CHF loan currency risk clauses exempt from unfairness review as transposition of monetary nominalism; consumer nullity claims dismissed

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanţii, indicaţi în Anexa 1 coloana A, cu domiciliul indicat în Anexa 1 coloana C, identificaţi prin CNP indicat în Anexa 1 coloana F, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., B. şi C.. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

I. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana I şi coloana J din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana/pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit;

II. Obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit încheiat de consumatorii reclamanţi, care să prevadă restituirea, creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU indicat în Anexa 1 coloana L;

III. Obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată, în cuantum de 100.500 RON, conform documentelor justificative depuse la dosarul cauzei (Anexa 4).

Reclamanţii au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au învederat instanţei de judecată, având în vedere cele dispuse în sarcina acestora la termenul de judecată din 8 septembrie 2015, că pentru determinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, după preţuirea reclamanţilor, este cea menţionată în tabelul centralizator anexat cererii de chemare în judecată.

Astfel, pentru a preciza cuantumul pretenţiilor, reclamanţii au evidenţiat un calcul ce se raportează la întregul cost al creditului, care cuprinde comisioanele de acordare şi administrare, precum şi dobânda. Consideră că aceasta este precizarea corectă a valorii obiectului cererii de chemare în judecată, deoarece toate aceste sume au fost prevăzute în contract în moneda francului elveţian, reclamanţii suportând fluctuaţia de curs şi în ceea ce priveşte plata acestor sume.

În aceste condiţii, chiar şi ca urmare a încheierii unor acte adiţionale având ca obiect cele anterior menţionate, instanţa competentă să judece cauza este tot Tribunalul Bucureşti, având în vedere că valoarea obiectului cererii nu se poate situa sub 200.000 RON, din contră, aceasta va fi mai mare decât cea calculată iniţial.

La data de 20 februarie 2015 s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2015, cererea formulată de reclamantul D. împotriva pârâtelor C.. şi A. S.A., prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar al creditului în CHF, întrucât clauza este nenegociată, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul reclamantului-consumator şi este impredictibilă. Pe cale de consecinţă, s-a solicitat restabilirea echilibrului contractual prin înlăturarea acesteia din contract, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la cursul valutar practicat de BNR, la momentul acordării creditului, respectiv 21 februarie 2008, începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale, precum şi conversia (denominarea) în RON a creditului acordat în CHF, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul D. a formulat o cerere precizatoare, prin care a învederat că înţelege să se judece în contradictoriu şi cu pârâta C., a indicat ca fiind abuzive clauzele de la art. 9.2, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.4, art. 5.7, art. 6.1, art. 6.2, art. 9.1 teza a II-a şi art. 11.1 din contractul de credit, apreciind că acestea întrunesc caracterele unor clauze abuzive. A menţinut petitele privind stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU, conversia în RON a creditului acordat în CHF.

La data de 16 iunie 2015 pârâta A. S.A. a formulat o cerere de conexare, respectiv o cerere de suspendare faţă de existenţa dosarului nr. x/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 30 iunie 2015, pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepţia conexităţii şi s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Timişoara la dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La termenul de judecată din 8 septembrie 2015 Tribunalul Bucureşti a luat act de conexarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Timişoara la dosarul nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 6517 din 19 noiembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, de reclamanţii E.,F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., D., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA., BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF. HHHH., IIII., JJJJ., KKKK., LLLL., MMMM., NNNN., OOOO., PPPP., QQQQ., RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW., XXXX., YYYY., ZZZZ., AAAAA., BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE., FFFFF., GGGGG., HHHHH., IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., MMMMM., NNNNN., OOOOO., PPPPP., QQQQQ., RRRRR., SSSSS., TTTTT. UUUUU. VVVVV., WWWWW., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC. şi DDDDDD., în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., B. şi C., precum şi cererea conexată formulată de reclamantul D., ca neîntemeiate.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 7 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea formulată de reclamantele KKKK. şi DDDDD. şi s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei civile nr. 6517/19.11.2015, în sensul că a fost respinsă, în mod greşit, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, în ceea ce le priveşte pe reclamantele KKKK. şi DDDDD.; s-a dispus înlăturarea omisiunii strecurate în cuprinsul aceleiaşi sentinţe civile, prin inserarea măsurii conform căreia:

"Ia act de cererile de renunţare la judecata cererii formulate de reclamantele KKKK. şi DDDDD.".

Împotriva sentinţei civile nr. 6517 din 19 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel reclamanţii U., CCCCC., EE. şi EEEEEE., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

