instanţa de apel a reţinut că prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării apelantei să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul, aplicându-se ope legis.

Cu privire la acest aspect, în cauza Andriciuc Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a relevat faptul că revine instanţelor naţionale sarcina de a lămuri dacă art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este sau nu aplicabil.

Având în vedere data încheierii contractului de credit analizat, dispoziţiile aplicabile acestuia sunt cele instituite de vechiul C. civ., situaţie în care principiul nominalismului trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 din C. civ. de la 1864.

În raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică cu prevalenţă normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000, completată cu prevederile Codului consumului şi numeroase alte acte normative sectoriale care fac aplicarea clauzelor abuzive.

Prin urmare, este necesar a se stabili cu prioritate dacă un contract de consum respectă exigenţele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislaţiei speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice, urmând ca dispoziţiile din dreptul comun să servească drept reper în situaţiile în care legea specială nu conţine statuări exprese.

Criteriile determinării caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva legislaţiei speciale sunt: a) lipsa negocierii; b) dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului; c) încălcarea exigenţelor bunei-credinţe; d) toate celelalte circumstanţe relevante (ex. natura bunurilor sau serviciilor ce fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia, toate circumstanţele care au determinat încheierea contractului şi anume dacă consumatorului i s-a dat posibilitatea să înţeleagă natura reală a tranzacţiei).

Principiul nominalismului reglementat de dreptul comun, la art. 1578 C. civ. de la 1864, din perspectiva domeniului de aplicare şi prin raportare la interesul ocrotit, este o normă cu valoare supletivă, textul legal nefiind de ordine publică.

Rezultă că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu pot fi incidente în economia cauzei.

Acest text, respectiv art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părţile nu le pot evita.

Or, câtă vreme prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 nu sunt de ordine publică, nu poate fi vorba despre un acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Pornind de la caracterul supletiv al acestor dispoziţii trebuie subliniat faptul că nominalismul, la data consacrării şi ulterior implementării sale (anul 1864, respectiv 1867 când a apărut moneda metalică cu acoperire în aur) a avut în vedere absolutizarea identităţii valorii monetare, consacrând perenitatea valorii nominale a leului, pe toată perioada între data emiterii şi data modificării valorii sale oficiale, pe calea reformei monetare, fără luarea în considerare a diminuării puterii de cumpărare cauzată de inflaţie.

Astfel, s-a absolutizat valoarea nominală a banilor, ignorându-se valoarea lor reală, apreciată din perspectiva puterii de cumpărare pe care o oferă şi de existenţa fluctuaţiilor monetare.

Prin urmare, în baza acestui principiu, plata este liberatorie unitate cu unitate, ceea ce contează, deci, fiind valoarea legală înscrisă pe piesa ce constituie instrumentul de plată.

Nominalismul a apărut în contextul stabilităţii monetare eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea la momentul plăţii, a cuantumului sumei liberatorii.

Aşa cum s-a relevat în doctrină, aspectul cel mai simplu al nominalismului îl constituie constanţa juridică a monedei în timp, a cuantumului sumei liberatorii, indiferent de instabilitatea faptică a valorii sale reale.

C. civ. a fost promulgat în anul 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, situaţie în care nu exista o monedă naţională legală la acel moment.

După data de 22 aprilie 1867 leul românesc a devenit singura specie aflătoare în curs pe teritoriul României, fiind unitatea monetară a României.

În accepţiunea recurentei-reclamante, principiul nominalismului, aşa cum este el reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, nu poate avea în vedere valutele cotate.

Banca Naţională a României este responsabilă de elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb, precum şi de stabilirea regimului valutar.

Conform regulamentului privind regimul valutar, valuta e definită ca fiind moneda naţională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere. Acelaşi act stipulează că valutele cotate sunt valutele menţionate în lista cursurilor de schimb ale pieţei valutare, comunicată de Banca Naţională a României.

O dispoziţie din legea română, precum cea prevăzută de art. 1578 din C. civ. de la 1864 nu putea avea în vedere "perenitatea" valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară.

Aşa fiind, în interpretarea art. 1578 din C. civ. de la 1864 trebuie să se pornească de premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

Norma convenţională în discuţie s-a stipulat tocmai pentru că în lipsa unei astfel de prevederi, debitorul nu era obligat să restituie datoria în valută, ci doar în specia aflată în curs la data plăţii, leul românesc, monedă în care consumatorul îşi încasa veniturile, acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcţie de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plăţii - tragerii creditului (conform art. 1578 C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creşterii valorii sale intrinseci, dată de puterea de cumpărare a leului.

Indexarea reprezintă procedeul de reevaluare de plin drept a cuantumului unei sume obiect al obligaţiei pecuniare în funcţie de variaţia unui indice de referinţă stabilit prin voinţa părţilor sau cea a unei autorităţi.

Prin raportare la aceste considerente, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi, deci, să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Pe de altă parte, nu se poate susţine că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 mai fiinţează în prezent.

Textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale preţioase, iar în prezent vorbim de o monedă discreţionară.

În acest sens, s-a arătat că prevederea contractuală în discuţie nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială.

