Currency risk clauses in foreign-currency credit contracts as transpositions of statutory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 13.03.2018 sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat sa se constate nulitatea clauzelor contractuale abuzive, respectiv:

Să se constate că în Contractul de credit nr. x/16.04.2008 încheiat între reclamantul A. si D. S.A. Bucureşti - Sucursala Calea x, preluat de pârâta C. S.A., sunt stipulate clauze abuzive si anume:

1.clauza prevăzută la art. 3.1. lit. c) din Condiţiile generale - Secţiunea 3 Costuri a Contractului de credit anterior menţionat - referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii curente;

2.clauza prevăzută la art. 3.1. lit. d) si e) din Condiţiile generale - Secţiunea 3 Costuri, a Contractului de credit anterior menţionat - referitoare la rambursarea integrală a creditului utilizat, în cazul neacceptării majorării sau reducerii Ratei dobânzii, precum şi clauza prevăzută la art. 3.1 lit. d) din Actul adiţional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit anterior menţionat - referitoare la declararea scadentei creditului în caz de neacceptare a majorării dobânzii;

3.clauza prevăzută la art. 3.2. lit. a) din Condiţiile generale - Secţiunea 3 Costuri a Contractului de credit anterior menţionat, la art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractului şi la art. 3.2. lit. a) din Actul adiţional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiţii generale - referitoare la comisionul de analiză;

4.clauza prevăzută la art. 3 lit. c) din Condiţiile speciale ale Contractului de credit anterior menţionat şi art. 3.2. lit b) Actul adiţional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiţii generale - referitoare la comisionul de administrare;

5.clauza prevăzută la Secţiunea 6 din Condiţiile generale ale Contractului de credit anterior menţionat la art. 2 lit. c) din Condiţiile speciale ale contractului, la art. 2 lit. d) din Anexa nr. 1 la Contractul de credit nr. x/16.04.2008 - Condiţii speciale, încheiat la data de 28.07.2010, Secţiunea 6 din Actul adiţional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiţii generale - referitoare la dobânda penalizatoare;

6.clauza prevăzută la Secţiunea 4 lit. d) din Condiţiile generale ale Contractului de credit anterior menţionat. Secţiunea 4 lit. c) din Actul adiţional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiţii generale - referitoare la restituirea creditului în moneda creditului;

7.clauza prevăzută la art. 7.2.1. şi 7.2.2. din Condiţiile generale - Secţiunea 7 Obligaţii, ale Contractului de credit şi la art. 7.2.1. lit. a) şi b) din Actul adiţional nr. x/28.07.2010 la Contractul de credit - Condiţii generale - referitoare la debitarea automată a oricărui cont al împrumutatului în RON/valută deschis la Bancă, inclusiv conturile de depozit si de economii până la concurenţa sumelor datorate în baza contractului, în cazul neachitării la scadenţă a creditului, dobânzii şi oricăror alte costuri aferente creditului, fără nici o notificare prealabilă sau îndeplinirea unei formalităţi.

Prin sentinţa civilă nr. 3570/28.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii petitului nr. 1.7 şi petitului nr. 3 din cererea de chemare în judecata invocata de parata, ca neîntemeiată.

A fost respinsă excepţia lipsei de interes a petitului nr. 1.2 din cererea de chemare în judecată invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., sub toate capetele de cerere ca neîntemeiată.

Au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 1661,55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta S.C. C. S.A., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 2113 din 09 decembrie 2019 a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanţii reclamanţi A. şi B. şi de apelanta-pârâtă C. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3570/28.11.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 453 C. proc. civ., 3 Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva nr. 2008/48/CE, Jurisprudenţa Curţii Europene.

În susţinerea primei critici adusă deciziei recurată, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 93/2000, având în vedere că prevederile din contract referitoare la dobândă nu au fost redactate clar şi previzibil.

