Borrower loses CHF loan clause nullity claim; currency risk clauses exempt as suppletive law, appeal rejected

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2014 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015, ca urmare a disjungerii pronunţate prin sentinţa civilă nr. 3206 din 9 iunie 2015 din dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la: art. 4.1-orice plata efectuată de împrumutat în baza contractului de credit se va face în moneda în care a fost acordat creditul; art. 4.2- creditul se va rambursa în rate lunare a căror valoare la data încheierii contractului era de 395,72 RON; art. 4.6 teza a III-a-banca este mandatată de împrumutat prin contract să efectueze, dacă este cazul şi schimbul valutar utilizând propriile cotaţii, eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; art. 5.9 teza a II-a din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x din 20.08.2007- eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; art. 4.7.6 -utilizarea cursului de schimb valutar al băncii;art. 4.7.10- părţile convin ca informaţiile privind modificările cursului de schimb să fie comunicate prin extrasul de cont; art. 6.2.1-orice sumă datorată de către client băncii se va plăti în moneda creditului; 6.2.3- clientul cunoaşte riscurile de curs valutar pe care le implică acordarea de credit în valută, art. 6.4.1-rambursare creditelor se va efectua în moneda în care acestea au fost acordate, art. 6.4.7-clientul este de acord şi împuterniceşte banca să efectueze schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii; art. 7.4.1-dacă o lege interzice plata creditului în valuta stabilită, creditul va fi rambursat în moneda indicată de bancă; art. 7.4.2 -banca va avea dreptul să debiteze oricare din conturile clientului cu sumele datorate de acesta, din condiţiile generale ale contractului de credit, urmând a fi obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data contractării creditului, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4, art. 5, art. 6 şi art. 22 din Legea nr. 148/2000, art. 970 C. civ. din 1864, Regulamentul BNR nr. 24/2011 şi nr. 3/2007, Legea nr. 193/2000, art. 17, art. 25, art. 27 lit. b), art. 44, art. 45, art. 47, art. 48, art. 79 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, Directiva 2008/48/CE, Directiva 93/13/CEE, art. 6 din Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 21/1992.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca, în ipoteza admiterii solicitării reclamantului, conversia creditului să se realizeze la cursul CHF-RON de la data acordării creditului, cu luarea în considerare a condiţiilor de cost şi rambursare a creditului în RON, astfel cum acestea existau în oferta băncii la data acordării fiecărui credit însă, ulteriora depus cerere de renunţare la judecata cererii reconvenţionale.

La data de 15 ianuarie 2015 reclamantul a formulat şi o cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 45.000.000 RON cu titlul de daune morale pentru suferinţele de ordin psihic pe care le-au îndurat ca urmare a practicilor abuzive ale băncii.

Prin sentinţa civilă nr. 7338 din 22 decembrie 2015 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act de renunţarea pârâtei la judecata cererii reconvenţionale şi a respins acţiunea principală formulată de reclamant ca neîntemeiată, obligând-l la plata către pârâtă a sumei de 498,40 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluţii, tribunalul a considerat că nulitatea nu poate fi consecinţa angajării răspunderii delictuale a unei persoane, ca formă de reparare a prejudiciului produs prin fapta ilicită întrucât nulitatea are ca premisă încheierea unui act juridic, astfel încât raporturile dintre părţi intră pe tărâmul răspunderii contractuale.

Deşi a reţinut că nu există legătură între obiectul cererii şi temeiul juridicinvocat, tribunalul a analizat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii prin raportare lamotivarea în fapt a cererii, verificând, pe de-o parte, dacă obligaţiile pretins încălcate de cătrebancă în faza precontractuală reprezentau condiţii de validitate a contractului de credit, iar pede altă parte, dacă a existat într-adevăr o încălcare de către bancă a dispoziţiilor legale care instituiau obligaţiile respective.

Referitor la susţinerea reclamantului că a fost dezinformat şi influenţat să aleagă creditul în CHF, prin campania de promovare a pârâtei care a prezentat acest produs ca fiind sigur, tribunalul a reţinut că acesta nu a administrat însă nicio probă de natură să confirme că pârâta cunoştea, la momentul acordării împrumutului, care va fi evoluţia CHF, aşa încât nu se poate reţine existenţa publicităţii înşelătoare sau subliminale, în înţelesul art. 4 din Legea nr. 148/2000, de natură să atragă răspunderea pârâtei.

În ce priveşte pretinsa obligaţie de informare a consumatorului asupra riscului creşterii valorii CHF, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile art. 41 din Regulamentul BNR nr. 3/2007, invocate de reclamant, nu instituie, în mod explicit sau implicit, o astfel de obligaţie, ci au în vedere riscul de credit înţeles ca risc al băncii de a nu mai putea recupera creditul acordat şi măsurile menite să diminueze acest risc.

