Admissibility of revision for contradictory judgments: exclusion where res judicata exception was previously adjudicated in the challenged proceedings

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 13 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu pârâta G., să constate nulitatea absolută a hotărârii nr. 1/28.04.2014, adoptată de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1517 din 29 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamanţi; au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei, în solidar suma de 2.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. şi pârâta G..

Prin decizia civilă nr. 346 din 26 iunie 2019, pronunţată în dosar nr. x/2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă G. împotriva sentinţei civile nr. 1517 din 29 octombrie 2018 pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe; a anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a admis acţiunea şi a dispus anularea hotărârii AGA nr. 1/28.04.2014.

Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire G..

Prin decizia civilă nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta G. împotriva deciziei civile nr. 346 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, G. a declarat recurs.

În motivare, recurenta susţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Astfel, recurenta arată că, aşa cum s-a evidenţiat în doctrină, prin dispoziţia legală arătată anterior, s-a concretizat în plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat, o chestiune litigioasă dezlegată în cadrul unui proces, chiar în mod incidental, fiind înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior.

În consecinţă, potrivit recurentei, scopul actualei reglementări este de a evita pronunţarea de hotărâri judecătoreşti contradictorii nu doar sub aspectul dispozitivului, ci şi considerentelor acesteia, care rezolvă aspecte ale litigiului.

Aşadar, recurenta arată că dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., dând expresie modalităţii în care se produc efectele lucrului judecat, consacră cele două forme de manifestare a acestuia, respectiv, efectul negativ, care presupune că o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată şi cel pozitiv, conform căruia o soluţie dată raporturilor deduse judecăţii nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluţia s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât, ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi.

Hotărârea recurată, potrivit recurentei, încalcă principiul legalităţii reglementat de art. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care, faţă de actuala reglementare, reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu este condiţionată de existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Se poate constata, în opinia recurentei, că faţă de vechea reglementare, respectiv dispoziţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, noua lege este în mod fundamental diferită, invocarea motivului de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind condiţionată de existenţa triplei identităţi ce exista în reglementarea anterioară.

Totodată, recurenta susţine că în mod nelegal instanţa de fond face trimitere la condiţia reprezentată de neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea proces, respectiv, nediscutarea acestei excepţii, dacă aceasta a fost invocată, condiţie care nu se regăseşte în dispoziţiile legale ce reglementează autoritatea de lucru judecat şi nici în prevederea legală ce reglementează cazul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivarea instanţei de fond în sensul că partea interesată nu mai poate reitera încălcarea autorităţii de lucru judecat în fundamentarea cererii de revizuire, deoarece s-ar opune însăşi autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date excepţiei procesuale respective, nu poate fi admisă, în opinia recurentei, întrucât ar lipsi de conţinut prevederile legale ce reglementează instituţia revizuirii.

Astfel, recurenta apreciază că, chiar dacă instanţa care a pronunţat ultima hotărâre a reţinut că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat, aceasta nu înseamnă că a operat o prorogare de competenţă, care ar înlătura competenţa instanţei învestite cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prorogarea de competenţă, în opinia recurentei, trebuie să fie în mod expres prevăzută de lege, situaţie care nu se regăseşte în speţă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească o altă competenţă în ceea ce priveşte cazul de revizuire reglementat de prevederile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să limiteze incidenţa cazului de revizuire reglementat de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. doar la ipoteza în care instanţa care a pronunţat ultima hotărâre nu a analizat incidenţa autorităţii de lucru judecat, atunci ar fi existat o prevedere legală expresă în acest sens.

Or, în opinia recurentei, atât timp cât dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu fac nicio distincţie între cele două ipoteze, rezultă că cererea întemeiată pe motivul de revizuire reprezentat de hotărâri definitive contrare este admisibilă, chiar dacă ultima instanţă s-a pronunţat cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat.

Recurenta susţine că, în speţă, este incident motivul de revizuire reglementat de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. având în vedere că decizia civilă nr. 346 din 26 iunie 2019, pronunţată de către Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2018, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 258 din 29 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 57 din 01 februarie 2018, pronunţată de către Curtea de Apel Constanţa.