Din dispoziţiile precitate rezultă că dovedirea negocierii clauzelor revine în toate cazurile comerciantului, or contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze este un contract standard, preformulat, întrucât clauzele acestuia au fost stabilite unilateral de Bancă, nefiind produsă nicio probă care să dovedească negocierea lor. Solicită să se constate că din probatoriul administrat în cauză, pârâta nu a dovedit că reclamanţii au avut posibilitatea reală să influenţeze natura clauzelor contestate, iar faptul că au avut posibilitatea să opteze între mai multe tipuri de credit, nu echivalează cu o negociere a contractului, din conţinutul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 reieşind că negocierea trebuie să fie efectivă, să ofere consumatorului posibilitatea reală de a influenţa natura clauzelor standard ale unui contract încheiat cu un comerciant.

În ceea ce priveşte transparenţa criteriului de variaţie, apreciază că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că acesta este obiectiv şi transparent, în cauza de faţă clauza nefiind redactată într-un limbaj uşor inteligibil, nefiind descris în mod transparent mecanismul schimbării nivelului dobânzii, astfel încât reclamanţii să poată să evalueze încă de la încheierea contractului care sunt consecinţele economice ale acceptării clauzei privind plata unei dobânzi indexabile.

În continuare, apreciază că este îndeplinită şi cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ca urmare a facultăţii pe care şi-a rezervat-o Banca de rambursare integrală a creditului în cazul neacceptării majorării sau reducerii ratei dobânzii de către consumator şi de declarare a scadenţei creditului în caz de neacceptare a majorării dobânzii.

Clauza prevăzută la art. 3.1 lit. c) din contract, în ceea ce priveşte posibilitatea modificării ratei dobânzii în mod unilateral de către pârâtă, oricând pe întreaga perioadă de creditare, în raport de evoluţia pieţei interbancare, este în mod evident în detrimentul reclamanţilor, câtă vreme permite Băncii să modifice dobânda fără o negociere prealabilă pe acest aspect.

Clauza respectivă este contrară bunei-credinţe atâta vreme cât în contract nu s-au stabilit anumite termene la care Banca poate revizui dobânda şi nici anumite limite în care poate fi modificată dobânda, respectiv care ar fi diferenţa între starea pieţei financiare de la momentul încheierii contractului şi cea de la momentul modificării, astfel încât să îndreptăţească Banca la modificare.

De asemenea, în contract nu s-a menţionat pe înţelesul recurenţilor reclamanţi care este criteriul în raport de care Banca poate modifica dobânda, respectiv nu au fost informaţi cum poate evolua piaţa interbancară astfel încât să aibă reprezentarea consecinţelor acelei clauze în contract.

În raport de prevederile art. 54 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, Banca avea obligaţia să informeze reclamanţii cu privire la cuantumul total al dobânzii sau să furnizeze informaţii exacte cu privire la modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii.

Se mai susţine că această cauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, atât timp cât în contract nu este prevăzut niciun drept similar şi pentru reclamanţi. Recurenţii-reclamanţi fac trimitere la Hotărârile CJUE pronunţate în Cauzele 415/11-Aziz, C-226/12, solicitând să se constate că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A doua critică adusă deciziei recurată, vizează clauza referitoare la comisionul de analiză prevăzut la art. 3.2 lit. a) din Condiţiile generale ale contractului de credit, la art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractului şi la art. 3.2 lit. a) din Actul adiţional nr. x/28.07.2010 la contractul de credit anterior menţionat.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că reclamanţii au deţinut toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiilor de plată, reţinând în mod greşit că au fost informaţi în mod corespunzător.

Comisionul de acordare este un cost al contractului impus de Bancă şi plătit de reclamanţi, în calitate de consumatori, fiind reprezentat de un procent din suma împrumutată, acest comision fiind inclus în costul total al creditului şi reţinut la momentul acordării.