La data de 21 septembrie 2016 au declarat apel reclamanţii E., F., G., H., I., J., K., L., FFFFFF., N., P., R., S., T., U., V., W., Y., Z., BB., DD., EE., GG., HH., JJ., LL., MM., OO., QQ., RR., UU., WW., XX., ZZ., BBB., CCC., EEE., FFF., GGGGGG., HHH., JJJ., KKK., X., AA., CC., FF., II., KK., NN., PP., SS., TT., VV., YY., AAA., DDD., GGG., III., LLL., MMM., QQQ., RRR., TTT., WWW., ZZZ., AAAA., DDDD., HHHH., JJJJ., LLLL., OOOO., QQQQ., SSSS., UUUU., XXXX., ZZZZ., CCCCC., FFFFF., HHHHH. KKKKK., NNNNN., PPPPP., SSSSS., NNN., OOO., PPP., D., UUU., XXX., YYY., BBBB., CCCC., EEEE., FFFF., IIII., MMMM., NNNN., RRRR., TTTT., VVVV., WWWW., YYYY., AAAAA., BBBBB., EEEEE., GGGGG., IIIII., JJJJJ., LLLLL., MMMMM., OOOOO., QQQQQ., RRRRR., TTTTT., UUUUU., WWWWW., VVVVV., XXXXX., YYYYY., ZZZZZ., AAAAAA., BBBBBB., CCCCCC. şi DDDDDD., prin care au solicitat schimbarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată principale, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea de şedinţă din 1 februarie 2017 s-a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., suspendarea judecăţii apelurilor până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a cauzei C-186/16, iar prin încheierea de şedinţă din 21 martie 2018 cauza a fost repusă pe rol.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, s-a admis apelul declarat de apelanţii FFFFFF., W., T., BB., EE., OO., ZZ., UU., DD., WW., XX., KKK., X., AA., SS., TT., VV., AAA., MMM., JJJJ., KKKKK., NNNNN., NNN., SSSSS., PPPPP., XXX., NNNN., AAAAA., TTTT., EEEE., QQQQQ. şi WWWW. împotriva sentinţei civile nr. 6517/19.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatele A. S.A., B. şi C..; s-a anulat în parte sentinţa civilă apelată, în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii FFFFFF., W., T., BB., EE., OO., ZZ., UU., DD., WW., XX., KKK., X., AA., SS., TT., VV., AAA., MMM., JJJJ., KKKKK., NNNNN., NNN., SSSSS., PPPPP., XXX., NNNN., AAAAA., TTTT., EEEE., QQQQQ. şi WWWW.; s-a luat act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii FFFFFF., W., T., BB., EE., OO., ZZ., UU., DD., WW., XX., KKK., X., AA., SS., TT., VV., AAA., MMM., JJJJ., KKKKK., NNNNN., NNN., SSSSS., PPPPP., XXX., NNNN., AAAAA., TTTT., EEEE., QQQQQ. şi WWWW.; s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei HHHHHH. şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea de apel formulată de această apelantă ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii U., CCCCC. E., F., G., H., I., J., K., L., N., P., R., S., V., Y., Z., GG., HH., JJ., LL., MM., QQ., RR., BBB., CCC., EEE., FFF., HHH., GGGGGG., JJJ., CC., FF., II., KK., NN., PP., YY., DDD., GGG., III., LLL., QQQ., RRR., TTT., WWW., ZZZ., AAAA., DDDD., HHHH., LLLL., OOOO., QQQQ., SSSS., UUUU., XXXX., ZZZZ., FFFFF., HHHHH., OOO., PPP., D., UUU., YYY., BBBB., CCCC., FFFF., IIII., MMMM., RRRR., VVVV., YYYY., BBBBB., EEEEE., GGGGG., IIIII., JJJJJ., LLLLL., MMMMM., OOOOO., RRRRR., VVVVV., TTTTT., UUUUU., WWWWW., XXXXX., YYYYY., BBBBBB., ZZZZZ., AAAAAA., CCCCCC. şi DDDDDD. împotriva sentinţei civile nr. 6517/19.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimatele A. S.A., B. şi C..

Examinând, în limitele cererilor de apel formulate, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, conform art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei HHHHHH., s-a constatat că aceasta a declarat apel în cauză, însă nu a fost parte la judecata în primă instanţă, neavând calitate de reclamantă, aşa cum rezultă din anexa cererii de chemare în judecată şi din dispozitivul hotărârii apelate.

Deşi la termenul de judecată din 21 martie 2018 s-a pus în vedere apelantei HHHHHH., reprezentată în proces de avocat, să justifice calitatea sa procesuală, la termenul de judecată următor, respectiv cel din 18 aprilie 2018 nu s-a efectuat nicio precizare în sensul solicitat.

S-a arătat că depunerea, după închiderea dezbaterilor în apel, a unei împuterniciri avocaţiale pentru reprezentarea intereselor reclamantului VVV., care nu a declarat apel în cauză, este irelevantă pentru soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a apelantei HHHHHH..

În privinţa apelanţilor FFFFFF., W., T., BB., EE., OO., ZZ., UU., DD., WW., XX., KKK., X., AA., SS., TT., VV., AAA., MMM., JJJJ., KKKKK., NNNNN., NNN., SSSSS., PPPPP., XXX., NNNN., AAAAA., TTTT., EEEE., QQQQQ. şi WWWW., instanţa de apel a constatat că s-au depus la dosar declaraţii autentificate cu privire la renunţarea lor la judecata cererii de chemare în judecată, potrivit art. 406 C. proc. civ.

Curtea nu a luat act de cererile de renunţare la judecată formulate de DDDDD., PPPP., SSS. şi JJJJJJ., aceştia neavând calitate de apelanţi în cauză. Nu s-a luat act nici de cererea de renunţare la judecată formulată de apelantul YYY., întrucât declaraţia de renunţare priveşte cererea de chemare în judecată formulată într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti.

În ceea ce priveşte apelul declarat de ceilalţi reclamanţi la data de 21 septembrie 2016, prin reprezentant convenţional KKKKKK., Curtea a constatat că acesta este nefondat.