Astfel, recurenta a arătat că, în considerentele esenţiale ale sentinţei civile nr. 258 din 29 martie 2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 57 din 01 februarie 2018, s-a reţinut că prin hotărârea nr. 1 din 28 aprilie 2014, s-a aprobat încetarea calităţii de membri cooperatori şi cu privire la intimaţii C., D., E., F., B..

Faţă de soluţia definitivă dispusă în dosarul nr. x/2016, recurenta apreciază că se impune concluzia că instanţele de judecată s-au pronunţat cu privire la efectele şi valabilitatea hotărârii nr. 1/28.04.2014, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat manifestându-se în sensul că o altă instanţă de judecată nu poate contrazice prin soluţia pronunţată aspectele reţinute în considerentele esenţiale ale sentinţei civile nr. 258 din 29 martie 2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 57 din 01 februarie 2018.

În speţă, în opinia recurentei, decizia civilă nr. 346 din 26 iunie 2019 prin care în mod nelegal şi netemeinic s-a dispus anularea hotărârii nr. 1/28.04.2014, nesocoteşte aspectele obligatorii reţinute în considerentele esenţiale ale sentinţei civile nr. 258 din 29 martie 2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 57 din 01 februarie 2018.

Altfel spus, recurenta susţine că soluţia de anulare a hotărârii nr. 1/28.04.2014 încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cererii de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2016 reţinând efectele şi valabilitatea hotărârii nr. 1/28.04.2014.

Recurenta concluzionează în sensul că hotărârea recurată încalcă principiul legalităţii, reglementat de dispoziţiile art. 7 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond a reţinut o serie de condiţii de admisibilitate a cererii de revizuire ce nu sunt prevăzute de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 430 alin. (2), art. 431 C. proc. civ.

Totodată, potrivit recurentei, prin hotărârea atacată a fost dată o interpretare greşită a principiului securităţii raporturilor juridice ce rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţia României şi au fost încălcate dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., ce reglementează efectele autorităţii de lucru judecat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea cererii şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 18 noiembrie 2020, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în calea de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vin să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice. Atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat.

În forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, incidente în cauză în raport de data demarării procesului (13.03.2018), analiza soluţiilor pe care instanţa de revizuire le putea adopta a impus concluzia că numai efectul negativ al autorităţii de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.

Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu recunoaşte posibilitatea ca acelaşi litigiu să fie soluţionat de două ori, în raport de dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătoreşti în cauză să fie pronunţate în dosare diferite: să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Aşadar, una dintre condiţiile cerute pentru admisibilitatea revizuirii, care rezultă din economia dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este aceea ca în al doilea proces să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat, ori dacă a fost invocată, instanţa să nu se fi pronunţat asupra ei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin decizia civilă nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ce formează obiectul recursului de faţă, instanţa de revizuire a constatat că prin decizia civilă nr. 346 din 26 iunie 2019 a cărei revizuire se solicită, instanţa a efectuat o analiză a autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 258 din 29 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa în dosar nr. x/2016, reţinând că nu poate fi opusă, deoarece obiectul celor două cauze este diferit.

Aşadar, prin decizia civilă nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de revizuire a statuat asupra faptului că în cauză, nu este îndeplinită condiţia care impune ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat excepţia, în cadrul procesului soluţionat prin decizia nr. 346 din 26 iunie 2019 curtea de apel analizând autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 258 din 29 martie 2017 şi a apreciat că nu este incidentă în cauză.

În consecinţă, analizând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de hotărârile invocate, instanţa de revizuire a constatat, în mod corect, că cererea de revizuire apare, faţă de considerentele relevate ca fiind inadmisibilă, nefiind îndeplinite exigenţele legale, cât timp hotărârea atacată a fost pronunţată în analizarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de prima.

Din aceste raţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de revizuire a statuat în mod legal asupra faptului că revizuentul nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe calea revizuirii, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, aspect ce rezultă din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepţia autorităţii de lucru judecat.

Totodată, nu poate fi reţinută în cauză incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta neindicând normele de drept material încălcate în soluţionarea cererii de revizuire, elementele privind inadmisibilitatea cererii de revizuire fiind unele de drept procesual iar nu de drept material, analiza recursului fiind realizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta G. împotriva deciziei civile nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Întrucât intimaţii nu au depus dovezi în susţinerea cererii de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată, această cerere va fi respinsă, ca nedovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta G. împotriva deciziei civile nr. 590 din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimaţii A., E., D., B., F. şi C., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.