Inserarea unor astfel de comisioane în contractele de creditare, încalcă dreptul consumatorului la o informare precisă şi corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea nr. 296/2004. Având în vedere că în prezenta cauză este vorba despre un contract de împrumut cu ipotecă, solicită ca instanţa să aibă în vedere prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999 care statuează că în sarcina împrumutatului vor fi puse doar cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi a altor garanţii, după caz, nefăcându-se nicio menţiune referitoare la încasarea comisionului de acordare sau de analiză.

Recurenţii învederează că această clauză nu este redactată într-un limbaj uşor inteligibil, întrucât nu permite identificarea unei contraprestaţii a Băncii în schimbul comisionului pretins. Această clauză este una abuzivă întrucât nu a fost negociată şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanţilor, contrar bunei credinţe, având în vedere că nu se poate identifica în cuprinsul contractului contraprestaţia Băncii în schimbul plăţii acestui comision încă de la momentul încheierii contractului. Prin urmare, consimţământul dat de reclamanţi la momentul încheierii contractului este considerat de legiuitor inexistent, întrucât a fost exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta a înţeles să se folosească şi astfel să impună obligaţii excesive.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare prevăzut la art. 3 lit. c) din Condiţiile speciale ale contractului de credit şi la art. 3.2 lit. b) din Actul adiţional nr. x/28.07.2010, reclamanţii apreciază că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că detalierea motivelor perceperii comisionului de administrare nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă preţul creditului.

Învederează că motivarea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recuenţii-reclamanţi învederează că lipsa definirii acestui comision într-un limbaj inteligibil, a avut drept consecinţă imposibilitatea de a înţelege cu claritate motivele pentru care banca a perceput un comision de administrare a creditului.

În contract nu s-a prevăzut motivul pentru care comisionul este perceput, astfel încât să putem înţelege de ce aceste sume ar trebui suportate distinct de dobândă, independent de garanţiile pe care le-am oferit în executarea obligaţiilor şi de conduita avută în raport cu intimata.

Având în vedere că în contractul de credit nu a fost definit comisionul de administrare, nerezultând care este rolul, care sunt funcţiile sau criteriile de determinare ale acestuia, ce reprezintă acest comision, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiţii poate fi diminuat sau mărit şi care este serviciul pe care îl prestează banca în schimbul acestuia, recurenţii apreciază că acest comision este o dobândă mascată.

De asemenea, apreciază că această clauză nu respectă exigenţele bunei-credinţe, inserarea comisionului de administrare a creditului vătămând interesele patrimoniale ale recurenţilor, prin includerea acestuia obţinându-se obţinerea unui avantaj dispoporţionat faţă de prestaţia efectuată de pârâtă.

În continuare, recurenţii-reclamanţi arată că înţeleg să critice hotărârea instanţei de apel în ceea ce priveşte clauza referitoare la dobânda penalizatoare prevăzută în Secţiunea 6 din Condiţiile generale ale contractului de credit, la art. 2 lit. c) din Condiţiile speciale ale contractului, art. 2 lit. din) Anexa 1 la Contractul de credit nr. x/16.04.2008 încheiat la data de 28.07.2010, precum şi la Secţiunea 6 din Actul adiţional nr. x/28.07.2010 la contractul de credit condiţii generale, având în vedere că soluţia a fost dată cu încălcarea pct. 1 lit. i) din Lista prevăzută în Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contract şi pentru adaosul unui alineat la art. 1089 C. civ.

Această clauză încalcă atât dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contracte şi pentru adaosul unui alineat la art. 1089 C. civ., care prevede clauza penală aflată în contracte de împrumuturi şi va rămâne anulată, fără a se face distincţie sub aspectul naturii juridice a actului încheiat.

Din contractul de credit se observă că această clauză nu a fost negociată cu reclamanţii, iar dobânda penalizatoare depăşeşte dobânda curentă, iar prin adăugarea unui procent fix de 9% la dobânda curentă de 7% banca se îmbogăţeşte disproporţionat faţă de însărcinarea suferită în urma neplăţii ratelor la timp.