Au fost apreciate ca fiind nefondate criticile apelanţilor-reclamanţi, conform cărora prima instanţă ar fi aplicat, în mod greşit, norme de drept comun - material sau procedural.

Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept aplicabile. Aşadar, instanţa de judecată nu poate ignora normele aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, ci, dimpotrivă, este obligată să le aplice. În cauză, analiza principiul nominalismului monetar, care guvernează contractele deduse judecăţii, se impune tocmai în vederea stabilirii cadrului legal în care prevederile contractuale contestate pot face obiectul controlului caracterului abuziv, în acord cu prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, nu pot fi ignorate nici regulile privind sarcina probei, aplicarea acestora fiind de esenţa soluţionării oricărui litigiu.

Astfel, s-a reţinut că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 au inversat sarcina probei exclusiv în ceea ce priveşte dovada caracterului negociat al clauzei contestate de consumator, şi nu cu privire la orice susţinere efectuată de acesta în cadrul unui litigiu întemeiat pe legislaţia protecţiei consumatorilor.

Prin urmare, în toate acele situaţii în care nu se pune în discuţie caracterul negociat al unor clauze contractuale contestate de consumator, sunt aplicabile regulile de drept comun în materie probatorie. În aceste condiţii, nu se poate reţine că prima instanţă a depăşit limitele învestirii ori că a încălcat principiul generalia specialibus non derogant.

Nu au fost primite nici criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, inclusiv din perspectiva prevederilor alin. (1) lit. b) din anexa legii şi a principiului nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Curtea a constatat că sunt pe deplin aplicabile raportului juridic dedus judecăţii dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, din care rezultă clar că evoluţiile cursului valutar nu pot influenţa obligaţiile astfel cum au fost asumate de împrumutat, precum şi că, în lipsă de dispoziţie contrară în contract, riscul creşterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleaşi monede este suportat de creditor.

Incidenţa acestui principiu în cazul contractelor de credit bancar a fost statuată şi de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 62/2017 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Având în vedere că în materia contractului de împrumut dreptul naţional a consacrat principiul nominalismului monetar, ceea ce înseamnă că obligaţia de restituire asumată de împrumutat are ca obiect aceeaşi sumă, independent de creşterea sau scăderea valorii monedei contractului, se poate observa că prin contractele de credit deduse judecăţii consumatorii nu au fost puşi într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare, convenţiile părţilor preluând întocmai dispoziţiile legale evocate anterior.

Drept consecinţă, clauzele contestate de către apelanţi, prin care s-a convenit asupra restituirii sumelor de bani împrumutate în moneda contractului, nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, conform art. 3 alin. (2), ce se identifică domeniului de aplicare al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16, LLLLLL. şi alţii împotriva MMMMMM. S.A.).

Prevederile contractuale care preiau o dispoziţie din dreptul intern cu caracter supletiv sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din directivă. Instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE nu numai normele imperative, ci şi normele supletive, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Dacă s-ar considera că o clauză precum cea care stipulează obligaţia restituirii sumei împrumutate în moneda în care a fost acordat creditul ar putea face obiectul analizei în fond a condiţiilor cerute pentru declararea caracterului abuziv, s-ar ajunge la situaţia în care instanţa să analizeze cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor pentru însăşi ipoteza normei aplicabile în dreptul naţional cu privire la obligaţia de restituire a împrumutului în monedă străină - art. 1578 din C. civ. de la 1864.

O atare analiză nu este însă posibilă, din moment ce elementul de comparaţie indicat de Curte este însăşi norma redată prin clauza inserată de părţi în contract, iar justificarea excluderii instituite de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este aceea că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive.

Ca atare, dacă părţile nu au stabilit altfel în convenţia de credit dedusă judecăţii, norma de drept naţional aplicabilă în materia contractelor de împrumut, stipulată de art. 1578 din C. civ. de la 1864, este incidentă şi obligatorie pentru părţi, iar clauza ce preia principiul instituit de această prevedere legală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa de judecată neavând posibilitatea de a mai examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al unei astfel de clauze, inclusiv din perspectiva excepţiei instituite de art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Aceasta este şi situaţia dedusă judecăţii, clauzele contestate de apelanţi - prin care s-a convenit asupra obligaţiei de restituire a creditului în moneda în care împrumutul a fost acordat - preluând întocmai dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel că sunt excluse de la cercetarea caracterului abuziv.

Celelalte critici şi argumente din cererea de apel, menite să susţină caracterul abuziv al acestor clauze, inclusiv prin prisma inaplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu se mai impun a fi analizate, iar netemeinicia cererii privind constatarea caracterului abuziv conduce şi la netemeinicia capetelor de cerere accesorii, având ca obiect emiterea unui nou grafic de rambursare prin raportare la cursul CHF-leu de la momentul încheierii contractelor de credit.

Cu privire la celelalte clauze contestate - prin care s-a prevăzut dreptul/posibilitatea băncii de a efectua conversia valutară, în situaţia în care împrumutatul optează pentru alimentarea contului de credit în altă monedă sau dreptul băncii de debita contul curent sau alte conturi ale împrumutatului în valuta creditului în vederea efectuării plăţilor, până la nivelul sumelor datorate, la cursul valutar al băncii, diferenţele fiind suportate de consumator - Curtea a constatat că nici în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi nici în cadrul motivelor de apel nu s-a efectuat o analiză distinctă a lor din perspectiva caracterului abuziv, nulitatea tuturor clauzelor ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată fiind tratată de către apelanţii-reclamanţi prin considerente comune.

