CHF-denominated credit: exclusion of currency clauses from Directive 93/13 scope and abusiveness of unexplained issuance fees under Romanian consumer protection law

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: 1. constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzei contractuale prevăzute la punctul 2.3 relativ la comisionul de acordare; 2. obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare; 3. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; 4. denominarea în moneda naţională a plaţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; 5. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ.

B.Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 7269 din 21 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei contractuale cuprinse în art. 2.3, referitoare la comisionul de acordare, din contractul de credit nr. x din 27 mai 2008; a dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanţi cu titlu de comision de acordare, a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate, a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A..

Apelanţii-reclamanţi au solicitat schimbarea sentinţei în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-pârâtă a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

D.Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 708/A din 28 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B.; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A.; a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins în tot acţiunea ca neîntemeiată.

E.Considerentele instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Prima instanţă a reţinut că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat - CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată. Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

În aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

În cauză, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat - CHF transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE şi al Legii nr. 193/2000.

Nu există nici o dispoziţie legală sau vreo prevedere în Norma BNR nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON şi stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenţiei de credit.

În ceea ce priveşte incidenţa teoriei impreviziunii, Curtea de Apel a reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind aşadar, străină acestora.

Referitor la motivaţia perceperii comisionului de acordare, Curtea a reţinut că nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate pentru a se identifica în conţinutul clauzei scopul perceperii sale ori activitatea prestată de bancă în schimbul acestuia, iar detalierea acestor prestaţii nu este impusă de nicio prevedere legală.

Limbajul care defineşte comisionul în discuţie este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia. Comisionul de acordare este perceput în scopul acordării creditului, deci pentru întocmirea documentaţiei de credit şi derularea tuturor operaţiunilor necesare pentru punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, operaţiuni ce pot privi şi verificarea bonităţii clientului.

Simpla lipsă a negocierii nu este suficientă, după cum nu poate determina, prin ea însăşi un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, atât timp cât utilizarea unor contracte standard nu este interzisă de lege ci, dimpotrivă, uneori chiar recomandată, pentru asigurarea exigenţelor prudenţiale bancare, impuse chiar de BNR.

Pentru ca un comision să aibă caracter clar şi pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lui nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, ci poate fi suficientă denumirea serviciului prestat, din care rezultă chiar raţiunea perceperii lui.

F.Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Relativ la clauza de risc valutar, instanţa a aplicat în mod greşit prevederile/dispoziţiile art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000. La momentul încheierii convenţiei de credit, banca a impus efectiv creditul în CHF ca singura opţiune în care reclamanţii puteau obţine un credit bancar la acel moment care să satisfacă necesităţile reale ale acestora.

În cadrul negocierilor contractului, reclamanţii nu au fost informaţi de faptul că există posibilitatea creşterii foarte mult a costului creditului din cauza evoluţiei pe piaţa valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare şi cursului de schimb valutar la cumpărare ale monedei CHF. Banca a avut cunoştinţă despre fluctuaţia foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda naţională, de caracterul ei valutar instabil dar nu a informat reclamanţii de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca cea anterioară încheierii creditului cu consecinţa inevitabilă a creşterii costului creditului.

Referitor la comisionul de acordare credit, reclamanţii consideră că aceasta este o clauză abuzivă întrucât perceperea comisionului nu este justificată în mod clar şi echivoc în cadrul contractului, nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision. Este necesar ca în contractul de credit să se indice în mod transparent motivele pentru care se justifică remuneraţia corespunzătoare acestui comision, având în vedere că efectiv creditorul este obligat să furnizeze o contraprestaţie reală pentru a obţine comisionul menţionat.

Perceperea comisionului de acordare nu este legală, iar sumele de bani încasate cu acest titlu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză, astfel că se impune a fi restituite către reclamanţi.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

G.Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi primite, acestea sunt nefondate.

Faţă de conţinutul clauzelor cuprinse în contractul de credit încheiat între părţi şi reţinând principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1.578 C. civ. de la 1864, în vigoare în momentul încheierii contractului, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar dacă se întâmplă o sporire sau o scădere a preţului monedelor înainte de epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii.

Recurenţii-reclamanţi au accesat un împrumut în franci elveţieni şi aveau obligaţia de restituire a ratelor în valuta contractuală. Valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda naţională, iar cauzele sunt multiple şi greu predictibile. Simplul fapt că pârâta bancă este profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar, mai ales că perioada contractuală este una îndelungată.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-81/19, potrivit căreia:

"Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive".

Curtea a reţinut în considerentele acestei hotărâri faptul că, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are nici un efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legală de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Criticile referitoare la comisionul de acordare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, Înalta Curte reţine că acesta nu a fost negociat de părţile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa reţine că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supusă discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar că şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale şi nu din deducţiile părţilor sau judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit şi în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestaţiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistenţa unor astfel de contraprestaţii, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiţii şi lipsa acestei enumerări nu loveşte de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă, în mod evident, indiferent de menţionarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Înalta Curte apreciază că argumentele Curţii de Apel în sensul că este posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului de acordare din chiar denumirea acestuia şi că acesta este perceput pentru întocmirea documentaţiei de credit şi operaţiuni ce pot privi şi verificarea bonităţii clientului sunt greşite. Aceasta deoarece respectivele operaţiuni sunt operaţiuni bancare pe care le desfăşoară în mod obişnuit banca şi care sunt aceleaşi pentru clienţii cărora li se aprobă cererea de creditare, cât şi pentru clienţii cărora li se resping respectivele cereri.