În ceea ce priveşte restituirea creditului în moneda creditului prevăzut la Secţiunea 4 lit. d) din Condiţiile generale ale contractului de credit şi la secţiunea 4 lit. c) din Actul adiţional x/28.07.2010, precum şi în ceea ce priveşte clauzele privind debitarea automat a oricărui cont al împrumutatului în ron/valută deschis la bancă, inclusiv conturile de depozit şi de economii până la concurenţa sumelor datorate în baza contractului, în cazul neachitării la scadenţă a creditului, dobânzii şi oricăror alte costuri aferente creditului, fără nicio notificare prealabilă sau îndeplinirea unei formalităţi, prevăzută la art. 7.2.1. şi 7.2.2. din condiţiile generale ale contractului de credit şi la art. 7.2.1. lit. a) şi b) din actul adiţional x/2010, recurenţii apreciază că în mod greşit a fost respinsă de instanţa de fond.

Se susţine că întreaga motivare a instanţei de apel este făcută prin raportare la nominalismul monetar instituit de art. 1578 C. civ.

Pentru a lămuri dacă în astfel de clauze se aplică nominalismul monetar, apreciază că se impune suspendarea cauzei până la pronunţarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pe întrebările din cauza C81/19.

Se mai susţine că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că riscul valutar prevăzut în contractul de credit reprezintă o aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ.. Nominalismul monetar putea fi aplicat doar în corelaţie cu un împrumut clasic de genul celui pe care îl practică vătămării, norma prevăzută la art. 1578 C. civ. fiind instituită în favoarea debitorului. Echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 578 C. civ. nu mai fiinţează în prezent, fiind expresia ideii de stabilitate.

Aşa fiind, o interpretare a nominalismului în sensul acreditat de instanţa de apel nu se bazează pe circumstanţele avute în vedere la edictarea normei, ci este străină de scopul în care a fost adoptată şi nu exclude abuzul de putere economică. Clauza în discuţie nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială. Solicită să se aibă în vedere că art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi spceiale, clauze pe care părţile nu le pot evita. Or, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor alte acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor art. 1578 C. civ.

Se mai susţine că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017 instanţa a reţinut că nu se aplică principiul nominalismului acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu.

Or, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor alte acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor art. 1578 C. civ.. Se mai susţine că prin decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017 instanţa a reţinut că nu se aplică principiul nominalismului acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu.

Or clauza de risc valutar reprezintă un aranjament diferit al părţilor în raport de principiul nominalismului, ceea ce conduce la neaplicarea principiului nominalismului în contract.

Pe cale de consecinţă, excepţia prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 nu este incidentă în prezenta cauză, nereprezentând un act cu putere de lege care să fie obligatoriu. Clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care reclamanţii sunt ţinuţi să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă.

O altă criticăadusă deciziei instanţei de apel vizează stabilizarea cursului de schimb valutar EURO/LEU pe toată perioada derulării contractului, precum şi restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanţi. Includerea clauzei de risc valutar generează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, constituind sursa îndatorării reclamanţilor.

Clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiţii.

Banca avea obligaţia de a asigura o anumită protecţie a consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice.

În cauză nu s-a stabilit un culoar de variaţie a cursului astfel încât să fie pe deplin predictibilă sarcina generată de contract şi nici nu s-a propus o clauză de acoperire a riscului printr-o asigurare.

În aceste condiţii reclamanţii apreciază că singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual şi care poate asigura executarea cu bună credinţă a contractului de îmourmut, este aceea a stabilizării curului de schimb valuatr EURO LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Stabilizarea cursului de schimb valutar EURO LEU se impune având în vedere că la momentul încheierii contractului de credit şi până în prezent, cursul valutar a crescut mai mult de jumătate.

Se mai solicită să se reţină că pârâta nu a respectat obligaţia de informare a clienţilor, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanţii, fiind nesocotite astfel dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR nr. 3/2007 şi Directiva nr. 2008/48/CE.

