Currency risk clause in CHF consumer credit excluded from Unfair Contract Terms Directive as reflecting supplementary monetary nominalism law

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 23 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C., prin mandatar D. S.A. şi D. S.A., au solicitat instanţei constatarea ca fiind nulă absolut a clauzei abuzive privind riscul valutar, cuprinsă în art. 6.1.3. din Contractul de facilitare de credit şi de garanţie nr. x/07.02.2008; dispunerea îngheţării cursului CHF-RON la valoarea de 2,17 RON pentru 1 CHF, de la data încheierii şi semnării Contractului de facilitare de credit şi de garanţie nr. x/07.02.2008, respectiv calcularea şi plata fiecărei rate succesive datorate, la valoarea de 2.17 RON pentru 1 CHF, de la data încheierii contractului începând cu prima rată şi până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părţi; obligarea pârâtelor la plata sumei de 89.199,71 RON, reprezentând diferenţa achitată în plus pentru perioada martie 2008 - iunie 2015; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumei de 89.199,71 RON calculată începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului şi art. 966 şi urm. C. civ. 1864, art. 1166 şi urm., art. 1170, art. 1271, art. 1357 noul C. civ., temei de drept material.

S-a arătat că, la data de 7 februarie 2008, reclamanţii au încheiat cu D. S.A. contractul de facilitare de credit şi de garanţie nr. x/07.02.2008 pentru acordarea unui credit în valoare de 191.520 CHF.

Prin adresa depusă la tribunal, reclamanţii au precizat că primul capăt al cererii este neevaluabil în bani, iar valoarea totală a capătului doi al cererii este de 791.318,45 RON.

La termenul din 15 ianuarie 2016, pârâtele au invocat excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă reţinând că excepţia este neîntemeiată, raportat la faptul că valoarea litigiului este reprezentată de diferenţa dintre valoarea creditului la momentul introducerii acţiunii, respectiv 791.318,45 RON şi valoarea în RON la momentul încheierii contractului, care este de 415.598 RON, diferenţa rezultată fiind de 375.720,05 RON, mult peste pragul de 200.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 514/2016 din 29 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Tribunalul a reţinut că, întrucât nu s-a făcut dovada unei negocieri efective a clauzelor contestate, este îndeplinită prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 însă clauza stipulată la art. 6.1.3 din contractul iniţial, nu întruneşte condiţiile cumulative pentru a fi considerată abuzivă deoarece se activează doar în situaţia în care împrumutatul nu achită sumele datorate la scadenţă. Clauza nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, fiind legitim ca banca să preia din conturile reclamanţilor sumele necesare achitării ratelor lunare, iar la nevoie, să efectueze şi schimbul valutar.

Cât priveşte cererea de stabilire a cursului valutar la momentul semnării contractului şi cererea privind riscul valutar, prima instanţă le-a apreciat ca neîntemeiate întrucât contractului de credit, fiind o specie a împrumutului de consumaţie, i se aplică principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, respectiv CHF, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, indiferent de modul în care ar fi calificat contractul, comutativ sau aleatoriu. Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia stipulată la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind existenţa unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Prima instanţă a apreciat că nu se poate da curs solicitării reclamanţilor de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii deoarece aceasta ar veni în contradicţie cu principiul nominalismului monetar. Teoria impreviziunii vizează reajustarea întinderii drepturilor obligaţiilor părţilor or, prin modul deformulare a acestui capăt de cerere, reclamanţii nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei.

Ca atare, prima instanţă a constatat că nu sunt întrunite condiţiile privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Cât priveşte cererea de denominare în monedă naţională a plăţilor, prima instanţă a apreciat-o neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale prevăd posibilitatea acordării creditelor în valută şi reglementează riscul valutar, ceea ce implică restituirea creditelor şi achitarea costurilor aferente contractului în aceeaşi monedă, prin urmare nu se poate reţine aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 233 din 1 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat.

Instanţa de apel a reţinut ca nefondată critica privind statuarea caracterului abuziv de către tribunal şi totodată, respingerea cererii având în vedere că prima instanţă a apreciat ca îndeplinită doar prima condiţie din cele trei prevăzute de lege în mod cumulativ pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv lipsa negocierii. Or, constatând neîndeplinite restul condiţiilor în mod corect cererea a fost respinsă.

