Abusiveness of administrative fee clauses and currency risk exclusions under Directive 93/13 via C-621/17 and C-81/19

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2020

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunţată, să se constate caracterul abuziv, şi pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 6.1.1-6.1.3 din convenţia de credit cu nr. x din data de 25.04.2008; să se stabilizeze cursul de schimb CHF - LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit (cursul de 2,2243 RON), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; să se constate caracterul abuziv, şi pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare plătibil lunar, în procent de 0.15%, clauză prevăzută la Cap. V art. 5.1. lit. c) din contractul de credit; denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 22 iunie 2015, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a D..

Prin sentinţa nr. 182 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., astfel cum a fost precizată şi a fost constatată nulitatea absolută a clauzei de risc valutar, prevăzut de art. 6.1.1. - 6.1.3. din convenţia de credit cu nr. x/25.04.2008, clauză abuzivă şi s-a dispus eliminarea acesteia, fiind stabilizat-îngheţat cursul de schimb CHF - LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian valabil pe toată perioada de valabilitate a contractului. Prin aceeaşi sentinţă, a fost constatată nulitatea absolută a clauzei contractuale referitoare la comisionul de administrare plătibil lunar, în procent de 0,15%, clauză prevăzută la cap. V art. 5.1. lit. c) din contractul de credit 106.206/25.04.2008, clauză abuzivă, s-a dispus eliminarea acesteia şi denominarea în monedă naţională a plăţilor. De asemenea, au fost obligate pârâtele să achite reclamanţilor cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins apelul declarat de pârâtele C. S.A. şi D., prin mandatar C. S.A., împotriva sentinţei nr. 182 din 22 februarie 2016 pronunţate de Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamanţii B. şi A., ca nefondat.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 30 octombrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din dispozitivul deciziei, în sensul menţionării căii de atac, respectiv "recurs".

Împotriva deciziei nr. 632 din 25 septembrie 2017, C. S.A. şi D. au declarat recurs.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentele-pârâte susţin că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Contrar soluţiei şi considerentelor cuprinse în decizia recurată, recurentele-pârâte susţin că niciuna dintre condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită în cauză, în ceea ce priveşte clauzele cuprinse în contractul de credit ce vizează comisionul de acordare şi comisionul de administrare.

Astfel, potrivit recurentelor-pârâte, clauzele contestate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, având caracter clar şi inteligibil şi, în consecinţă, nu sunt abuzive.

Apreciază, în acest sens, recurentele-pârâte, că nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate pentru a înţelege semnificaţia clauzelor contestate şi că, în virtutea legislaţiei aplicabile (naţionale şi comunitare), clauzele referitoare la comisioane, atât timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului.

O altă critică invocată de recurentele-pârâte vizează interpretarea greşită a condiţiei impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, privitoare la negociere, respectiv faptul că instanţa de apel a reţinut în mod eronat caracterul nenegociat al contractului de credit.

Recurentele-pârâte, contrar acestei concluzii, apreciază că oricare dintre clauzele contractuale contestate de către reclamanţi puteau fi negociate, în speţă, neexistând din partea reclamanţilor nicio contraofertă sau vreo obiecţie cu privire la vreuna din prevederile contractuale, fiind de acord cu varianta propusă de bancă, aceasta neavând obligaţia de a iniţia negocierea în locul consumatorului.

Privitor la caracterul pre-formulat al clauzelor, recurentele-pârâte susţin că acest contract de credit a fost încheiat în considerarea acordului de voinţe al părţilor cu privire la condiţiile produsului bancar contractat, iar faptul că, în general, contractele de credit conţin şi clauze standard, preformulate, nu poate conduce în mod automat la concluzia că indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare.

În opinia recurentelor-pârâte, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

În plus, recurentele-pârâte apreciază că instanţa de recurs urmează a analiza conduita băncii prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, susţinând că intimaţii nu au făcut dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864.

În opinia recurentelor-pârâte, instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al comisionul de administrare, întrucât prevederea contestată este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent, începând cu scadenţa a 13-a, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract. Caracterul transparent al acestui comision rezultă din menţionarea expresă a cuantumului lunar, în graficul de rambursare.

Totodată, recurentele-pârâte apreciază că perceperea comisionului de administrare este justificată, în mod rezonabil, prin efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operaţiunilor de supraveghere lunară a situaţiei acestuia şi că, fiind o contraprestaţie pentru punerea la dispoziţie a creditului, comisionul nu poate fi calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

Recurentele-pârâte invocă nelegalitatea hotărârii recurate şi în ceea ce priveşte stabilizarea cursului de schimb valutar şi denominarea în monedă naţională, din perspectiva încălcării art. 1578 vechiul C. civ. şi a Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005.