Între drepturile şi obligaţiile părţilor există un dezechlibru semnificativ în defavoarea reclamanţilor, fiind obligaţi să suporte deprecierea cursului valutar. Solicită să se aibă în vedere Clauza 186/16 Andriciuc şi cauza C 26/13 Kaesler şi Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE, unde s-a statuat în sensul că excluderea aprecierii caracterului abuziv al preţului sau remuneraţiei faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al mondei străine utilizat pentru calcularea ratelor şi cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru deblocarea împrumutului.

Aşadar, clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de reclamanţi, nu a fost negociată direct, rezultând caracterul ei prestabilit şi impus al clauzelor contractului de credit.

Faţă de toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi rejudecând modificarea în parte a sentinţei civile pronunţată de instanţa de fond, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, anularea clauzelor abuzive din contractul de credit, stabilizarea cursului de schimb valutar Euro Leu la momentul semnării contractului, restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de reclamanţi şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate asupra tuturor sumelor a căror restituie o solicită.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 25.06.2020, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului părţilor potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prima critică adusă deciziei recurate vizează caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda, recurenţii apreciind că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Pentru stabilirea caracterului abuziv al unor clauze contractuale trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 193/2000, care au transpus în dreptul intern Directiva nr. 93/13/CEE.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 califică drept clauză abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatoului prin înfrângerea cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pentru a se reţine caracterul abuziv trebuie îneplinite următoarele condiţii: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, nu este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Pentru aprecierea caracterului abuziv vor fi avute în vedere criteriile stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000: natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, factorii care au determinat încheierea contractului, alte clauze ale contractului sau altor contracte de care acesta depinde.

Prin art. 3 lit. c) din Condiţiile generale la contract, banca şi-a rezervat dreptul de a modifica rata dobânzii în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa interbancară, orice modificare urmând a fi notificată împrumutatului cel mai târziu la data aplicării noii rate. Modificarea ratei dobânzii va putea determina recalcularea ratei lunare şi a dobânzii aferente şi întocmirea unui nou grafic de rambursare, care va fi comunicat împrumutatului şi pe care acesta se obligă să-l accepte fără a fi necesară semnătura sa.

Critica recurenţilor este nefondată, clauza care permite modificarea unilaterală a dobânzii nu este contrară legii, find permisă în mod expres de art. 1 din Anexa la Legea 193/2000 şi acceptată de consumatori, ceea ce înseamnă că modificarea unilaterală este permisă, banca având dreptul de a modifica rata dobânzii în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa interbancară.

Cu privire la prima cerinţă a lipsei negocierii directe, art. 4 alin. (2) stabileşte că o clauză se consideră a nu fi negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, indicându-se ca exemplu cazul contractelor standard preformulate.

În mod legal s-a reţinut caracterul nenegociat al contractului, iar potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumţie realtivă a lipsei de negociere a clauzelor standard preformulate, ce poate fi înlăturată doar prin dovada contrară, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În ceea ce priveşte cerinţa dezechilibrului semnificativ, în mod corect s-a constatat că aceasta nu este îndeplinită, ca urmare a facultăţii pe care şi-a rezervat-o Banca de rambursare integrală a creditului în cazul neacceptării majorării sau reducerii ratei dobânzii de către consumator şi de declarare a scadenţei creditului în caz de neeacceptare a majorării dobânzii.

Exprimarea clară a clauzei prin care este stabilită dobânda, relevă buna credinţă a Băncii, criteriul de variaţie fiind un indice obiectiv, transparent, în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţa interbancară, acesta fiind specificat în contract, variaţia fiind independentă de acţiunea proprie a băncii.

În ceea ce priveşte criticile privind clauza privind comisionul de analiză, recurenţii apreciază că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că obligaţia de informare a fost respectată, întinderea obligaţiei de plată fiind determinată.

