Borrowers' cassation appeal rejected: abusive-clause findings upheld, currency-risk repayment clause excluded from Directive review

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 28 aprilie 2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive cuprinse în art. 6.4, art. 6.5, art. 6.6, art. 6.10, art. 8.1, art. 8.2, art. 8.3, art. 8.5, art. 8.6, art. 8.7, art. 12.2, art. 15.1, art. 15.2 lit. b) şi g), art. 15.3, art. 15.4, art. 16.1, art. 16.4 şi art. 17 din contractul de credit ipotecar nr. x/5.10.2006, precum şi a graficelor de rambursare aferente; constatarea nulităţii absolute parţiale a art. 9.4 şi art. 13 lit. d) şi restabilirea unui raport contractual echitabil, respectiv stabilirea cursului fix de schimb - 1 CHF = 2,6684 RON, începând cu 16.01.2009; modificarea clauzei de risc valutar prin introducerea unui nou articol - art. 9.4.1, cu următorul conţinut:

"începând cu data de 16.01.2009, cursul de schimb pe toată durata contractului va fi 1 CHF = 2,6684 RON"; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus faţă de acest curs şi a dobânzii; repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a tuturor sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, precum şi a dobânzii legale aferente; compensarea de drept a creanţelor reciproce ale părţilor, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, respectiv scăderea din soldul creditului a sumei datorate de pârâtă; stabilirea întinderii efective actuale a debitului principal şi a dobânzii aplicabile, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1110 din 23 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a fost constată nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în art. 6.4, art. 6.5, art. 6.6, partea referitoare la "politica băncii", art. 8.7, art. 15.1, art. 15.2 lit. b) şi g) din contractul de credit ipotecar nr. x/11201/3646/05.10.2006; a fost respinsă în rest acţiunea; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 500 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2155 din 07 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1110 din 23 februarie 2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, ca nefondate; s-a luat act că apelanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurenţii-reclamanţi susţin că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, a preluat motivarea acesteia, reproducând practic sentinţa civilă, cu foarte mici completări la motivarea declarării ca fiind clauze abuzive art. 6.4, art. 6.5 şi art. 6.6 din contract.

Recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel, analizând clauzele contestate, a reprodus integral considerentele primei instanţe, fără să aducă niciun element de noutate sau care să dovedească propria analiză. Astfel, deşi a reţinut incidenţa elementelor prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea drept abuzive a clauzelor şi chiar a calificat drept abuzive o serie de clauze, instanţa nu a aplicat acelaşi raţionament logic şi cu privire la celelalte dispoziţii contractuale, ci a tras, pornind de la aceleaşi premise, concluzii contrare şi false.

Astfel, recurenţii-reclamanţi arată că reproducerea motivelor primei instanţe nu poate ţine loc de motivare a soluţiei adoptate şi că instanţa de apel nu a analizat criticile ambelor părţi.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la art. 8.1, art. 8.2 şi art. 8.3 din contractul de credit, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel, în mod nelegal, a constatat că acestea nu sunt abuzive, nefiind de natură să producă un dezechilibru semnificativ.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, instanţa nu a analizat argumentele expuse în susţinerea cererii de apel, ba mai mult, a scos din context susţinerile acestora.

Astfel, contrar a ceea ce a reţinut instanţa, nici aceste clauze nu au fost negociate direct, recurenţii-reclamanţi susţinând că există prezumţia că ele sunt abuzive, aspect care reiese din scopul cu care au fost prevăzute în contract, respectiv pentru ca banca să obţină venituri, în condiţiile în care obligaţia de a verifica dacă o persoană întruneşte condiţiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, costurile aferente acestor activităţi trebuind suportate de cel ce impune aceste verificări.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi apreciază că impunerea unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului, care sunt făcute exclusiv în îndeplinirea obligaţiilor legale ale băncii, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate.

Pe de altă parte, faptul că aceste costuri sunt menţionate expres în contract şi nu sunt ascunse într-o dobândă, nu echivalează, în opinia recurenţilor-reclamanţi, cu legalitatea perceperii lor.

Cu privire la art. 6.10 din contractul de credit, recurenţii-reclamanţi susţin că acest articol a produs efecte şi le-a cauzat un prejudiciu, deşi instanţa a reţinut că solicitarea reclamanţilor este lipsită de obiect, în condiţiile în care clauza a produs efecte doar pentru perioada cuprinsă între încheierea contractului şi data de 31.08.2008, iar banca nu a făcut aplicarea acelei clauze.

Raportat la art. 16.1 şi art. 16.4, contrar a ceea ce a reţinut instanţa, recurenţii-reclamanţi susţin că, într-un contract sinalagmatic, ambele părţi trebuie să beneficieze de clauze care să le asigure primirea efectivă a corespondenţei. În situaţia în care doar profesionistul îşi protejează interesele, în propriul contract preformulat şi nenegociat, chiar şi sub aspectul primirii corespondenţei, poate conduce la consecinţe dramatice în situaţia modificării unilaterale a dobânzilor, urmată de necomunicarea expresă şi apoi, eventual, de declararea abuzivă a scadenţei.

