Bank's appeal upheld, exchange-rate clause review quashed and remanded for reassessment under suppletive-law exemption.

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 22 februarie 2016, sub numărul de dosar de mai sus, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate abuzivă şi nulă clauza de risc valutar de la pct. 4.1 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/03.08.2007, respectiv:

"Orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului", cu consecinţa înlăturării acesteia din contract; să se stabilească valoarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - LEU ca fiind cea din data de 03.08.2007 (data semnării convenţiei de credit), respectiv la cursul de 1.9184 RON/CHF, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei de credit; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor achitate de reclamanţi cu titlu de rata credit în plus, în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăti şi cursul valutar valabil din data de 03.08.2007 (1.9184 RON/CHF), precum şi dobânda legală aferentă fiecărei sume; să se dispună obligarea pârâtei să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit sus menţionat în funcţie de valoarea leu/CHF de la data de 03.08.2007 (respectiv la cursul de 1.9184 RON/CHF), aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării convenţiei de credit şi până la sfârşitul perioadei de contractare, respectiv 28.07.2032 şi să pună la dispoziţie un nou grafic de rambursare a creditului conform sentinţei date; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1925 din 30 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 203 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1925 din 30 septembrie 2016 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise la pct. 4.1 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x din data de 03.08.2007 încheiată cu pârâta; a fost stabilizat cursul de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit; a fost obligată pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit amintit în funcţie de valoarea leu/CHF de la data acordării împrumutului şi să întocmească un nou grafic de rambursare a creditului; a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor toate sumele achitate ce reprezintă diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală calculată asupra sumei reprezentând diferenţe de curs valutar achitate în plus, calculată de la data încasării sumelor de către pârâtă şi până la plata integrală a debitului principal reprezentând diferenţe de curs valutar achitate în plus.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă invocă încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 14 din Legea nr. 193/2000, nesocotirea prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864; nesocotirea valenţelor mecanismului de control configurat prin prevederile Directivei nr. 93/13 (transpusă în dreptul intern), astfel cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, contrar dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, a apreciat că în speţă nu ar fi incidentă excepţia de la control caracterului abuziv, considerând că norma supletivă se aplică nu pentru că debitorii consumatori nu au dorit să o înlăture, ci dimpotrivă, pentru că nu au avut niciun moment şansa reală să o înlăture, contractul fiind prestabilit unilateral de către profesionist sub aspectul conţinutului.

În raport de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă arată că incidenţa excepţiei de la control nu este condiţionată de o altă condiţie suplimentară, precum cea reţinută de instanţa de apel, cu încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă).

În opinia recurentei-pârâte, raţiunea instituirii excepţiei de la control evidenţiată, de altfel, în cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEF, precum şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, infirmă abordarea instanţei de apel.

Recurenta-pârâtă arată şi că raţionamentul instanţei de apel reprezintă o depăşire a puterii judecătoreşti şi o interferare cu puterea legislativă, fiind incident şi motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000, iar punerea în discuţie a problemei negocierii în etapa evaluării încadrării sau nu în sfera unei excepţii de la control, demonstrează şi o confuzie în succesiunea etapelor verificării.

Potrivit recurentei-pârâte, prin decizia recurată, instanţa de apel a analizat exigenţa clarităţii şi inteligibilităţii, din perspectiva îndeplinirii unei obligaţii de informare, însă cu un conţinut care nu are corespondent legal şi fără legătură cu clauza în discuţie.

Recurenta-pârâtă consideră că art. 4.1. din Condiţiile generale ale convenţiei de credit, care prevede restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă nu poate fi apreciată ca neinteligibilă sau netransparentă, în condiţiile în care creditul a fost acordat şi trebuie restituit în moneda CHF (care diferă de moneda naţională).

Problema predicţiei cursului de schimb şi a amplorii evoluţiei cursului CHF-LEU determinată de o criză economică survenită subsecvent acordării creditului, care a fost reţinută de instanţa de apel, excedează, în opinia recurentei-pârâte, limitelor rezonabile ale obligaţiei de informare, la fel şi determinarea exactă a maximului obligaţiei, respectiv a culoarului de variaţie, întrucât evoluţia cursului nu putea fi determinată pe baza datelor din trecut.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că ambele părţi au avut reprezentarea încheierii unul contract în moneda străină (CHF), care implică în mod automat un "alea" generat de potenţiala valorizare sau devalorizare a monedei naţionale.

Recurenta-pârâtă invocă şi nesocotirea prevederilor art. 4 alin. (1), art. 14 din Legea nr. 193/2000 şi a prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că prin hotărârea apelată se porneşte de la o aplicare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi cu neobservarea regimului intern aplicabil unui împrumut de consumaţie.

Recurenta-pârâtă arată că nicio prevedere legală nu interzice acordarea de credite în CHF, fiind permisă de Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 şi că instanţa de apel a pornit de la evaluări cantitative, trimiţând la aspecte ce ţin de cerinţele de preţ şi de plată, excluse însă de la verificare, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, potrivit recurentei-pârâte, art. 14 din Legea nr. 193/2000 trimite în mod expres la dispoziţiile C. civ. şi de procedură civilă, art. 1576 C. civ. prevăzând restituirea a "tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate".

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează depăşirea puterii judecătoreşti, prin aplicarea unui remediu interzis în materie, respectiv modificarea contractului, cu încălcarea art. 969 C. civ. şi a art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin cererea înregistată la 20 noiembrie 2018, recurenta-pârâtă a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 27, coroborat cu art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar în completul de filtru a dispus, prin încheierea din 21 noiembrie 2018, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 3 aprilie 2019, a fost admis în principiu recursul ce face obiectul cauzei, fixându-se termen la data de 5 iunie 2019.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, pronunţată în dosar nr. x/2016, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de petenta C. S.A.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, a fost suspendată judecarea recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

În ceea ce priveşte clauza de risc valutar, prevăzută de art. 4.1 din contractul de credit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, deşi reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv, nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) din C. civ. de la 1864, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, motiv pntru care nu se va mai proceda la analiza criticilor de nelegalitate care vizează obligaţia de informare, caracterul negociat al contractului, caracterul clar şi inteligibil al clauzei contractuale şi dezechilibrul contractual.

Întrucât s-a reţinut caracterul fondat al motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu se mai impune a fi analizate criticile invocate de recurenta-pârâtă, referitoare la raţionamentul instanţei de apel, în susţinerea motivului de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ce vizează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Raportat la aceste considerente, instanţa de apel urmează a analiza caracterul abuziv al clauzei de risc valutar în raport de dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 şi în lumina celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203 din 4 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 203 din 4 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 203 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.