Tort claim against local council time-barred; shareholder’s appeal quashed as procedurally void for failure to state cassation grounds

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 31 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. Compania Municipală de Investiţii Urban S.A., aflată în procedura insolvenţei, reprezentată prin administrator judiciar C.I.I. A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ, B., C., D., E., obligarea acestora, în solidar, la plata contravalorii serviciilor de proiectare pentru "Amenajarea pietonal Piaţa 22 decembrie - Municipiul Piatra Neamţ" în suma totală de 441.518,42 RON cu TVA, reprezentând investiţie nejustificată la bunuri de interes public ce nu aparţin societăţii şi care nu sunt generatoare de beneficii economice.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357 alin. (1) şi art. 1382 C. civ., Legea nr. 31/1990.

Reclamanta S.C. Compania Municipală de Investiţii Urban S.A. a depus la dosar o completare a acţiunii arătând că în motivarea cererii introductive a invocat dispoziţiile art. 155 din Legea societăţilor nr. 31/1990 şi art. 220 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 226/C din 21 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Piatra Neamţ şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, ca prescrisă, în contradictoriu cu acest pârât. Totodată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâţii B., C. şi D., acţiunea fiind respinsă faţă de aceştia, întrucât a fost formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă. De asemenea, a fost admisă şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta E., acţiunea formulată şi precizată de reclamantă, în contradictoriu cu această pârâtă, fiind respinsă ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţea declarat apel reclamanta, prin administrator judiciar C.I.I. A..

Prin decizia nr. 641/2019 din 25 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, s-a respins apelul reclamantei, aceasta fiind obligată, totodată, la plata către intimaţii B. şi E. a câte 200 RON pentru fiecare, sumă reprezentând cheltuieli de judecată.

La 11 decembrie 2019, reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei nr. 641/2019 din 25 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată în primă instanţă.

Recurenta-reclamantă, fără a-şi încadra în mod expres criticile în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a precizat că, în drept, îşi întemeiază cererea de recurs pe dispoziţiile art. 483-502 C. proc. civ., art. 220 şi art. 2.528 C. civ., art. 155 din Legea nr. 31/1990 şi art. 115 din Legea nr. 85/2014.

Sub un prim aspect, a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.528 C. civ. arătând că prima instanţă a admis prescripţia dreptului material la acţiune, reţinând faptul că, cel mai târziu, momentul când reclamanta a cunoscut existenţa prejudiciului este 16 noiembrie 2011, respectiv cel al predării efective a obiectivului de investiţii, fiind respinsă ipoteza acesteia potrivit căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data calificării investiţiei ca prejudiciu de către organele de inspecţie fiscală.

Recurenta-reclamantă a precizat că prejudiciul pretins constă într-o investiţie, reprezentând contravaloarea serviciilor de proiectare pentru "Amenajare pietonal Piaţa 22 decembrie - Municipiul Piatra Neamţ", în valoare de 441,518,42 RON, iar la momentul realizării acesteia nu putea fi apreciată ca fiind un prejudiciu, ci o investiţie la un obiectiv care urma să aducă plus valoare.

De altfel, dacă ar fi fost cunoscut prejudiciul, în mod clar nu s-ar mai fi efectuat această investiţie. Astfel, în condiţiile în care nu s-a cunoscut şi nici nu exista posibilitatea cunoaşterii existenţei prejudiciului, potrivit unui nivel uzual de percepţie şi cunoştinţe, pretinse a fi cunoscute de orice subiect de drept, nespecializat, ci numai ulterior efectuării controlului de către organele de inspecţie fiscală, prima instanţă s-a aflat în eroare confundând valoarea investiţiei cu calificarea acestei investiţii ca prejudiciu.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, deşi în anul 2011 a predat obiectivul de investiţii, sumă reprezenta la momentul respectiv valoarea unei investiţii şi nicidecum valoarea unui prejudiciu.

