Currency risk clauses in foreign currency credits exempted from unfairness review as reflecting mandatory national monetary nominalism rules under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10 decembrie 2015 sub nr. de dosar x/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. să se constate nulitatea absolută a clauzelor din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/12.11.2007 - secţiunea 1 - art. 1.3. lit. c), secţiunea 2 - art. 2.2. şi secţiunea 6 - art. 6.3; să se dispună obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF-LEU la data contractării creditului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1892 din 28 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 275A din 12 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1892 din 28 martie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Prin decizia nr. 750 A din 16 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de intimata-pârâtă B. S.A. şi a dispus completarea dispozitivului deciziei civile nr. 275A din 12 februarie 2018, în sensul că a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva deciziei civile nr. 275A din 12 februarie 2018, reclamanta a declarat recurs.

În motivare, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care prevăd că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv clauzele care ţin de caracterul adecvat al preţului, argumentele reţinute de către instanţă fiind eronate.

În sprijinul acestei critici, recurenta-reclamantă invocă prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 21/1992, precum şi practică judiciară.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privinţa clauzelor din condiţiile speciale ale contractului de credit, precum şi cu privire la prezumţia de dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel nu a făcut o analiză sau o descriere concretă a modului în care acest dezechilibru semnificativ ar exista sau s-ar manifesta.

Recurenta-reclamantă susţine că, în contextul istoric şi social al momentului la care s-a realizat creditarea (anul 2007), era imposibil pentru consumatorul având calităţile medii ale unui om cu diligentă şi vigilenţă normale să sesizeze la momentul încheierii contractului efectul nefast al deciziei de a asuma creditul în absenţa unei informări corecte în ce priveşte variaţiile posibile ale cursului şi impactul lor asupra gradului de îndatorare.

Astfel, în contextul neinformării corecte a consumatorului, recurenta-reclamantă apreciază că nu se poate susţine în mod legitim faptul că riscul intervenit (fluctuaţia valutară) decurge din natura contractului.

Apreciază recurenta-reclamantă că dispoziţiile contractuale contestate, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, invocând în acest sens decizia pronunţată în cauza Andriciuc.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, chiar dacă instanţa constată că dispoziţiile contractuale contestate reflectă principiul nominalismului monetar, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituita de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Recurenta-reclamantă arată că intimata-pârâtă a încălcat obligaţia de informare, precum şi că dispoziţiile contractuale contestate nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, provocând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, motiv pentru care pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte nominalismul monetar, recurenta-reclamantă arată că art. 1578 C. civ. nu este de ordine publică, astfel că nu poate opera excluderea de la analiza caracterului abuziv.

Recurenta-reclamantă susţine că dispoziţiile C. civ. de la 1864 nu pot avea în vedere valutele cotate, întrucât o dispoziţie din legea română precum cea prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1865 nu putea avea în vedere "perenitatea " valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară.

În opinia recurentei-reclamante, nu trebuie absolutizată identitatea unităţii monetare, astfel că ori de câte ori valoarea intrinsecă a acesteia a suferit modificări, suma de bani trebuie reevaluată pentru a avea aceeaşi putere de cumpărare ca şi cea iniţial stipulată de părţi.

Recurenta-reclamantă apreciază că nu poate fi acceptat nici faptul suportării riscului valutar în mod natural de către debitor pentru că o asumare implicită a riscului valutar are în vedere tranzacţia în ansamblul său, tranzacţie a cărei natură şi consecinţe patrimoniale să fie înţelese pe deplin şi asumate în mod conştient de către consumator.

Banca avea, în opinia recurentei-reclamante, obligaţia să asigure o anumită protecţie a consumatorului împotriva supraîndatorării, iar faptul că nu a fost stabilit un culoar de variaţie a cursului aşa încât să fie pe deplin şi transparent predictibilă sarcina generată de contract şi nici nu s-a propus o clauză de acoperire a riscului, reiese că profesionistul a acţionat în scopul de a-şi prejudicia partenerul contractual, într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen la 5 iunie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Aşadar, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la caracterul abuziv clauzei de risc valutar nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000 curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, conform cărora "Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract".

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Ca atare, nu pot face obiectul analizei în recurs criticile ce vizează încălcarea de către intimata-pârâtă a obligaţiei de informare, caracterul clar şi inteligibil al clauzei contractuale şi nici dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 275A din 12 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.046 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 275A din 12 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.046 RON către intimata-pârâtă B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.