A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligaţia de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la "virtutea dreptului comun", care, de altfel, poate fi aplicat numai dacă legea specială nu reglementează o situaţie.

Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că profesionistul poate oferi orice produs fără a explica într-o manieră clară, inteligibilă ce sarcini poate genera în patrimoniul consumatorului şi, implicit, poate beneficia de pe urma acestei conduite nedeontologice, ceea ce nu poate fi acceptat, întrucât exigenţele bunei-credinţe nu ar fi respectate.

Principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist şi un consumator, el trebuind evaluat din perspectiva exigenţelor impuse de legea specială în ceea ce priveşte clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale.

Banca nu a acţionat cu bună-credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile, de a pune la dispoziţia consumatorului informaţiile necesare, astfel încât acesta să aibă posibilitatea obiectivă de a evalua consecinţele economice ale contractării creditului pe termen mediu şi lung.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic (banca), care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 20 din Ordonanţa nr. 21/1992) şi, implicit, cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin. Aceste obligaţii instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor şi intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.

În lipsa informării în mod complet, corect şi precis cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, reclamanta din prezenta cauză nu a avut posibilitatea de a determina consecinţe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise, fiind încălcate astfel prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Omisiunea băncii de a o informa pe reclamantă cu privire la riscul valutar constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Din considerentele cauzei Andriciuc rezultă că obligaţia de transparenţă contractuală ce incumbă profesionistului, obligaţie conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului.

Transparenţa în exprimarea costurilor contractului trebuie să permită consumatorului să evalueze consecinţele patrimoniale ale creditării, fapt care implică evaluarea impactului posibil al riscului valutar şi predicţii legate de volatilitatea cursului.

În prezenta cauză, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înşelătoare, incompletă. Riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos, doar pe baza cursului de atunci al monedei, ascunzându- se trăsăturile periculoase şi cunoscute de profesionişti ale acestei monede de refugiu.

Prin neîndeplinirea obligaţiei de informare asupra riscului valutar accentuat, prezentat de o monedă de refugiu recunoscută internaţional ca francul elveţian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric faţă de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informaţională faţă de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major şi contrar cerinţelor bunei-credinţe obiective între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Strămutarea în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de creşterea cursului de schimb valutar al monedei naţionale în raport cu moneda creditului este contrară dispoziţiilor legale. Creşterea cursului de schimb valutar al monedei naţionale în raport cu moneda creditului constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar- bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Sunt astfel incidente prevederile alin. (1), lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, potrivit cărora "(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: ... b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului".

În acest context, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei-credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare.

Recurenta-reclamantă consideră că un remediu plenar apt să înlăture toate consecinţele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive referitoare la riscul valutar îl constituie stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului analizat, la cursul de schimb valabil la data semnării contractului de credit.

Nu este raţional, nici echitabil şi nici moral ca din jocul fluctuaţiei monetare cu privire la care consumatorul nu a fost informat, valoarea prestaţiei acestuia să fie dublată, triplată, în timp ce starea economică avută în vedere la momentul eligibilităţii sale a rămas neschimbată.

Intervenţia instanţei în scopul înlăturării/corectării împrejurărilor abuzive, ilicite, este imperios necesară şi posibilă juridic, pentru restabilirea echilibrului contractual, în condiţiile în care nici legea şi nici jurisprudenţa C.J.U.E. nu interzice acest lucru, pentru restabilirea legalităţii judecătorul naţional putând să ia toate măsurile necesare în vederea protecţiei consumatorului.

Reechilibrarea presupune, în circumstanţele date, fixarea valorii obligaţiei exprimată în valută, pe toată durata contractului în funcţie de factorul de referinţă de la data încheierii contractului, care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicţie la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare şi a valorii finale a obligaţiei.

S-a mai arătat că solidarismul contractual este principiul care impune ce trebuie să fie contractul şi, în acest scop, este dotat cu o funcţie corectivă. El guvernează atât conţinutul contractului, cât şi comportamentul părţilor contractante.

Libertatea contractuală îşi găseşte limita în legătura de solidaritate dintre părţile contractuale, în temeiul căreia fiecare parte trebuie să-şi asume sarcina de a realiza interesul din contract al celeilalte părţi.

Or, interesul împrumutatului nu este numai acela de a-şi asigura la un anumit moment pentru un anumit interval, lichidităţile pretinse prin convenţie, ci şi acela de a-şi asuma în condiţii de transparenţă costul împrumutului.

Cu alte cuvinte, interesul împrumutatului este acela de a-şi da consimţământul în cunoştinţă de cauză, că produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde aşteptărilor sale şi că angajamentul asumat nu este disproporţionat în raport cu bunurile şi veniturile sale.

Împrumutătorul are şi trebuie să aibă interesul ca debitorul său să fie solvabil pentru a rambursa creditul.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele şi inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează, implicit, cu imposibilitatea finanţatorului de a estima la data încheierii convenţiei dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună-credinţă a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit analizat, la cursul valabil la momentul semnării acestuia.

Cu privire la negocierea contractului de credit ce face obiectul prezentei cauze, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că intimata-pârâtă nu a făcut dovada negocierii, deşi sarcina probei îi revenea acesteia (art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000), legea instituind o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, în favoarea consumatorului.

