Validity of bank commission clauses and foreign-currency repayment obligations under the consumer protection directive's scope

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30 mai 2017 sub nr. x/2017, prin declinare de competenţă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv şi, drept consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 8 din condiţiile particulare, prin raportare la art. 4.1 lit. a) - d) din contractul de credit nr. x/27.09.2007 (privind comisionul de acordare credit, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de gestionare şi comisionul pentru nerespectarea clauzelor contractuale), să se dispună restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de întocmire dosar (1.600 euro) şi a sumelor încasate cu titlu de comision de gestionare şi care urmează a se achita cu acest titlu până la soluţionarea litigiului. Se mai solicită şi stabilizarea cursului euro - leu la cursul de la data semnării contractului şi să se facă denominarea plăţilor în moneda naţională. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă cu nr. 4097 din 08 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţi; a constatat caracterul abuziv şi, drept consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 8 din condiţiile particulare, prin raportare la art. 4.1 lit. a) - d) din contractul de credit nr. x/27.09.2007 (privind comisionul de acordare credit, comisionul de rambursare anticipată, comisionul de gestionare şi comisionul pentru nerespectarea clauzelor contractuale); a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.600 euro, precum şi sumele achitate de reclamanţi pe toată durata derulării contractului, cu titlu de comision de gestionare credit; a respins în rest cererea introductivă ca neîntemeiată, inclusiv în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 712A din 11 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii- reclamanţi A. şi B., ca nefondat; a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a fost schimbată sentinţa atacată, în sensul că a fost respinsă acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs.

În motivare, recurenţii-reclamanţi arată că hotărârea atacată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii, instanţa de apel aplicând în mod greşit textele de lege aplicabile situaţiei de fapt.

Referitor la comisionul de acordare credit, recurenţii-reclamanţi arată că această clauză este abuzivă, întrucât perceperea acestui comision nu este justificată în mod clar şi neechivoc în cadrul contractului şi nu se menţionează care sunt serviciile oferite de bancă.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi apreciază că acest comision este abuziv, întrucât este calculat la cuantumul creditului şi nu la volumul de muncă, la complexitatea actelor ce formează documentaţia întocmită de bancă, nefiind negociat şi nici definit în contract, creând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, este necesar ca în contractul de credit să se indice în mod transparent motivele care determină acest comision, neputând fi justificat prin simple supoziţii - explicaţii ale instanţei.

Totodată, recurenţii-reclamanţi consideră că faptul că nu a fost interzis de legiuitor, nu poate duce la concluzia că acest comision este legal, iar aprecierea instanţei că această clauză este clar redactată vizează strict modul de calcul al comisionului. În opinia recurenţilor-reclamanţi, caracterul clar al unei clauze contractuale trebuie analizat atât din punct de vedere al modului de calcul al acestui comision, dar şi raportat la serviciile prestate de către bancă.

Astfel, recurenţii-reclamanţi arată că noţiunea generică ce rezultă din denumirea acestui comision, respectiv procesare, nu justifică perceperea lui, fiind incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000 şi alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi impunându-se restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Referitor la comisionul de gestionare, recurenţii-reclamanţi arată că modul în care este prezentat comisionul de gestionare coincide cu cel al dobânzii curente, rezultând că pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, că acest comision nu este definit, nu rezultă care este rolul, funcţiile sau criteriile de determinare a acestuia, ce reprezintă şi care sunt riscurile menite să le acopere, în ce condiţii poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că terminologia folosită în convenţia de credit nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului încheiat cu intimata-pârâtă, fiind, de fapt, o dobândă deghizată. Mai mult, în cazul executării de către împrumutaţi întocmai a convenţiilor de credit, banca nu are obligaţia de a restitui respectivul comision.

Recurenţii-reclamanţi susţin că acest comision creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, contractul nefiind negociat.

De asemenea, potrivit recurenţilor-reclamanţi, caracterul clar al clauzei contractuale trebuie raportat nu numai la modul de calcul, ci şi la servicii prestate de bancă, din denumirea acestui comision, respectiv de administrare, nejustificând perceperea lui.

Criticile privind clauza de risc valutar vizează faptul că intimata-pârâtă a prezentat creditul în euro ca fiind net favorabil altor produse de creditare, neprezentând dezavantajele acestui produs.

Astfel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor asumate, precum şi în obligaţia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar.

Recurenţii-reclamanţi arată că intimata-pârâtă trebuia să le prezinte riscurile unui astfel de contract.

În ceea ce priveşte solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb euro - leu la momentul semnării contractului, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune admiterea cererii, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii actului.

Recurenţii-reclamanţi afirmă că, întrucât s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

Arată recurenţii-reclamanţi că riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu aceştia, fiind încălcată obligaţia de informare, impusă de art. 6 din Legea nr. 289/2004, de Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007 şi de Directiva 2008/48/CE.

În ceea ce priveşte denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din contract să se facă în RON.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, având în vedere dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 27 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 30 septembrie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare şi a acordat termen la data de 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Întrucât argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi sunt comune, atât în ceea ce priveşte comisionul de acordare, cât şi cel de gestionare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va proceda la analiza unitară cu privire la ambele tipuri de comision.

Analizând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activităţi necesare acordării şi derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu se poate pretinde, aşadar, lipsa unor atare activităţi şi, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percep comisionul de acordare şi de gestionare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, raţiunea perceperii lor, respectiv activitatea de acordare şi gestionare a creditului, termenii neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizaţi în limbajul curent, aşa încât nu pot pune probleme de înţelegere nici măcar din partea celui mai puţin avizat consumator.

Pe de altă parte, legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deşi gradul de transparenţă a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalităţii acesteia, el nu este singurul, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă fiind cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Totodată, în aceeaşi cauză, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că o clauză contractuală, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Or, aşa cum judicios a remarcat prima instanţă de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, nu poate duce la concluzia că este îndeplinită şi condiţia distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înţeles ca dezechilibru juridic şi nu valoric, între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De asemenea, criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar din contractul de credit, vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. din 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 712A din 11 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 712A din 11 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.