În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Faţă de această hotărâre a CJUE, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare şi dacă respectivele servicii au dus la cheltuieli efectuate de bancă.

Aşa fiind, nu este corectă argumentarea instanţei de apel în sensul că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nici nu au fost încălcate exigenţele bunei-credinţe.

Faptul că orice bancă desfăşoară activităţi de acordare de credite şi monitorizare a situaţiei creditului reprezintă firescul activităţii bancare, iar banca pârâtă nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai preţul pentru acordarea creditului a perceput şi comisionul de acordare, respectiv o sumă de bani pentru acordarea creditului, adică pentru acordarea unei sume de bani.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază criticile referitoare la clauza privind comisionul de acordare ca fiind întemeiate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, iar decizia recurată va fi casată în parte. Cauza va fi trimisă aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului declarat de bancă în ceea ce priveşte comisionul de acordare credit. Se vor menţine celelalte dispoziţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate: Admite recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 708/A din 28 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de pârâta D. S.A. (C. S.A.) în ceea ce priveşte comisionul de acordare credit.

Menţine celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 19 noiembrie 2020.

Opinie separată

Contrar opiniei majoritare, consider că sunt nefondate şi criticile referitoare la comisionul de acordare, astfel încât recursul trebuia respins, pentru următoarele considerente:

Susţin recurenţii că este abuzivă clauza ce prevede comisionul de acordare, întrucât perceperea acestuia nu este justificată în mod clar şi neechivoc în cadrul contractului, respectiv nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă pentru acest comision.

Cu privire la acest comision, instanţa de apel a reţinut că "modul de stabilire a comisionului de acordare este clar, neechivoc, acesta fiind stabilit ca sumă procentuală, respectiv 2% aplicat la valoarea totală a creditului (77.300 CHF) şi perceput integral, la data tragerii creditului, fie prin reţinerea sumei din valoarea creditului, fie prin depunerea sumei în contul curent al împrumutatului."

S-a mai constatat că "limbajul care defineşte comisionul în discuţie este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia. Comisionul de acordare este perceput în scopul acordării creditului, deci pentru întocmirea documentaţiei de credit şi derularea tuturor operaţiunilor necesare pentru punerea la dispoziţie a sumei împrumutate, operaţiuni ce pot privi şi verificarea bonităţii clientului."

Aşa cum a statuat şi CJUE, inclusiv în practica sa recentă, în Hotărârea pronunţată în cauza C-621/17 Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., "faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său."

În aceeaşi hotărâre s-a concluzionat că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Aşa cum s-a arătat la punctul 66 din Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11, "potrivit unei jurisprudenţe constante, competenţa Curţii în materie priveşte interpretarea noţiunii "clauză abuzivă", menţionată la articolul 3 alin. (1) din directivă şi în anexa la aceasta, precum şi criteriile pe care instanţa naţională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispoziţiile directivei, avându-se în vedere că este de competenţa instanţei menţionate să se pronunţe, ţinând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanţei de trimitere indicaţii de care aceasta din urmă trebuie să ţină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuţie".

În consecinţă, câtă vreme instanţa de apel a analizat conţinutul concret al prevederilor contractuale contestate, prin raportare la criteriile indicate în jurisprudenţa CJUE, şi a concluzionat că "datele menţionate în contract asigură un nivel suficient de informare, reclamanţii având posibilitatea să cunoască întinderea obligaţiei de plată ce le incumbă potrivit acestei clauze şi să evalueze consecinţele economice ale stipulării acestui comision pentru calcularea costului total al împrumutului", în mod corect, şi în concordanţă cu practica CJUE, a apreciat că simpla neindicare a activităţilor concrete ce se circumscriu serviciului de acordare a creditului prestat de bancă, nu poate duce la concluzia că prevederea acestui comision ar fi lipsită de cerinţa de transparenţă impusă de necesitatea exprimării clauzei contractuale în mod clar şi inteligibil.

Mai consideră recurenţii că acest comision este abuziv, întrucât este calculat raportat la cuantumul creditului, şi nu la volumul de muncă, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului, mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit.

Sub un prim aspect, se impune sublinierea faptului că recurenţii nu contestă prestarea efectivă a serviciului de acordare a creditului, respectiv activităţile desfăşurate de bancă în vederea acordării creditului, ci susţin doar că acestea ar fi unele tipice, respectiv aceleaşi activităţi, indiferent de creditul acordat.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare nu se poate fundamenta însă pe argumente prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, respectiv pe o apreciere a comisionului de acordare ca fiind prea mare valoric, deoarece dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru, referindu-se la dezechilibru juridic şi nu valoric.

Cât priveşte invocatul dezechilibru juridic, potrivit jurisprudenţei CJUE, "acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, punctul 51)."

În speţă însă, în mod corect a apreciat instanţa de apel că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, referitoare la comisionul de acordare, recurenţii nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională.

Pe de altă parte, susţinerea în sensul că activităţile desfăşurate de bancă în vederea acordării creditului ar fi aceleaşi, indiferent de persoana solicitantului sau de valoarea creditului solicitat, nu pot fi primite. Astfel, chiar dacă ar fi vorba de operaţiuni-tip pe care le desfăşoară banca, respectiv de tipuri de contracte preformulate, aceasta nu înseamnă că activităţile respective nu există, sau că nu sunt prestate efectiv de către bancă, în condiţiile în care este de necontestat faptul că analiza şi decizia cu privire la fiecare cerere de acordare credit este strâns legată de circumstanţele personale concrete ale fiecărui solicitant-consumator.