Deşi aceste clauze nu transpun principiul nominalismului monetar, Curtea a constatat că nici în privinţa lor nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, neputându-se reţine că acestea creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

În acest sens, s-a arătat că sumele ce constituie obiectul contractelor de credit au fost puse la dispoziţia împrumutaţilor în valuta CHF, obligaţia de rambursare a creditelor fiind stipulată în aceeaşi monedă. Faptul că apelanţii-reclamanţi, în calitate împrumutaţi, au autorizat banca să facă în numele şi pe contul lor operaţiunile de schimb valutar necesare pentru conversia sumelor deţinute în diferite conturi în moneda contractului, la cursul practicat de bancă, nu semnifică decât un acord de voinţă între părţi referitor la efectuarea operaţiunii de schimb valutar menţionate, conform cotaţiilor utilizate de bancă, ca, de altfel, de către orice alt furnizor de servicii de schimb valutar.

Prin clauzele în discuţie nu s-a impus consumatorului să apeleze la serviciile băncii în acest scop, împrumutatul păstrând opţiunea de a-şi procura valuta necesară îndeplinirii obligaţiilor contractuale de plată din alte surse.

Totodată, Curtea a constatat că, invocând nerespectarea obligaţiei de informare de către instituţia de credit (premisa fiind aceea că instituţia de credit a cunoscut sau trebuia să cunoască că va urma o apreciere a cursului de schimb al CHF), apelanţii-reclamanţi au indicat, pe de o parte, că sancţiunea care intervine este nulitatea clauzelor atacate, prevalându-se în acest sens de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 (Kasler), jurisprudenţă care este însă relevantă în materia clauzelor abuzive. Pe de altă parte, au afirmat că încălcarea acestei obligaţii atrage o răspundere delictuală a instituţiei de credit, repararea prejudiciului cauzat materializându-se în suportarea riscului valutar de către bancă.

Această dublă abordare în privinţa sancţiunii incidente pentru încălcarea aceleiaşi categorii de obligaţii nu este însă permisă, în realitate punându-se în discuţie încălcarea unor obligaţii din faza precontractuală care, prin ele însele, nu pot atrage nulitatea clauzelor contestate, ci numai un drept la despăgubiri.

Însă, contrar susţinerilor apelanţilor-reclamanţi, acest drept la despăgubiri nu poate consta în suportarea riscului valutar de către instituţia de credit, deoarece se opun prevederile contractelor de credit, a cărui forţă obligatorie este consacrată art. 969 alin. (1) din C. civ. de la 1864 (aplicabil raportului juridic dedus judecăţii).

Prin urmare, constatând că apelanţii-reclamanţi şi-au exprimat acordul cu privire la împrumutarea sumei în valuta CHF, cunoscând moneda creditului încă din etapa precontractuală, această monedă fiind stipulată, de asemenea, în mod clar atât în conţinutul contractelor, cât şi în graficul de rambursare, Curtea a reţinut că invocarea dispoziţiilor ce reglementează obligaţia de informare în faza precontractuală, extrasă din contextul evaluării naturii abuzive în temeiul Legii nr. 193/2000, nu poate conduce nici la nulitatea contractelor şi nici la obligarea băncii de a suporta riscul valutar pe tărâm delictual.

Nu au fost primite nici criticile referitoare la analiza primei instanţei asupra obligaţiei băncii de a nu contracta produse financiare toxice (defectuoase).

Curtea a avut în vedere, asemenea primei instanţe, lipsa dispoziţiilor legale prin care să fie interzisă acordarea creditelor în valută, precum şi principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, astfel încât nu se poate reţine că s-a furnizat un serviciu care a afectat interesele economice ale consumatorului ori care a adus atingere drepturilor şi intereselor legitime ale acestuia, contrar dispoziţiilor art. 25 şi art. 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Deşi creşterea valorii cursului de schimb CHF-leu a avut drept consecinţă mărirea obligaţiei de plată ce a revenit împrumutatului în echivalent în RON, instanţa de apel a constatat că serviciul, în sine, astfel cum a fost prestat - respectiv acordarea creditului în valută - nu ridică probleme din perspectiva acestor dispoziţii. Astfel, apelanţilor li s-a pus la dispoziţie suma împrumutată în moneda stipulată în contract, interesele lor economice fiind pe deplin satisfăcute la momentul acordării creditului.

După cum rezultă din dispoziţiile legale invocate către apelanţii-reclamanţi şi redate în cuprinsul sentinţei apelate, în privinţa acestei obligaţii ce revine băncii, cerinţa privind respectarea intereselor economice ale consumatorului se raportează la serviciul prestat de agentul economic, prin prisma naturii şi caracteristicilor serviciului respectiv.

Or, variaţia cursului de schimb al valutei creditului nu constituie o trăsătură proprie serviciului financiar oferit de instituţia de credit cocontractantă, ci este consecinţa acţiunii unei multitudini de factori pe piaţa monetară, astfel cum a reţinut, în esenţă, şi prima instanţă.

Nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 296/2004 privind lipsa de conformitate a produselor, deoarece textul legal se referă la conformitatea produselor, în accepţiunea dată de pct. 29 din Anexa legii, în sens de bun material, măsura reparatorie asupra căreia consumatorul are un drept de opţiune indicând acelaşi înţeles, din moment ce poate avea ca obiect repararea sau înlocuirea produselor.

În plus, textul utilizează noţiunea de "conformitate" a produselor, care trebuie alăturată termenului de "declaraţie de conformitate", definit la pct. 16 din Anexa legii astfel:

"declaraţia făcută de către un producător sau un prestator, prin care acesta informează, pe propria răspundere, despre faptul că un produs sau un serviciu este conform cu un document tehnic normativ".

Or, contractele de credit nu sunt însoţite de declaraţii de conformitate, nepunându-se problema ca acestea să se conformeze vreunui document tehnic normativ. Prin urmare, toate argumentele din cererea de apel referitoare la noţiunea de "produs" şi categoria vizată de art. 17 din Legea nr. 296/2004 sunt vădit nefondate, prin raportare la însuşi conţinutul acestor prevederi legale.

În privinţa dispoziţiilor art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, Curtea a constatat că potrivit acestor dispoziţii, consumatorii au dreptul de a pretinde vânzătorilor remedierea sau înlocuirea gratuită a produselor şi serviciilor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate (art. 12 alin. (1) teza I); restituirea contravalorii sau înlocuirea produsului achiziţionat ori a serviciului prestat se face imediat după constatarea imposibilităţii folosirii acestuia, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului (art. 15 alin. (1).

S-a observat că textul art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 se referă la remedierea sau înlocuirea produselor şi serviciilor, cu daune-interese, dacă produsul sau serviciul contractat prezintă deficienţe în cadrul termenului de garanţie sau valabilitate. Potrivit art. 2 pct. 17 din acelaşi act normativ, termenul de garanţie este limita de timp, care curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achiziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt imputabile consumatorului.

Conform art. 2 pct. 18, termenul de valabilitate/data de minimă durabilitate pentru produsele nealimentare reprezintă limita de timp/data stabilită de producător până la care un produs îşi păstrează caracteristicile specifice iniţiale, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi păstrare.

Este evident că asemenea termene nu sunt aplicabile unui contract de credit, astfel că aceste prevederi nu pot constitui temei pentru constatarea nulităţii clauzelor contestate în speţă, modificarea contractelor prin înlocuirea monedei creditelor şi stabilirea valorii acesteia la cursul de schimb de la data contractelor.

În mod similar, art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992 nu poate fi incident în cauză, având în vedere conţinutul textului legal, care face referire la constatarea imposibilităţii folosirii produsului sau serviciului, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului. Apelanţii-reclamanţi s-au folosit de sumele de bani împrumutate, iar faptul că la acest moment întâmpină dificultăţi financiare în restituirea acesteia din cauza creşterii valorii cursului de schimb al valutei creditului nu se încadrează în sfera de reglementare a art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992.

Curtea nu a primit nici argumentul dedus din prevederile art. 2 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992, întrucât paguba invocată (diferenţa de valoare prin raportare la cursul de schimb valabil la data încheierii contractelor) nu a fost creată de furnizarea necorespunzătoare a serviciului financiar prestat de către instituţia de credit.

Astfel, se poate constata că instituţia de credit şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile asumate prin contractele de credit, acordând împrumutaţilor suma de bani convenită, în moneda stipulată prin acordul părţilor. Apelanţii-reclamanţi nu au invocat neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către bancă a vreunei obligaţii privind furnizarea serviciului financiar, ci aspecte exterioare voinţei acesteia, independente de puterea sa de decizie.

În ceea ce priveşte practicile înşelătoare utilizate de instituţia de credit, s-a constatat că pentru acele contracte încheiate anterior datei de 31 decembrie 2007, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor nu este aplicabilă, dată fiind intrarea ulterioară în vigoare.

Pentru contractele încheiate ulterior intrării în vigoare a legii, Curtea a reţinut că potrivit art. 6 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 363/2007 o practică comercială este considerată ca fiind acţiune înşelătoare dacă aceasta conţine informaţii false sau, în orice situaţie, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl determină, fie este susceptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informaţiile sunt, în fapt, corecte în raport cu unul sau mai multe dintre următoarele elemente: b) principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi: disponibilitatea, avantajele, riscurile, fabricarea, compoziţia, accesoriile, asistenţa acordată după vânzare şi instrumentarea reclamaţiilor, modul şi data fabricaţiei sau prestării, livrarea, capacitatea de a corespunde scopului, utilizarea, cantitatea, specificaţiile, originea geografică sau comercială, rezultatele care se pot obţine din utilizarea sa, rezultatele şi caracteristicile esenţiale ale testelor sau controalelor efectuate asupra produsului; d) preţul sau modul de calcul al preţului ori existenţa unui avantaj specific al preţului.

Din aceste prevederi rezultă că pentru a se reţine existenţa unei practici comerciale înşelătoare este necesar a se proba o acţiune a agentului economic, care, fie să conţină informaţii false, fie să inducă în eroare sau să fie susceptibilă de un astfel de efect.

