Exclusion of FX-risk repayment clauses from unfairness review as reflecting supplementary statutory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2015 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, în urma disjungerii din dosarul nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x şi din actele adiţionale încheiate de părţi: art. 5.1 - orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul; art. 5.2 - împrumutatul va rambursa creditul în 480 de rate lunare, incluzând credit şi dobândă, în valoare de 555,44 CHF; art. 5.4 - teza III - eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; art. 8.3 - teza a II-a - eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; actul adiţional din data de 23.12.2009 - clauza 2.14 - împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată poate să crească pe viitor ca urmare a posibilităţii creşterii cursului de schimb valutarsau a creşterii ratei dobânzii creditului;- actul adiţional din data de 29.07.2010 - clauza 2.15 - împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată poate să crească pe viitor ca urmare a posibilităţii creşterii cursului de schimb valutar sau a creşterii ratei dobânzii creditului; actul adiţional din data de 13.09.2011 - clauza 2.3.1 - ultimul alineat - împrumutatul declară că a fost informat despre faptul că valoarea sumelor lunare de plată, poate să crească pe viitor ca urmare a posibilităţii creşterii cursului de schimb valutar şi/sau a creşterii ratei dobânzii creditului ca efect al variaţiei indicelui de referinţă conform contractului; clauza 2.16 - împrumutatul declară că a fost informat că suma lunară de plată se poate modifica pe viitor ca urmare a posibilităţii variaţiei cursului de schimb valutar sau a ratei dobânzii creditului ca efect al variaţiei indicelui de referinţă conform contractului.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Prin încheierea din 15 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus disjungerea capătului trei de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 35.860.000 RON cu titlu de daune morale şi formarea unui dosar separat.

Totodată, s-a dispus disjungerea cererii în raport cu fiecare contract de credit şi formarea unor dosare separate, pentru capetele de cerere rămase în urma disjungerii capătului trei de cerere.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate ca fiind aplicabile convenţiei, începând cu data conversiei din CHF în RON, condiţiile de finanţare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei, să se dispună continuarea raporturilor contractuale de creditare în litigiu dintre părţi, prin aplicarea, începând cu data conversiei, la valoarea creditului a condiţiilor de finanţare, practicate de pârâtă la momentul conversiei fiecărei convenţii de credit în parte.

Prin sentinţa civilă nr. 400 din 09 februarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a luat act de renunţarea pârâtei la judecata cererii reconvenţionale. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A..

Tribunalul a constatat că reclamanta a solicitat constatarea nulităţii clauzelor din contract care se referă la efectuarea plăţilor în moneda în care a fost acordat creditul, restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost primit CHF dar şi a clauzelor din actele adiţionale la contract care stipulează în mod expres că reclamanta a fost informată cu privire la riscurile de creştere a cursului valutar.

Având în vedere că actele adiţionale la contractul de credit au fost încheiate cu acordul reclamantei rezultă că au fost supuse negocierii, aşadar, aceste clauze din actele adiţionale lipsesc de fundamentare întreaga acţiune, reclamanta fiind informată cu privire la riscul creşterii cursului valutar.

Clauzele contestate vizează esenţa, obiectul contractului, respectiv moneda în care a fost acordat creditul şi obligaţia de restituire a acestuia iar obligaţia de restituire a creditului în aceeaşi monedă rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 1578 C. civ. vechi, împrumutata având obligaţia să restituie lucruri de aceeaşi specie şi calitate cu cele date spre împrumut. Întrucât împrumutul a fost pus la dispoziţie în CHF, nerezultând contrariul din probatoriul administrat, aceasta are obligaţia să restituie suma împrumutată în CHF, procurându-şi aceste sume în mod liber, fără vreo constrângere din partea băncii.

Tribunalul a reţinut şi faptul că în contract nu este inserată nicio clauză de risc valutar care să fie în defavoarea împrumutatei, iar în raport cu clauzele din actele adiţionale referitoare la informarea reclamanteicu privire la riscul creşterii cursului de schimb valutar, banca şi-a respectat obligaţia de informare, reclamanta neputându-se prevala de pretinsa nerespectare a obligaţiei de informare, consultare şi avertizare.

Cu privire la solicitarea de constatare a caracterui abuziv al clauzelor contractuale contestate, tribunalul a reţinut că nu sunt întocmite cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 deoarece clauzele ce privesc la moneda acordării creditului şi la restituirea acestuia vizează obiectul principal al contractului şi sunt excluse de la analiza caracterului abuziv iar clauzele au fost supuse negocierii, având în vedere clauzele din actele adiţionale la contract din care rezultă că reclamanta a fost informată cu privire la posibilitatea creşterii cursului de schimb valutar, asumându-şi şi acest risc.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta A., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 1553 din 13 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat.

Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile legale invocate din materia protecţiei consumatorilor privitoare la obligaţia de prestare a unor servicii care să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea ori interesele economice ale consumatorului şi de înlocuire a produselor şi serviciilor defectuoase respectiv art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul Consumului, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992 nu sunt incidente în cauză.

Apelanta a contractat şi a primit suma indicată în contractul contestat, în valuta menţionată, utilizând banii obţinuţi în scopul dorit, aceasta invocând, în esenţă, sporirea valorii în RON a propriilor prestaţii, ulterior încheierii contractului.

Prevederile Codului Consumului vizează şi serviciile financiare, însă articolele invocate, respectiv art. 17 -conformitatea produselor, art. 25 şi art. 27 -care reglementează obligaţiile prestatorilor de servicii şi drepturile consumatorilor, au în vedere produse şi proceduri sigure, ori servicii care să nu aducă atingere vieţii, sănătăţii, securităţii ori drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei.

Toate aceste prevederi nu se pot aplica în cazul unor contracte de credit încheiate cu o bancă prin care apelantei i s-a pus la dispoziţie o anumită sumă de bani deoarece prin acordarea unei sume de bani nu se poate aduce atingere vieţii ori integrităţii personale a consumatoarei. În ceea ce priveşte drepturile şi interesele legitime ale unei persoane, aceasta nu poate invoca, în temeiul Codului consumului, o vătămare produsă ca urmare a faptului că ulterior încheierii unui contract de credit, într-o monedă străină, cursul de schimb al acesteia s-a apreciat, modificarea cursului fiind un fapt ulterior încheierii contractului şi care nu ţine de conduita băncii co-contractante.

În susţinerea aceleiaşi concluzii, s-a mai reţinut că în lista anexă a Codului sunt definiţi o serie de termeni, printre care produs cu defecte ori serviciu, definiţii în care nu se încadrează şi contractul de credit, acesta fiind expres încadrat în definiţia serviciului financiar, pct. 43. Cu toate acestea serviciul financiar nu este menţionat în cadrul textelor invocate respectiv art. 17, art. 25 şi art. 27 din Codul consumului, prin urmare menţiunile referitoare la caracterul toxic, defectuos, neconform ori nesigur al produsului nu vizează şi serviciile financiare.

Totodată, prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, în forma în vigoare la data încheierii contractului respectiv la 22.08.2008, art. 2 pct. 8 definesc "produsul" ca a fi bun material a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală ori colectivă; sunt considerate produse energia electrică, energia termică, apa şi gazele livrate pentru consumul individual. Art. 2 pct. 9 din acelaşi act normativ defineşte "produsul sigur" ca fiind produsul care, folosit în condiţii normale sau previzibile, nu prezintă riscuri sau care prezintă riscuri minime, ţinând seama de întrebuinţarea acestuia, iar pct. 14 de la acelaşi articol prevede că "serviciu" este activitatea, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor.

Totodată art. 3 alin. (1) lit. a) din ordonanţă reglementează dreptul consumatorilor de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime.

Trimiterea la Regulamentul nr. 17/2012 al BNR nu duce la o altă concluzie, pe de o parte pentru că actul normativ nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, iar pe de altă parte, sensul unor termeni poate diferi în cuprinsul unor acte normative, aspect care rezultă din definiţia produsului din Codul Consumului comparativ cu reglementarea din Regulament.

Instanţa de apel a înlăturat afirmaţiile pe care se fundamentează solicitarea de angajare a răspunderii intimatei - pârâte, deoarece susţinerile în sensul promovării agresive a produsului credit în CHF ori prezentarea distorsionată a acestui produs de creditare, nu sunt suficiente pentru a se ajunge la răsturnarea sarcinii probei, deoarece în acest caz s-ar ajunge să se pună în sarcina pârâtei efectuarea unei probe negative .

Cât priveşte clauzele de risc valutar, s-a reţinut incidenţa în litigiu a cauzei CJUE C-186/2013-Andriciuc.

Conform acestei hotărâri, instanţa naţională trebuie să verifice dacă clauza în discuţie reflectă doar o dispoziţie de drept -par. 29, dacă respectiva clauză, deşi nu reflectă doar o dispoziţie de drept şi deşi face parte din obiectul principal al contractului -par. 41, este exprimată într-un mod clar şi inteligibil -par. 49, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - respectă cerinţa bunei-credinţei şi, în fine, dacă respectiva clauză - care nu este exprimată suficient de clar şi inteligibil - instituie un dezechilibru semnificativ.

Se impune a se sublinia că analiza se face în ordinea indicată de Curte, în etapele enumerate de către aceasta şi doar în măsura în care toate condiţiile unei anumite etape sunt îndeplinite se poate trece, mai departe, la cercetarea următoarei faze.

Având de verificat în primul rând dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziţie de drept intern instanţa de apel a constatat că acestea transpun în convenţie principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 C. civ. din 1864, aşa cum a reţinut şi prima instanţă. Această normă este una dispozitivă supletivă însă prin nici prin hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc şi nici prin Directiva 93/13 nu sunt eliminate din excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă acest tip de norme.

După cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.

Instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele dispozitive supletive care se aplică opelegis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Instanţa de apel a reţinut că, prevederile contractuale contestate, reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării apelantei să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens.

Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din C. civ. sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din noul C. civ.

La data de 2 februarie 2018, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, acesta fiind depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, reclamanta a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că decizia recurată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă consideră clauza de risc valutar ca nefiind o clauză care reflectă transpunerea în contract a unei obligaţii legale obligatorii motiv pentru care apreciază că nu este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de protecţie, având drept consecinţă faptul că poate fi analizat caracterul abuziv al acesteia.

Recurenta-reclamantă a susţinut că banca nu a avertizat consumatorii cu privire la riscul valutar asumat, cu toate ca avea această obligaţie legală. Prin urmare, clauzele care instituie obligaţia de a restitui creditul în CHF sunt abuzive, întrucât plasează în sarcina consumatorului întregul risc valutar fără o informare corespunzătoare.

Băncile au dus o politică intensă de promovare a creditelor în CHF în perioada 2006-2008, iar materialele publicitare nu au respectat exigenţele art. 5 din Legea nr. 148/2000 privind publicitatea.

Nerespectarea de către bancă a obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare anterior încheierii contractului de credit reprezintă o încălcare a legii şi circumstanţiază săvârşirea de către aceasta a unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor referitoare la obligaţia împrumutatului la restituirea creditului în CHF la paritatea LEU - CHF de la data achitării fiecărei rate, precum şi a clauzelor vizând suportarea riscului valutar de împrumutatul- consumator.

Răspunderea băncii este reglementată de legislaţia protecţiei consumatorilor, respectiv art. 17 şi art. 25 din Codul consumatorului, art. 3 lit. a) şi art. 7 lit. c) art. 12 şi 15 din O.G. nr. 21/1992.

Recurenta-reclamantă a învederat că fapta pârâtei se circumscrie şi prevederilor Legii nr. 363/2007 ce reglementează practicile comerciale înşelătoare. În aceste sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 7 ale Directivei nr. 2005/29 privind practicile comerciale înşelătoare în cazul în care, analizând faptele şi ţinând seama de toate caracteristicile şi circustanţele, precum şi de limitele proprii mediului de comunicare utilizate, banca omite să comunice consumatorului o informaţie esenţială.

Conform Directivei nr. 93/13, un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora. Dezechilibrul semnificativ este dat de faptul că doar consumatorii trebuie să suporte riscul valutar.

La data de 22 martie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la faptul că motivarea recursului nu se încadrează în ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata arată că, deşi recurenta invocă motivul de casare de la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nu sunt dezvoltate argumente din care să rezulte că hotărârea recurată nu este motivată, conţine motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. În fapt, recurenta tratează această cale extraordinară de atac ca pe o cale ordinară, devolutivă, criticile aduse deciziei din apel având ca obiect pretinsa interpretare greşită a contractului de către instanţa de apel şi reţinerea eronată, de către aceasta, a situaţiei de fapt ce rezultă din probe.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

La data de 23 aprilie 2018, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor invocate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenta-reclamantă depunând punct de vedere, prin care a susţinut admisibilitatea recursului.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare cu motivarea că recurenta-reclamantă a formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Totodată,a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1553 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La 2 aprilie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în conformitate cu care, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat pe fond caracterul abuziv al clauzelor privind riscul valutar apreciind că sunt excluse din domeniul de aplicare a normelor de protecţie.

Critica este nefondată, din considerentele deciziei recurate rezultând motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată. Astfel, instanţa de apel analizând criticile privitoare la clauza de risc valutar, în acord cu cele reţinute şi de prima instanţă, a constatat că această clauză transpune o normă legală în plan contractual, respectiv principiul nominalismului reglementat prin art. 1578 C. civ. 1864.

Înalta Curte, reţine că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, transpus în legislaţia naţională prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere de la domeniul de aplicare al acestei directive a acelor clauze care reflectă acte cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, această excludere fiind justificată, potrivit jurisprudenţei CJUE, de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, această împrejurare nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate, potrivit prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar.

Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, folosit în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Reţinând aplicabilitatea în cauză a principiul nominalismului, instanţa de apel, în acord cu interpretarea dată de CJUE în Cauza Andriciuc C-186/19, a constatat că este exclusă de la examinare sub aspectul caracterului abuziv o clauză care reflectă acte cu putere de lege şi a motivat această soluţie în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, rezultă că expresia acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În conformitate cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-81/19, cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizie, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că instanţa de trimitere a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune nici analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Din acelaşi considerent al excluderii, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 dar şi a celorlalte acte normative invocate de recurenta-reclamantă, în ceea ce priveşte clauzele de risc valutar, întrucât acestea nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, prin urmare textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondatrecursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1553 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1553 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.