Apoi, sub un alt aspect, în ceea ce priveşte lipsa de interes pentru cazul prevăzut la art. 155 din Legea nr. 31/1990, recurenta-reclamantă a precizat că acţiunea a fost formulată, în temeiul acestor prevederi, care instituie răspunderea pentru daunele cauzate societăţii, în sarcina fondatorilor, directorilor, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local şi membrii A.G.A., iar, în speţă, calitatea de fondator revine Consiliului Local şi reprezentanţilor acestuia, respectiv membrilor A.G.A. Instanţa nu a analizat aceste aspecte, neţinând cont de calitatea de fondator a Consiliului Local, fapt care a condus la reţinerea lipsei de interes pentru cazul prevăzut la art. 155 din Legea nr. 31/1990.

La 26 februarie 2020, intimata-pârâtă E. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin care s-a respins apelul împotriva sentinţei civile nr. 226/C din 21 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ori la considerentele pe care se fundamentează.

De asemenea, nu a combătut raţionamentul instanţei de apel, prin formularea unor critici de nelegalitate, ci s-a limitat la reluarea motivelor din apel însă acestea nu pot fi supuse controlului judiciar în recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea căii de atac formulate şi menţinerea deciziei recurate, ca temeinică şi legală.

La 4 mai 2020, intimata-pârâtă C. a formulat note scrise, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. De asemenea, a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte capătul doi al cererii de recurs, precum şi respingerea cererii de recurs şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei atacate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 iulie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

În cauză a fost acordat termen în complet de filtru pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate în principiu a recursului.

La termenul din 17 noiembrie 2020, analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile legale anterior menţionate.

Din examinarea criticilor formulate, se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat în cuprinsul recursului niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., trimiterea la dispoziţiile art. 2.528 C. civ. fiind formală întrucât nu a învederat critici concrete cu privire la modul de aplicare sau interpretare a acestui text de lege prin decizia recurată.

Dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., instituie regulile generale cu privire la momentul începerii curgerii prescipţiei extinctive pentru dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate prin faptă ilicită, legiuitorul stabilind că acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Aplicarea în concret a acestei dispoziţii legale este atributul instanţelor de fond în urma administrării probelor, prin urmare, determinarea momentului începerii cursului prescripţiei extinctive al dreptului material la acţiune constituie astfel o chestiune de fapt şi nu de drept.

În raport cu aceste prevederi legale, recurenta a arătat că a fost admisă în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinându-se faptul că, cel mai târziu, momentul când reclamanta a cunoscut existenţa prejudiciului este 16 noiembrie 2011, respectiv cel al predării efective a obiectivului de investiţii, fiind respinsă ipoteza acesteia potrivit căreia termenul de prescripţie începe să curgă de la data calificării investiţiei ca prejudiciu de către organele de inspecţie fiscală.

O astfel de critică, deşi vizează aplicarea greşită a legii, nu se poate încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 deoarece presupune reevaluarea probelor şi, implicit, verificarea situaţiei de fapt în ceea ce priveşte aprecierile instanţelor de fond cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripţie în cauză, aspect care nu intră în atribuţiile instanţei de recurs întrucât nu este o critică de nelegalitate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum în mod corect au susţinut intimatele-pârâte în cadrul excepţiei nulităţii recursului formulate de acestea.

În realitate, prin criticile invocate în susţinerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea pretenţiilor solicitate, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauză, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci s-a limitat la afirmarea netemeiniciei deciziei atacate, din perspectiva interpretării probelor pe baza cărora s-a stabilit momentul începerii cursului prescripţiei dreptului material la acţiune.

Din considerentele expuse rezultă că este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. deoarece, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta S.C. Compania Municipală de Investiţii Urban S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. împotriva deciziei nr. 641/2019 din 25 septembrie 2019, pronunţate deCurtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Înalta Curte, în temeiul art. 452 C. proc. civ., va respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimatele-pârâte E. şi C., având în vedere că nu s-a făcut dovada efectuării acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta S.C. CompaniaMunicipală de Investiţii Urban S.A. prin administrator judiciar C.I.I. A. împotriva deciziei nr. 641/2019 din 25 septembrie 2019, pronunţată deCurtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de E. şi C..

Fără niciocale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.