Considerentele tribunalului referitoare la analiza impreviziunii priveau un alt aspect şi nu condiţia prevăzută de lege şi menţionată în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, în analiza impreviziunii, o instituţie juridică diferită de aceea a clauzei abuzive, tribunalul a analizat dezechilibrul financiar şi juridic din punctul de vedere al acestei noţiuni.

A fost respinsă şi critica privind suportarea diferenţelor de curs valutar doar de către consumator, indiferent de creşterea sau scăderea valorii CHF în raport cu moneda naţională, întrucât contrariul acestor susţineri rezultă din art. 6.1., iar finalul art. 6.1.3. din convenţie se referă la un aspect cu totul diferit de cel invocat de către parte, respectiv la situaţia de achitare a ratelor prin debitarea directă.

Critica referitoare la pronunţarea extra petita în relaţie cu art. 1578 C. civ. nu a fost reţinută întrucât din hotărârea primei instanţe rezultă faptul că aceasta nu a soluţionat o altă pretenţie, ci, stabilind situaţia de fapt, a aplicat normele juridice incidente, respectiv textul de lege anterior menţionat, invocat şi de partea adversă.

Instanţa de apel a reţinut ca fiind corectă concluzia tribunalului în ceea ce priveşte aplicabilitatea în cauză a principiului nominalismului din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a cauzei CJUE C-186/2013.

Instanţa europeană în cauza C-186/2013 nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele dispozitive supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În cauză, prevederile contractuale reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării apelantei să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, reţinându-se şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2017.

În atare situaţie, având în vedere considerentul al treisprezecelea al Directivei 93/13, hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel, constatând că prevederile contractuale contestate - clauza de risc valutar - reflectă transpunerea în contract a unei dispoziţii legale, a apreciat că sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora, şi nici cele susţinute în faţa tribunalul privind limbajul inteligibil, obligaţia informării obligaţia de concilierea, de transparenţă dezechilibrul.

Cât priveşte critica privind pronunţarea asupra unui aspect neinvocat, respectiv denominarea, aceasta nu poate duce la admiterea căii de atac deoarece tribunalul a analizat termenul în sensul cererii cu care a fost învestit, respectiv, plata ratelor la valoarea în RON la data încheierii contractului şi restituirea sumelor suplimentare.

Referitor la teoria impreviziunii, instanţa de apel a apreciat că în mod corect tribunalul nu a făcut aplicarea acesteia. Suplimentar s-a mai reţinut că pentru aplicarea acestei instituţii, partea trebuia să indice în concret momentul la care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe părţilor precum şi modul în care echilibrul contractual s-ar fi restabilit. De) asemenea, s-a observat că impreviziunea este fundamentată pe apariţia unui eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului. Evoluţia crescătoare sau descrescătoare a valutei raportat la perioada contractuală nu este un aspect care în mod rezonabil nu putea fi prevăzut. O creştere exacerbată, determinată de situaţii faptice excepţionale ar fi putut teoretic constitui un astfel de eveniment excepţional însă nu acesta este cazul în speţă.

La data de 2 martie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea recursului, s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a soluţionat apelul prin aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că apelul a fost soluţionat din perspectiva normelor de drept comun, respectiv art. 1578 C. civ.

În cauză, trebuie aplicate normele de drept material speciale, respectiv dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale Directivei 93/13/CEE dar şi ale jurisprudenţei CJUE şi Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

În acest sens, s-a învederat că, în raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Recurenţii au susţinut că, prin clauza de risc valutar nu se transpune principiul nominalismului ci, dimpotrivă, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi, deci, să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Obligaţiile ce incumbă profesionistului potrivit legii speciale justifică, posibilitatea instanţei de judecată de a utiliza instrumente de control a clauzelor stipulate în contractele de consum în scopul realizării dezideratelor ordinii publice. Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că, în cauză, clauza de indexare, care vizează strict moneda de plată, este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce priveşte moneda de cont-valută, excepţia prevăzută de art. I alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu poate fi reţinută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

Această interpretare ar distorsiona sensul art. 1578 C. civ. şi scopul pentru care a fost instituită, şi anume protejarea debitorului.

Recurenţii-reclamanţi au mai precizat că includerea clauzei de risc valutar în contract este de natură să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât constituie sursa supraîndatorării debitorului.

Clauza privind riscul valutar nu poate fi asimilată unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiţii.

S-a arătat că nu se poate analiza problema suportării riscului valutar în mod natural de către debitor pentru că o asumare implicită a riscului valutar are în vedere tranzacţia în ansamblul său, tranzacţie a cărei natură şi consecinţe patrimoniale să fie înţelese pe deplin şi asumate în mod conştient de către consumator.

