Construction fee recovery suit survives as defendant's appeal fails

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21 septembrie 2018, reclamantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C a solicitat obligarea pârâtei S.C. A.. la plata sumei de 458.491,20 RON, reprezentând: diferenţă plată cota de 0,1% (19.660,70 RON), contravaloare cotă de 0,7% la valoarea finală a lucrărilor (209.584,90 RON), penalităţi la cota de 0,1% la valoarea finală a lucrărilor (19.660,70 RON), precum şi penalităţi la cota de 0,7% la valoarea finală a lucrărilor (209.584,90 RON) .

Prin sentinţa civilă nr. 181 din 30 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii şi în consecinţă, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C., în contradictoriu cu pârâta S.C. A..

Prin decizia civilă nr. 1564A din 10 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C. împotriva sentinţei civile nr. 181 din 30 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a fost anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În motivare, recurenta-pârâtă arată că, începând cu 1 ianuarie 2010, prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 63/2001 privind înfiinţarea Inspectoratului de Stat în Construcţii - I.S.C. au fost implicit amendate prin dispoziţiile Legii nr. 329/2009 care, prin art. 7 coroborat cu anexa nr. 1 la lege, a stabilit că se fac venit la bugetul de stat, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi, veniturile obţinute de autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral sau parţial din venituri proprii, reorganizate ca instituţii publice finanţate integral de la bugetul de stat, printre care s-a numărat şi Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 329/2009, a fost abrogat art. 4 alin. (1), (2) şi (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 63/2001, articol care stabilea că această instituţie publică se finanţează integral din venituri extrabugetare.

Recurenta-pârâtă menţionează şi că, începând cu data de 1 ianuarie 2015, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 24/2014 pentru stabilirea unor măsuri privind controlul statului în domeniul construcţiilor, aprobată prin Legea nr. 35/2015, care a abrogat poziţia 5 din anexa nr. 1 la Legea nr. 329/2009, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. a redevenit instituţie publică (aflata în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) care se finanţează integral din venituri proprii.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, la data la care s-a născut obligaţia de plată, respectiv în anul 2013, I.S.C. era finanţat de la bugetul de stat, iar în raport de dispoziţiile art. 30 din Legea 50/1991 privind autorizarea executărilor de construcţii în forma în vigoarea la momentul naşterii obligaţiei de plată a cotei de 0,1% şi de art. 40 din Legea nr. 10/1995 în vigoarea la momentul naşterii obligaţiei de plată a cotei de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor, reiese că atribuţiile conferite de lege INSPECTORATULUI DE STAT ÎN CONSTRUCŢII se limitează, în cazul ambelor taxe, la controlul şi colectarea acestora, acest aspect rezultând şi din cuprinsul deciziei nr. 8/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor privind colectarea taxelor de către INSPECTORATULUI DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S..C, recurenta-pârâtă consideră că, dată fiind natura fiscală a obligaţiei de plată a celor două taxe, rolul de colector al acestei instituţii vizează doar ipoteza în care contribuabilii achită de bunăvoie sumele datorate, în caz contrar, valorificarea creanţei urmând să se efectueze de către organul fiscal competent având în vedere că beneficiarul taxelor este statul, iar legile speciale nu prevăd nicio procedură de recuperarea a sumelor de bani aferente celor două taxe.

În condiţiile date, recurenta-pârâtă apreciază că, în vederea recuperării taxelor, ar fi trebuit respectate prevederile Codului de procedură fiscală, INSPECTORATULUI DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C. nefiindu-i deschisă calea cererii de chemare în judecată în vederea obţinerii unui titlu de creanţă aşa cum în mod eronat a reţinut Curtea de Apel Bucureşti.

Recurenta-pârâtă arată că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Codul de procedură fiscală din 2003, în vigoare la data naşterii obligaţiei de plată, administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se realizează potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum şi ale altor reglementări date în aplicarea acestora.

