Inadmissibility of appeal in insurance matters under statutory exclusion of appellate review

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 ianuarie 2019 sub dosar nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A. S.A., societate de asigurare aflată în faliment, reprezentată de lichidatorul judiciar B., a solicitat obligarea pârâtului C. la plata sumei de 450.000 RON, cu titlu de despăgubire parţială achitată în urma instrumentării dosarului de daună x în baza sentinţei şi deciziei penale pronunţate în dosarul nr. x/2015, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 155 din 25 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 1067, pronunţată la 05 iunie 2019 în dosarul nr. x/2019 de Tribunalului Specializat Cluj, a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. S.A., societate de asigurare aflată în faliment, în contradictoriu cu pârâtul C. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 450.000 RON; a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 30 din 21 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul C. împotriva sentinţei civile nr. 1067 din 05 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta-reclamantă apreciază că soluţia pronunţată de instanţa de apel s-a dat cu interpretarea aplicarea eronată a legii, în speţă a dispoziţiilor art. 58 lit. b) din Legea 136/1996, pe care asigurătorul de răspundere civilă şi-a întemeiat acţiunea.

Astfel, recurenta-reclamantă arată că, deşi condiţia de admisibilitate a acţiunii în regres pe care o are îndemână asigurătorul de răspundere civilă, prevăzută de art. 58 lit. b) teza I din Legea 136/1995, este ca accidentul să se fi produs în timpul unor comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, instanţa de apel a reţinut că intimatul-pârât nu a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 C. pen.

Recurenta-reclamantă învederează şi faptul că, astfel cum instanţa de apel a reţinut, prin hotărârea penală, intimatul-pârât a fost condamnat pentru un concurs de infracţiuni, printre care şi cea de vătămare corporală din culpă, infracţiune prevăzută şi sancţionată de prevederile art. 196 alin. (2) şi (3) C. pen.

Prin urmare, potrivit recurentei-reclamante, prin motivarea deciziei recurate instanţa a analizat condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen. şi a constatat că acesta nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere sub influenţa alcoolului, considerând că nu a fost atinsă limita necesară a îmbibaţiei alcoolice pentru a putea vorbi de săvârşirea infracţiunii. Însă, instanţa de apel nu a avut în vedere decizia nr. 8/2018 privind dezlegarea unei chestiuni de drept, prin care instanţa a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 196 alin. (1) teza 1 din C. pen., care incriminează fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) din C. pen. săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, existenţa infracţiunii de vătămare corporală din culpă nu este condiţionată de o anumită limită a îmbibaţiei alcoolice.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că în toate cazurile în care este vorba despre o infracţiune de conducere sub influenţa alcoolului, singurul temei juridic al trimiterii în judecată trebuie să fie prevederile art. 336 C. pen.

Aşadar, potrivit recurentei-reclamante, conducerea unui autovehicul sub influenţa băuturilor alcoolice întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de către legiuitor în art. 196 C. pen., fapta fiind comisă - sub aspectul laturii subiective - cu intenţie directă.

Interpretarea instanţei de fond în sensul că una din condiţiile de admisibilitate a acţiunii ar fi ca pârâtul să fi fost condamnat pentru infracţiunea de conducere sub influenţa alcoolului, este, în opinia recurentei-reclamante, eronată, în condiţiile în care art. 58 lit. b) teza I din Legea 136/1995 impune condiţia ca fapta să fie doar incriminată şi nu condamnată, cu atât mai mult cu cât această infracţiune, de regulă, este absorbită în infracţiunea de ucidere din culpă, însă "absorbţia" nu face ca fapta să nu fi fost săvârşită sau incriminată şi nu poate reprezenta un motiv pentru respingerea acţiunii în regres.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a apreciat că stabilirea vinovăţiei unei persoane se realizează cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie prevăzut de art. 4 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru prejudiciul creat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 din C. proc. civ.

Intimatul-pârât a formulat concluzii scrise, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat, iar în cazul admiterii recursului, desfiinţarea sentinţei civile atacate şi, în urma rejudecării, respingerea solicitării de a fi obligat la plata dobânzilor şi penalităţilor.

Analizând recursul, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei."

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Aşadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecăţii, respectiv 4 ianuarie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care sunt regăsite şi cele în materia asigurărilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A, prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 30 din 21 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A, prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 30 din 21 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.