Din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorului, soluţia atribuirii naturale a riscului valutar în sarcina consumatorului poate avea drept premise o tranzacţie ale cărei posibile consecinţe patrimoniale sunt pe deplin cunoscute, înţelese şi acceptate de către consumator.

În scopul realizării unei concilieri reale a intereselor părţilor este necesar, în opinia recurenţilor, să se recurgă la două principii, care joacă un rol director şi unul corector al conţinutului contractului respectiv principiul proporţionalitătii şi principiul coerenţei.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că interesul împrumutatului este acela de a-şi da consimţământul, în deplină cunoştinţă de cauză, că produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde aşteptărilor sale şi că angajamentul asumat nu este şi nu va deveni disproporţionat în raport cu bunurile şi veniturile sale.

S-a învederat că intervenţia instanţei naţionale, cu scopul corectării sau înlăturării împrejurărilor abuzive, ilicite în procedura de declarare a clauzelor litigiului drept abuzive, trebuie să aibă prevalenţă în vederea prezervării dreptului la un proces echitabil, al salvgardării prompte a contractului.

Intervenţia instanţei este imperios necesară pentru restabilirea echilibrului contractual, fiind permisă prin corelarea principiului bunei-credinţe cu cel al echităţii. Refacerea echilibrului contractual perturbat prin activarea efectelor specifice unei clauze abuzive face necesară plasarea prestaţiilor în trecut când aspectul cantitativ s-a raportat la un alt curs valutar. Astfel, modificarea valorii prestaţiilor va ţine cont de proporţia iniţială a acestora.

Reechilibrarea presupune fixarea valorii obligaţiei exprimate în valută pe toată durata contractului în funcţie de factorul de referinţă de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea dată, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor de predicţie la momentul accesării creditului pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare şi a valorii finale a obligaţiei.

La data de 26 aprilie 2018, intimatele-pârâte D. S.A. şi C. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. Intimatele-pârâte au susţinut că modalitatea de redactare a clauzelor este neechivocă, fiind menţionată în mod expres moneda creditului, astfel încât întinderea obligaţiei era cunoscută din momentul încheierii contractului, fără ca persoana vizată să aibă nevoie de cunoştinţe de specialitate. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect normele de drept material invocate de recurenţi.

La data de 23 mai 2018, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatele-pârâte şi, în consecinţă, admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi dezvoltat în scris.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi depunând punct de vedere prin care susţin admisibilitatea recursului în raport de dispoziţiile Deciziei nr. 454/2018 a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din 12 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 233 din 1 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

La 19 martie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, arătând că instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu dispoziţiile art. 1578 din C. civ.

Înalta Curte reţine că, prin art. 1578 C. civ., legiuitorul român a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut. În virtutea acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială privind raporturile dintre consumatori şi profesionişti, respectiv Legea nr. 193/2000, în sensul că acest principiu nu s-ar aplica atunci când se analizează un raport juridic din perspectiva acestei legi.

Aşadar, legea generală se aplică ori de câte ori nu există dispoziţii speciale.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la principiul nominalismului monetar rezultă că, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport lege generală-lege specială, care să excludă aplicabilitatea acestui principiu.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ci transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ., prin urmare nu sunt întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurenţii au susţinut că, în cauză, clauza de risc valutar nu transpune principiul nominalismului ci este o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului, astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi, deci, să suporte singur riscul valutar, ca atare ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Această critică nu poate fi reţinută, clauza de risc valutar prin care a fost instituită obligaţia de plată a ratelor de credit în valuta în care a fost acordat este o clauză permisă de lege, indiferent de calificarea sa, fiind instituită prin dispoziţii legale, respectiv art. 1578 C. civ.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că excepţia prevăzută de art. I alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu poate fi reţinută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus iar o astfel de interpretare ar distorsiona sensul art. 1578 C. civ., determinând deturnarea scopului pentru care ea a fost instituită şi anume, protejarea debitorului.

În ceea ce priveşte această critică este relevantă recenta interpretare dată de CJUE în cauza C-81/19 la 9 iulie 2020 şi anume că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat-CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevazute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Din acelaşi considerent al excluderii, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În raport de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 233 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurenţilor-reclamanţi, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. îi va obliga să plătească intimatei-pârâte D. S.A suma de 3311,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 233 din 1 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte D. S.A suma de 3311,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.