Clauzele contestate reflectă, în opinia recurentelor-pârâte, regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie înscrisă în art. 1584 C. civ. de la 1865 (drept comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislaţia specială). Conform acestei prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate.

Totodată recurentele-pârâte susţin că, potrivit art. 1578 din acelaşi cod, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract. În materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenţionale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi.

În opinia recurentelor-pârâte, creditul a fost în mod legal acordat în monedă străină şi restituirea acestuia în aceeaşi monedă este impusă de lege, iar riscul valutar este o componentă esenţială a oricărui contract de credit în monedă străină.

O altă critică invocată de recurentele-pârâte vizează interpretarea greşită a regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, întrucât instanţa de apel a omis că acest regulament se aplică plăţilor, încasărilor, transferurilor între rezidenţi şi altor operaţiuni care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii. Or, contractul de credit nu este o operaţiune de comerţ cu bunuri şi servicii, ci are natura juridică foarte clară de contract de împrumut, astfel că prevederile Regulamentului nr. 4/2005 nu i se aplică.

Recurentele-pârâte invocă şi faptul că obligaţia de informare privind riscul valutar nu era reglementată în mod expres de legislaţia aplicabilă, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, din această perspectivă instanţa de apel încălcând art. 18 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

Obligaţia de restituire în cuantumul şi în moneda contractului este, în opinia recurentelor-pârâte, o obligaţie esenţială a împrumutatului, fiind reglementată expres şi de lege (art. 1584, coroborat cu art. 1578 C. civ.) şi impusă de principii fundamentale de drept: principiul forţei obligatorii a contractului - art. 969, principiul executării obligaţiilor cu bună-credinţă - 970 C. civ.

Recurentele-pârâte arată şi că, prin decizia nr. 62/2017, Curtea Constituţională a recunoscut aplicabilitatea principiului nominalismului monetar în acţiunile întemeiate pe Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte implicaţiile hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 - Andriciuc, recurentele-pârâte consideră că această hotărâre nu elimină jurisprudenţa anterioară a C.J.U.E. în materia dezechilibrului semnificativ, ci doar precizează anumite elemente suplimentare pentru situaţia creditelor în valută străină, rămânând valabilă jurisprudenţa Curţii din Cauza Aziz.

Prin urmare, recurentele-pârâte apreciază că art. 6.1 din contract nu l-a plasat pe consumator într-o situaţie mai puţin favorabilă decât cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare la acel moment, deoarece banca a preluat în contractul de credit dispoziţiile supletive din art. 1578 din vechil C. civ., referitoare la principiul nominalismului monetar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi B. şi A. nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 14 noiembrie 2018, comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurentele-pârâte au depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 26 februarie 2019, a fost admis în principiu recursul, fixându-se termen la 3 aprilie 2019 şi dispunându-se citarea părţilor.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 18 noiembrie 2020.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurentele-pârâte este fondat, pentru considerentele care urmează:

Se impune a se arăta că, deşi recurentele-reclamante, în susţinerea cererii de recurs, expun argumente care vizează atât comisionul de acordare, cât şi comisionul de administrare, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, ce vizează caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, dispoziţie care reglementează comisionul de administrare, analiza instanţei de recurs va viza exclusiv acest comision.

Înalta Curte constată că sunt întemeiate susţinerile recurentelor-pârâte, potrivit cărora instanţa de apel a efectuat o analiză greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că argumentele expuse de recurentele-pârâte cu privire la negocierea contractului, precum şi la obligaţia de informare nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, întrucât aceste argumente presupun analiza situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză. Aceste aspecte excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Totodată, în ceea ce priveşte condiţia dezechilibrului semnificativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, în cauza Aziz, instanţa de la Luxemburg a statuat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că analiza noţiunii "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului presuune a evalua dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Ca atare, instanţa de apel va analiza această condiţie în raport de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

De asemenea, în ceea ce priveşte clauza de risc valutar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Argumentele recurentelor-pârâtte referitoare la interpretarea greşită a Regulamentului B.N.R. nr. 4/2005 nu pot face obiectul analizei, în condiţiile în care instanţa de apel nu a pronunţat decizia recurată în raport de aceste dispoziţii.

Raportat la aceste considerente, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1 lit. c) din contractul de credit dedus judecăţii, urmând a ţine seama de toate criteriile de analiză, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17. Analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar urmează a se realiza în raport de dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864 şi în lumina celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. împotriva deciziei nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa hotărârea recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. împotriva deciziei nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia nr. 632 din 25 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2020.