De aceea, recurenţii-reclamanţi apreciază că instanţa de apel a reţinut greşit că notificarea reciprocă a părţilor, care nu se realizează în aceeaşi formă, nu determină producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la art. 9.4 şi art. 13 lit. b), recurenţii-reclamanţi susţin că teza a II-a a acestui articol creează drepturi şi obligaţii, care au condus la dezechilibre majore.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel privind neconferirea de către prima instanţă a vreunei valori probatorii raportului de expertiză şi nici critica ce viza respingerea nemotivată a capătului de cerere privind compensarea creanţelor reciproce.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel de la pct. V, nici argumentele aduse prin notele scrise după pronunţarea hotărârii C.J.U.E. în cauza C186/2016, deşi aplicabilitatea în cauză era obligatorie.

Recurenţii-reclamanţi susţin că, la momentul încheierii contractului, banca nu i-a informat în detaliu cu privire la riscurile la care se expun în cazul contractării unui credit în altă monedă decât cea a veniturilor, nu le-a comunicat un istoric al cursului de schimb al monedei CHF şi nici nu a prevăzut în contract vreo clauză privind suportarea eventualului risc valutar echitabil de ambele părţi.

Clauzele privind restituirea creditului în moneda CHF la cursul din data plăţii, respectiv art. 9.4. şi art. 13 lit. b), potrivit recurenţilor-reclamanţi, nu au fost nici explicate clar, nici negociate, ci au fost impuse prin contractul preformulat.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că art. 1578 din vechiul C. civ. nu are caracter imperativ, nu se aplică în contacte independent de alegerea părţilor, nu se aplică ope legis, el putând face obiectul unei negocieri între părţi.

Aşadar, în opinia recurenţilor-reclamanţi, invocarea de către cele două instanţe a principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864, ca şi cum ar fi de strictă aplicare, fără posibilitatea de negociere a părţilor cu privire la cursul în care se va achita împrumutul, este nefondată.

Dovada indubitabilă a acestui fapt o constituie, în opinia recurenţilor-reclamanţi, inserarea în contract a clauzei de asumare a riscului valutar exclusiv în sarcina împrumutatului. Dacă ar fi imperativ aplicabil acest articol, inserarea acestei clauze ar fi fost inutilă.

Mai mult, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţele nu au înţeles să analizeze şi art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi faptul că instanţa de apel a arătat că nu vor fi primite susţinerile acestora cu privire la pretinsa încălcare a obligaţiei de informare ce revenea băncii, fapt ce contravine hotărârii C.J.U.E. în cauza C-186/16, în acelaşi sens fiind şi cauza Mohamed Aziz din 2013, C-415/11. Cu toate că instanţa de apel citează, în considerente, această din urmă cauză cu privire la înţelesul noţiunii de dezechilibru semnificativ, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa nu a făcut aplicarea acestui raţionament şi în privinţa riscului valutar.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi apreciază că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că dezechilibrul între prestaţii nu este consecinţa inserării clauzei în sine, ci a modificării substanţiale a cursului de schimb CHF-RON, faţă de cel de la momentul încheierii contractului, în condiţiile în care au arătat pe larg în acţiune şi în motivele de apel că acest contract nu a fost negociat, că nu au fost informaţi şi că banca a plasat întregul risc valutar numai în sarcina acestora.

Astfel, în opinia recurenţilor-reclamanţi, inserarea fără nicio negociere a clauzelor criticate a condus la dezechilibrul major între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 13 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 3 aprilie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 18 noiembrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Un prim motiv de casare invocat de recurenţii-reclamanţi este reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Dincolo de aceste consideraţii, în raport de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a efectuat propria analiză în calea de atac, iar faptul că a confirmat soluţia primei instanţe nu poate duce la concluzia că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Totodată, recurenţii-reclamanţi nu indică în mod concret criticile pe care instanţa de apel nu le-a analizat, exprimarea generică a recurenţilor în acest sens neputând fi verificată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale conţinute la art. 8.1, privind costul de evaluare a proprietăţii şi la art. 8.2 şi art. 8.3, privitoare la comisionul de acordare, nu pot fi reţinute.

Analizând criticile invocate de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine că banca (intimata-pârâtă) efectuează diferite activităţi necesare acordării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii.

Nu poate fi negată existenţa contraprestaţie băncii pentru cele două categorii de comisionare şi costurile implicate pentru evaluarea proprietăţii şi cele privind acordarea creditului.

Criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanţa de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noţiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naţionale aplicabile în lipsa unui acord între părţi, pentru a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În fine, este esenţial de evidenţiat că, în acelaşi sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeaşi cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

Astfel, costurile aferente contractului de credit, invocate de către recurenţii-reclamanţi, ca dezechilibru valoric, nu reprezintă un dezechilibrul semnificativ, în sensul impus de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi cu privire la caracterul abuziv al art. 6.10, art. 16.1, art. 16.4 nu pot fi reţinute, acestea reprezentând critici de netemeinicie, fapt ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Nici criticile care vizează faptul că instanţa de apel nu a conferit valoare probatorie raportului de expertiză şi nici cele care vizează compensarea creanţelor reciproce, nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât recurenţii-reclamanţi tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

De asemenea, criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, conţinute în art. 9.4 şi art. 13 lit. b) din contractul de credit, vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2155 din 7 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2155 din 7 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.