Cu toate acestea, în speţă, apelanţii-reclamanţi s-au limitat la a susţine că practica comercială înşelătoare a instituţiei de credit este derivată din modalitatea în care aceasta a promovat creditele în moneda CHF.

Or, efectuarea unor ample acţiuni de publicitate nu se circumscrie noţiunii prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) şi d) din Legea nr. 363/2007, cât timp probatoriul administrat în cauză nu atestă că aceste acţiuni au conţinut informaţii false ori susceptibile de a-l induce în eroare pe consumatorului mediu, creşterea ulterioară a cursului de schimb al CHF în mod semnificativ nefiind un element relevant în acest sens. Utilizarea unei practici înşelătoare presupune existenţa unor acţiuni concrete din partea agentului economic cu scopul de a determina consumatorul, prin prezentarea unor informaţii neadevărate ori prin omisiunea de a-i furniza anumite date, referitoare la produsul contractat, să încheie contractul.

Cum astfel de acţiuni nu au fost probate în cauză, instanţa de apel a constatat că apelanţii-reclamanţi nu pot pretinde că au fost subiecţi ai unor practici înşelătoare din partea instituţiei de credit.

Curtea a mai reţinut că soluţia modificării contractelor de credit cu privire la obiectul obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, dacă s-ar fi constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale criticate, nu este posibilă chiar din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care a statuat că în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului.

S-a arătat şi că instanţa europeană şi-a completat jurisprudenţa (în cauza C-26/13 Arpad Kaslar Hajnalka Rabai vs. NNNNNN.) în sensul că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziţie nu se opune unei norme de drept naţional care permite instanţei naţionale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv".

Este esenţială astfel existenţa în dreptul naţional atât a unei norme care să permită remedierea nulităţii prin înlocuirea clauzei nule, cât şi, subsecvent, a unei dispoziţii cu caracter supletiv aplicabilă situaţiei din speţa dedusă judecăţii. Aşadar, înlocuirea clauzelor abuzive nu se poate dispune în condiţiile solicitate de către apelanţii-reclamanţi, având în vedere că, pentru epoca încheierii contractelor, nu exista în dreptul naţional o normă care să permită remedierea nulităţii clauzelor prin înlocuirea acesteia (precum art. 1255 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, neaplicabile în cauză, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011).

În ceea ce priveşte dispoziţia de drept naţional cu caracter supletiv aplicabilă situaţiei din speţa dedusă judecăţii, aceasta este cea inserată în art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează obligaţia de restituire a împrumutului în moneda contractului, obligaţie ce a fost prevăzută în însuşi conţinutul convenţiilor deduse judecăţii.

Cu privire la criticile formulate de apelanţii U. şi CCCCC. prin cererea de apel depusă la data de 20 septembrie 2016 (apelanta EE. renunţând la judecată, iar apelanta EEEEEE. neavând calitate procesuală activă), prin reprezentant convenţional, avocat OOOOOO., Curtea a reţinut, mai întâi, că parte din aceste critici privesc aspecte care nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii, deoarece pun în discuţie caracterul abuziv al unor clauze care nu au fost contestate prin cererea principală şi anume clauzele privind dobânda contractuală şi comisioanele creditului (neidentificate oricum în vreun fel prin cererea de apel).

Aceste clauze au fost contestate numai prin cererea conexă, formulată însă exclusiv de reclamantul D., care a declarat apel numai cu privire la cererea principală. Totodată, susţinerile referitoare la "conversia în moneda naţională" sunt întemeiate pe necesitatea adaptării contractelor de credit în baza teoriei impreviziunii, instituţie juridică care nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, au formulat cereri de recurs reclamanţii EEE. şi ZZZ., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 29 iunie 2018.

Recurenţii-reclamanţi EEE. şi ZZZ. au solicitat, în temeiul art. 406 din C. proc. civ., să se ia act de renunţarea lor la judecată în dosarul nr. x/2014, pentru toate capetele de cerere în ceea ce priveşte convenţia de credit încheiată cu intimata-pârâtă. În conformitate cu prevederile art. 243 raportat la art. 406 alin. (5) din C. proc. civ., reclamanţii EEE. şi ZZZ. au solicitat să se dispună anularea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză în ceea ce îi priveşte.

La data de 20 iulie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă recursul declarat reclamanţii L., N., S., Y., HH., QQ., RR., FFF., HHH., NN., PP., TTT., SSSS., UUUU., HHHHH., PPP., UUU., BBBB., EEEEE., GGGGG., RRRRR., ZZZZZ., BBBBBB. şi DDDDDD. împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Recurenţii-reclamanţi anterior menţionaţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, au susţinut faptul că, raportat la exigenţele deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanţa să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurenţii-reclamanţi consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Recurenţii susţin că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepţia este de strictă interpretare, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie a consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie, aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurenţii menţionează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiţii: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de faţă, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurenţii-reclamanţi precizează că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurenţii-reclamanţi consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din decizie, cu menţiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil".