De asemenea, recurenta-pârâtă menţionează că prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Codul de procedură fiscală din 2015, reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, constituind procedura de drept comun în ceea ce priveşte administrarea lor.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, neexistând prevederi speciale privind recuperarea taxelor stabilite de Legea nr. 50/1991 şi de Legea nr. 10/1995, ar fi trebuit aplicate dispoziţiile Codului de procedură fiscală, în sensul emiterii unui titlu de creanţă de către organul fiscal competent în baza înştiinţărilor şi declaraţiilor pe care investitorii le fac la momentul începerii lucrărilor şi odată cu efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor.

Recurenta-pârâtă arată şi că art. 76 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii din 12.10.2009 stabilea, la momentul naşterii obligaţiilor de plată a taxei, că în conformitate cu prevederile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţii, odată cu efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor, solicitantul (investitorul/beneficiarul) are obligaţia de a regulariza taxele şi cotele legale, investitorul/beneficiarul având obligaţia de a declara la emitentul autorizaţiei valoarea finală (rezultată) a lucrărilor, putând fi prezentate documentele doveditoare necesare. Emitentul autorizaţiei va aplica prevederile art. 267 alin. (14) lit. c) şi d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscalT cu modificările şi completările ulterioare şi va înştiinţa Inspectoratul de Stat în Construcţii despre finalizarea execuţiei lucrărilor, precum şi valoarea finală a investiţiei - asa cum a fost calculată la efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor.

În concluzie, recurenta-pârâtă consideră că pentru recuperarea unor creanţe fiscale se impunea emiterea de către organul fiscal a unui titlu de creanţă care să stea la baza emiterii unui titlu executoriu, dată fiind şi necesitatea recuperării integrale şi cu celeritate a sumelor de bani ce urmau a fi virate bugetului de stat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică la data de 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0, 1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a) lăcaşurilor de cult.

(2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie.

(3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor".

Totodată, art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, prevede că "Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate. Calculul şi virarea sumelor respective se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor. (...)".

Prin decizia nr. 8 din 19 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 441 din 25 mai 2018, s-a statuat că, din analiza dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, coroborate cu ale art. 20 şi art. 30 din aceeaşi lege, cu art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 63/2001, precum şi cu ale art. 1 alin. (2) şi art. 2 pct. 40 şi 42 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că obligaţia de plată menţionată se încadrează în noţiunea de taxă fiscală, fiind o prelevare cu caracter fiscal destinată a alimenta bugetul de stat, în considerarea serviciului prestat de instituţia publică, de control al calităţii construcţiilor, fără a fi un echivalent al acestui serviciu.

De asemenea, prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că taxa prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995 este administrată de Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C., care îndeplineşte, în materie de administrare a acestei taxe, numai unele dintre atribuţiile specific unui organ fiscal, respectiv exercită controlul asupra îndeplinirii obligaţiei de plată şi rolul de colector al taxei, fără să fie învestit şi cu atributul de a stabili obligaţia fiscală, pe calea emiterii titlului de creanţă.

Reiese, aşadar, din decizia nr. 8/2018, obligatorie în raport de prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., că INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C. exercită controlul asupra îndeplinirii obligaţiei de plată şi rolul de colector al taxei, fără a putea emite titlul de creanţă.

În aceste condiţii, INSPECTORATUL DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C. poate acţiona în vederea obţinerii titlului de creanţă, pe cale judiciară.

Ca atare, argumentele recurentei-pârâte în sensul că rolul de colector al INSPECTORATULUI DE STAT ÎN CONSTRUCŢII - I.S.C. operează numai în ipoteza în care contribuabilii achită voluntar taxa datorată, în caz contrar valorificarea creanţei urmând a fi făcută de către organul fiscal competent, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din Codul de procedură fiscal, vor fi înlăturate.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile art. 76 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 50/1991, invocate de recurenta-pârâtă nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care acestea vizează obligaţiile investitorilor/beneficiarilor faţă de autorităţi şi, respectiv, pe cele ale emitentului autorizaţiei, nereglementând aşadar, obligaţiile de achitare a cotelor de 0,1% şi respectiv de 0,7% şi nici penalităţile aferente acestora, ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A.. împotriva deciziei civile nr. 1564A din 10 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A.. împotriva deciziei civile nr. 1564A din 10 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.