Analiza caracterului abuziv al clauzei denunţată a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situaţia specifică a contractului, cu o strictă şi amănunţită cercetare a situaţiei de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speţă, aspectele importante în cauză, respectiv negocierea, buna-credinţă, dezechilibrul semnificativ al prestaţiilor.

În ceea ce priveşte criticile privind caracterul neîntemeiat al calificării clauzelor referitoare la comisioanele de acordare şi de administrare ca fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, Înalta Curte reţine modul clar, inteligibil şi uşor de înţeles al modului de calcul al comisioanelor pentru orice consumator mediu informat, precum şi faptul că nu era necesară o definire a comisionului, dat fiind faptul că sunt folosiţi termeni uzuali, pentru operaţiuni care reprezintă gestionarea creditului.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare şi cel de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă susarătată se regăseşte în clauza privind comisioanele de acordare şi de administrare.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanţa de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum şi raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, instanţa de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Cu referire la critica privind îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reţine că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 3.2 lit. a) din Condiţiile generale ale contractului de credit, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deşi clauza privind comisionul de acordare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcţie de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii şi nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că în lumina jurisprudenţei C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile şi obligaţiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cerinţa de bună credinţă a Băncii este respectată prin stabilirea clară a cuantumului comisionului de 0,10% lună, cât şi modalitatea de calcul.

Referitor la clauza ce reglementează comisionul de administrare, aceasta este redactată clar şi inteligibil în condiţiile în care conţine suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul său. Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, 0,10% calculat la soldul creditului, recurenţii-reclamanţi fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte.

Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Detalierea motivelor perceperii comisionului analizat nu este necesară, fiind evident că încasarea acestuia are un alt scop decât perceperea dobânzii, care reprezintă preţul creditului, în timp ce comisionul de administrare este datorat în schimbul serviciilor prestate de instituţia de credit pe parcursul derulării contractului.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13 reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Criticile recurenţilor în ce priveşte clauza privind dobânda penalizatoare sunt nefondate.

Recurenţii au cunoscut încă de la încheierea convenţiei de credit cuantumul şi modul de calcul al dobânzii penalizatoare, constând în rata dobânzii curente plus 5% p.a.

Clauza contractuală care prevede acest comision nu cuprinde neclarităţi, limbajul utilizat fiind accesibil pentru orice persoană având un nivel de informare mediu, nefiind necesare cunoştinţe de specialitate pentru a putea fi cunoscută valoarea obligaţiei de plată în situaţia întârzierii în îndeplinirea prestaţiei de către împrumutat.

Criticile recurenţilor privind riscul valutar sunt nefondate.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în euro ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumatori.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (EUR).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc restituirea creditului în RON deşi au contractat creditul în Euro şi le-au fost virate în conturi sume exprimate în Euro.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Critica privind eliminarea riscului valuatr prin îngheţarea/stabilizarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului este nefondată, ea nesocotind principiul legal al nominalismului.

Banca a informat cu bună cedinţă recurenţii cu privire la aspectele relevante impuse de către normele legale şi regulamentare, precum şi de uzanţele bancare în vigoare la epoca acordării creditului, inclusiv cu privire la riscul decurgând din fluctuaţia cursului de schimb pentru clienţii care realizau venituri în RON şi nu din Euro.

Cel mai puţin avizat consumator putea sau trebuia să prevadă riscul inerent, spcific contractelor de credit în valută a fluctuaţiilor cursului valutar, astfel încât nu era necesară o informare prealabilă expresă a consumatorului din acest punct de vedere, deorece orice persoană care cunoaşte că în condiţiile contractării unui credit în valută, trebuie să restituie exact aceeaşi monedă cu cea primită, iar acea monedă poate varia în raport de moneda naţională, ţinând cont şi de intervalul mare de timp în care urmau a se desfăşura relaţiile contractuale.

În ceea ce priveşte trimiterea recurenţilor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017, se reţine că sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care considerentele acesteia confirma principiul nominalismului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2113 din 09 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2113 din 09 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2021.