Astfel, a învederat că intimata-pârâtă nu a depus nicio dovadă la dosarul cauzei din care să rezulte că reclamanta a cunoscut condiţiile contractuale în faza precontractuală şi că a existat posibilitatea negocierii contractului de credit.

Toate clauzele contractuale au fost prestabilite, fără a exista posibilitatea pentru reclamantă de a interveni în vreun fel în negocierea acestora, contractul fiindu-i înmânat pentru prima dată după semnarea acestuia de către părţi.

Faţă de motivele arătate, autoarea căii de atac apreciază că este întrunită şi prima dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Intimata-pârâtă B. S.A. - C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, arătând că decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale îşi produce efectele în procesele pornite după data de 20 iulie 2017, faţă de dispoziţiile art. 27 din C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A., stabilindu-se termen la data de 3 octombrie 2019, pentru judecata pe fond a acestuia, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 3 octombrie 2019 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 22 iulie 2020 s-a repus cauza pe rol şi s-a fixat termen la 19 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile redate de recurenta-reclamantă în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 pot fi calificate ca referindu-se prin raportare la pretinsa aplicare greşită a deciziei CJUE din cauza C-186/16 şi a prevederilor Directivei nr. 93/13 în dauna Legii nr. 193/2000.

Recurenta apreciază că instanţa de apel, în analiza efectuată, nu ar fi respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13/CEE, aşa cum a fost explicitat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, şi nu ar fi avut în vedere toate dezlegările date de instanţa europeană în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilităţii analizei caracterului abuziv.

Mai susţine că textul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se referă la clauze care sunt expresia unei norme imperative, obligatorii. Cum atât doctrina clasică, cât şi cea contemporană consfinţesc valoarea supletivă a art. 1578 din C. civ. de la 1864, concluzia care se impune, în opinia recurentei, este că prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în economia cauzei. Instanţa ar fi trebuit să continue analiza, revenindu-i sarcina de a verifica în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, iar apoi să determine eventualele cerinţe de lipsă de claritate şi să analizeze pe fond îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru determinarea caracterului abuziv al clauzei contractuale în discuţie.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse şi implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar prin O.U.G. nr. 50/2010 s-au transpus prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au format obiectul analizei instanţelor din perspectiva mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 11 august 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acţiunea promovată recurenta-reclamantă a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului.

Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

În exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sus-arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze intitulate de recurentă "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea legalităţii hotărârii din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Recurenta-reclamantă a mai invocat faptul că nu a fost informată cu privire la implicaţiile economice pe care le presupune contractarea unui împrumut în moneda CHF şi că este vorba despre un contract de adeziune, neavând posibilitatea de a negocia clauzele contractuale.

Înalta Curte constată că asemenea susţineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Totodată, se reţine că reclamanta nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. În dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestaţiilor părţilor contractante intervenit în cursul executării convenţiei, a fost folosit ca argument în susţinerea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ce impunea restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Recurenta din prezenta cauză se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe, tinzând astfel la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauza contractuală în discuţie este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzei prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Specia aflată în curs la data plăţii este leul.

Odată încheiat contractul de împrumut, prin valorificarea autonomiei de voinţă a părţilor, acesta presupune un risc inerent.

Clauzele de indexare şi impreviziunea se manifestă pe terenul executării obligaţiilor, ele având ca finalitate menţinerea în timp a echivalenţei valorii prestaţiilor.

În cuprinsul deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale a României, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, se arată că:

"în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia".

În accepţiunea Curţii Constituţionale, riscul inerent este expresia oricărui contract de credit în valută, deoarece împrumutatul consumă suma de bani acordată şi trebuie să restituie întocmai suma acordată, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Tot Curtea Constituţională a României a arătat atât în decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 şi 98 din decizie), cât şi în decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului şi un "risc supraadăugat" care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul iniţial.

Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi în acord cu dispoziţiile art. 1271 din C. civ. (2009), o impreviziune fundamentată pur şi simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumţie generală de dezechilibru contractual, este neconstituţională, pentru că anihilează cerinţele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepţională, independentă de voinţa şi de calitatea părţilor, ce face ca obligaţia asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepţional şi injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat.

Cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000, care se referă la un "dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator. Cele două domenii, respectiv cel al clauzelor abuzive, pe de o parte şi cel al impreviziunii, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp, caracterul abuziv al unei clauze fiind analizat pentru motive concomitente încheierii contractului, iar impreviziunea pentru motive ce au survenit ulterior încheierii contractului şi care sunt independente de acţiunea/inacţiune părţilor.

Contrar opiniei recurentei, stabilirea preţurilor în valută pe teritoriul României nu reprezintă o clauză de indexare.

În cauză, creditul a fost acordat în CHF, iar rambursarea creditului urmează a se face în aceeaşi monedă în care a fost acordat, context în care aserţiunile recurentei cu privire la acest aspect sunt improprii prezentei cauze, principiul nominalismului monetar neputându-se confunda cu o clauză de indexare, cele două concepte juridice vizând, astfel cum s-a arătat, situaţii de drept distincte.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 827 A din 23 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2020.