Aşadar, revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În această privinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei şi b) Informarea privind consecinţele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurenţii au precizat faptul că instanţa europeană se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale şi, nicidecum, raportat la profan şi la public, în general, aducând, în esenţă, următoarea argumentaţie:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurenţii apreciază că instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condiţiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (PPPPPP., QQQQQQ. şi RRRRRR.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenţii-reclamanţi au arătat că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurenţii relevă faptul că este stabilită o astfel de obligaţie de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispoziţiile pe care le consideră relevante şi anume la art. 15 şi art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenţilor-reclamanţi, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurenţii-reclamanţi au susţinut că este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv soluţiei pronunţate în Cauza Andriciuc şi alţii contra MMMMMM., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromiţătoare pentru o unitate bancară afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, chiar şi pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor şi nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Faţă de cele anterior expuse, este evident că, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Recurenţii consideră că banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancţiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenţii apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecinţă a nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, precum şi în stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurenţii-reclamanţi SSSSSS. şi TTTTTT., raportându-se la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, au menţionat că revine instanţei de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurenţii au făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurenţilor, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract. Intervenţia pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competenţa tribunalului, fiind o intervenţie judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanţa va avea la dispoziţie prezumţia de dezechilibru al contractului, prezumţie care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, şi nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurenţii au susţinut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeaşi directivă vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autorii căii de atac au arătat că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurenţilor, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 şi art. 5 din Directiva 93/13 impun cerinţe de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă şi, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susţinut că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Recurenţii-reclamanţi apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

În finalul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii.

Recurenţii-reclamanţi consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenţie.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte A. S.A., B. şi C.. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susţinerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului; pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 22 august 2018 reclamantul VVV. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cale de atac reglementată prin dispoziţiile art. 491 din C. proc. civ.. Prin recursul incident s-a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

În drept, recursul incident a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 491, art. 472, art. 473 şi art. 474 din acelaşi cod, art. 6 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000.

La data de 17 iulie 2018 intimatul-reclamant XXXX. a depus la dosarul cauzei o cerere de renunţare la judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 406 şi următoarele din C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 28 februarie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii L., N., S., Y., HH., RR., QQ., HHH., FFF., NN., PP., TTT., SSSS., UUUU., HHHHH., PPP., UUU., BBBB., EEEEE., GGGGG., RRRRR., BBBBBB., ZZZZZ. şi DDDDDD. împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilindu-se termen de judecată la data de 19 septembrie 2019, pentru judecata pe fond a acestuia, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. De asemenea, prin aceeaşi încheiere, s-a prorogat soluţionarea recursurilor declarate de reclamanţii EEE. şi ZZZ. împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, precum şi a recursului incident formulat de reclamantul VVV. împotriva aceleiaşi decizii, până la termenul din 19 septembrie 2019.

La data de 12 septembrie 2019 intimata-reclamantă WWWW. a transmis, prin fax, o cerere, prin care a învederat faptul că înţelege să renunţe la judecată.

Prin încheierea din 19 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de petenţii L., N., S., Y., HH., RR., QQ., HHH., FFF., NN., PP., TTT., SSSS., UUUU., HHHHH., PPP., UUU., BBBB., EEEEE., GGGGG., RRRRR., BBBBBB., ZZZZZ. şi DDDDDD. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Totodată, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de petenţii VVV. şi HHHHHH. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27, art. 521 alin. (3) şi (4) raportat la art. 518 din C. proc. civ. prin raportare la decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La termenul din 19 septembrie 2019 s-a suspendat judecata recursurilor declarate în cauză, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 22 iulie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 19 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de către recurenţii-reclamanţi L., N., S., Y., HH., QQ., RR., FFF., HHH., NN., PP., TTT., SSSS., UUUU., HHHHH., PPP., UUU., BBBB., EEEEE., GGGGG., RRRRR., ZZZZZ., BBBBBB. şi DDDDDD., în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, raportat la dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, se vor reţine următoarele considerente:

Criticile formulate de către cei 24 de recurenţii-reclamanţi se subsumează motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Conform acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile în cauză, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Susţinerile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate, întrucât soluţia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 (Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva MMMMMM. S.A.).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva MMMMMM. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva MMMMMM. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce se impun a fi realizate de către instanţa naţională din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că nu este inclusă clauza în excepţia menţionată anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului" (paragraful 32 din hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16). Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, paragraful 46 din aceeaşi decizie a instanţei europene, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe (paragraful 56 din hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16).

În acelaşi sens, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. RRRRRR. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, în paragrafele 27-31, astfel:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului".

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13".

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis în sensul că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a statuat, printr-o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că, în speţă, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii tribunalului, instanţa de apel a reţinut că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13/CEE, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, art. 1578 din C. civ. de la 1864, de la care părţile nu au derogat.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că este exclusă clauza contestată de la analiza caracterului abuziv în temeiul Legii nr. 193/2000, întrucât convenţia supusă cenzurii instanţei face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii". În alţi termeni, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie, categorie care include şi creditele bancare, va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, franci elveţieni, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva MMMMMM. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elveţieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. RRRRRR. S.A., fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a reţinut că, în speţă, clauzele care stipulează restituirea creditului în moneda în care a fost acordat transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că, raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, întrucât această clauză face aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, iar părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

Aşadar, prin prisma acestor considerente, neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor recurenţilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorilor ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Înalta Curte reţine că recurenţii invocă, în mod greşit, aplicarea eronată a prevederilor art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, respectiv art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, întrucât nu sunt incidente în cauză dispoziţiile legale privind materia protecţiei consumatorilor referitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase, iar serviciul de creditare furnizat de către pârâtă nu poate fi considerat toxic ori defectuos.

În mod corect a reţinut instanţa de prim control judiciar că, din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, variaţia cursului de schimb al valutei creditului nu constituie o trăsătură proprie serviciului financiar oferit de instituţia de credit cocontractantă, ci este consecinţa acţiunii unei multitudini de factori pe piaţa monetară.

Argumentat şi corect motivat, instanţa de apel a reţinut că nu se poate conchide, în speţă, faptul că intimata-pârâtă a furnizat apelanţilor-reclamanţi un serviciu care le-a afectat interesele economice ori care a adus atingere drepturilor şi intereselor lor legitime, contrar dispoziţiilor art. 25, art. 27 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului şi art. 3 lit. a), art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Şi aceasta, întrucât, acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectus, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, faţă de prevederile Legii nr. 296/2004, nefiind aplicabile nici prevederile art. 17 din această lege, în condiţiile în care din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea declaraţie de conformitate, care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că nici art. 12 din O.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe.

Faptul că la acest moment reclamanţii întâmpină dificultăţi financiare în restituirea sumei împrumutate din cauza creşterii valorii cursului de schimb al valutei creditului nu se încadrează în sfera de reglementare a art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992, aspect asupra căruia instanţa de prim control judiciar a statuat în mod corect.

Instanţa supremă constată că reclamanţii nu au utilizat termenul "toxic" în sensul propriu al acestui cuvânt, produsele toxice fiind cele care afectează viaţa, sănătatea, mediul înconjurător, ci în sens larg, vizând, în esenţă, consecinţele vătămătoare ale serviciului financiar prestat de banca pârâtă. De asemenea, nu se poate reţine o încălcare de către pârâtă a obligaţiilor legale, în condiţiile în care legislaţia invocată în cererea de chemare în judecată nu utilizează noţiunea de serviciu toxic, ci numai noţiunea de produs toxic.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii L., N., S., Y., HH., RR., QQ., HHH., FFF., NN., PP., TTT., SSSS., UUUU., HHHHH., PPP., UUU., BBBB., EEEEE., GGGGG., RRRRR., BBBBBB., ZZZZZ. şi DDDDDD. împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Examinând cererile de renunţare la judecată ale reclamanţilor EEE., ZZZ., XXXX. şi WWWW., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 406 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac instanţa va lua act de renunţare şi va dispune anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.

În speţă, manifestarea de voinţă a reclamanţilor EEE., ZZZ., XXXX. şi WWWW., în sensul de a renunţa la judecată reprezintă un act de dispoziţie al acestora, care îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 406 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va lua act de poziţia procesuală exprimată de reclamanţii EEE., ZZZ., XXXX. şi WWWW., urmând să ia act de renunţarea acestora la judecată şi să dispună anularea în parte a deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a sentinţei civile nr. 6517 din 19 noiembrie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă numai în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii EEE., ZZZ., XXXX. şi WWWW..

Înalta Curte urmează să respingă ca inadmisibil recursul incident declarat în cauză de reclamantul VVV. împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Dispoziţiile art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile", la alin. (2) din acelaşi articol stabilindu-se că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător".

Aceasta înseamnă că recursului incident şi recursului provocat le sunt aplicabile reglementările anterior citate din procedura apelului, dar cu respectarea dispoziţiilor speciale din procedura recursului.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., "intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului, în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Din conţinutul acestui text de lege, aplicabil în faza procesuală a recursului, se desprinde concluzia că legitimare procesuală activă în recursul incident are intimatul din recursul principal, iar legitimare procesuală pasivă în recursul incident are "partea potrivnică" intimatului, adică partea faţă de care intimatul are interese contrare şi care a declarat recursul principal.

Or, în speţă, recursul incident a fost declarat de reclamantul VVV., care are aceleaşi interese şi aceeaşi poziţie procesuală cu recurenţii din recursurile principale - reclamanţii EEE., ZZZ., L., N., S., Y., HH., RR., QQ., HHH., FFF., NN., PP., TTT., SSSS., UUUU., HHHHH., PPP., UUU., BBBB., EEEEE., GGGGG., RRRRR., BBBBBB., ZZZZZ. şi DDDDDD..

Prin urmare, reclamantul VVV. nu are legitimare procesuală activă să formuleze recurs incident, în condiţiile în care recursul principal nu este declarat de către partea potrivnică - intimatele-pârâte A. S.A., B. şi C..

Având în vedere aspectul procedural analizat, care este prioritar, instanţa supremă nu poate primi şi analiza criticile formulate prin recursul incident, ce privesc fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecată a reclamanţilor EEE., ZZZ., XXXX. şi WWWW..

Anulează, în parte, decizia civilă nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi sentinţa civilă nr. 6517 din 19 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă numai în ceea ce îi priveşte pe reclamanţii EEE., ZZZ., XXXX. şi WWWW..

Respinge recursul declarat de reclamanţii L., N., S., Y., HH., RR., QQ., HHH., FFF., NN., PP., TTT., SSSS., UUUU., HHHHH., PPP., UUU., BBBB., EEEEE., GGGGG., RRRRR., BBBBBB., ZZZZZ. şi DDDDDD. împotriva deciziei civile nr. 771A/2018 din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamantul VVV. împotriva aceleiaşi decizii, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2020.