Nu au fost reţinute nici argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, O.G. nr. 21/1992 sau Legea nr. 296/2004, care instituiau anumite obligaţii în sarcina profesionistului, neputându-se considera că banca nu a oferit împrumutatului informaţii corecte şi complete, atâta timp cât nu s-a dovedit că aceasta cunoştea care va fi evoluţia ulterioară a monedei CHF, afirmaţiile reclamantului în acest sens bazându-se pe simple supoziţii deduse din calitatea de profesionist a băncii.

În privinţa argumentelor întemeiate pe prevederile Legii nr. 193/2000, prima instanţă le-a înlăturat, clauzele contestate din contractul de credit fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din lege, întrucât se referă la obiectul principal al contractului, reglementând moneda de restituire a creditului şi sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În plus, clauzele reiterează un principiu al dreptului civil, din materia împrumutului de consumaţie, consacrat prin dispoziţiile art. 1578 C. civ. de la 1864, respectiv principiul nominalismului monetar care are o reglementare legală, prin urmare, achitarea ratelor în moneda acordată, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate ficonsiderată ilicită.

Tribunalul a apreciat că nu sunt incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, conform cărora sunt considerate abuzive acele clauze care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să iacunoştinţă la data semnării contractului.

Reclamantul nu a putut cunoaşte la data încheierii contractelor fluctuaţia cursului valutar, însă în egală măsură nu s-a făcut dovada că pârâta avea cunoştinţă de aceste aspecte, astfel încât să le poată comunica în mod efectiv clienţilor săi. Este evident că acest text de lege se referă la acele condiţii contractuale care puteau fi cunoscute, nevizând şi evoluţiile viitoare ale cursuluivalutar.

Chiar dacă s-ar aprecia că prevederile contestate pot face obiectul analizei caracterului abuziv, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cât priveşte lipsa negocierii, instanţa a considerat îndeplinită această condiţie, nefiind administrate dovezi care să ateste posibilitatea negocierii clauzelor contestate.

În ce priveşte cerinţa dezechilibrului, instanţa a reţinut că nu este îndeplinită întrucât acesta nu este consecinţa obligaţiei de rambursare a creditului în moneda în care a fost acordat, ci este determinat de fluctuaţia cursului valutar, fenomen asupra căruia pârâta nu a avut niciun control.

Nu au fost reţinute nici susţinerile conform cărora doar împrumutatul suportă riscul valutar, căci modul de formulare a clauzelor contestate nu conduce la o astfel de concluzie. Riscul este în sarcina ambelor părţi, după cum are loc o apreciere sau o depreciere a monedei contractate în raport cu moneda naţională.

În ce priveşte reaua-credinţă, în contextul în care nu s-a dovedit că pârâta cunoştea, la data încheierii contractului, evoluţia cursului valutar, nu s-a reţinut că prevederile contestate ar fi fost introduse în contract cu rea credinţă.

Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea nulităţii absolute a clauzelor contestate, nefiind în prezenţa unor clauze abuzive.

Având caracter accesoriu, nu s-a justificat nici solicitarea reclamantului de convertire a creditului în RON, la cursul de schimb de la data încheierii contractelor deoarece ar semnifica o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens.

În condiţiile în care nu s-a reţinut nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislaţiei speciale din materia drepturilor consumatorilor, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din C. civ., conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect daune morale, formulat prin cererea completatoare, prima instanţă a reţinut că este, la rândul său, neîntemeiat, în condiţiile în care nu se poate reţine săvârşirea de către pârâtă a unei fapte ilicite.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1020din 8 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Curtea a reţinut că apelul formulat de către reclamant nu a fost motivat, raţiune pentru care, în raport cu prevederile art. 476 alin. (2) şi ale art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de control judiciar a analizat legalitatea şi temeinicia soluţiilor ce se reflectă în dispozitiv dar, implicit, şi a considerentelor care susţin soluţia pronunţată şi care cuprind rezolvări ale unor chestiuni litigioase, în legătură cu soluţia dată în dispozitiv.

Cercetând în aceste limite sentinţa civilă apelată, instanţa de apel a constatat legalitatea şi temeinicia acesteia.

Din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, înmod corect prima instanţă a reţinut că riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atâttimp cât prestaţia băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acţiune, prin urmare nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 17 din Legea nr. 296/2004, sau art. 12 din O.G. nr. 21/1992.

În ceea ce priveşte termenul "toxic", utilizat de către reclamant, instanţa de apel a constatat că nueste prevăzut de legislaţia din materie relativ la serviciile financiare, astfel încât nu poate fi reţinut în sensul său propriu.

Raportat la nerespectarea obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare, respectiv la existenţa unor practici înşelătoare, instanţa a reţinut că, sub aspectul condiţiilor de claritate şi inteligibilitate impuse de art. 4 alin. (6) dinLegea 193/2000 pentru preţ, este de o notorietate incontestabilă pentru orice persoană că pentru orice monedă pot interveni variaţii de curs valutar, chiar semnificative.

Pe cale de consecinţă nu se poate susţine că pârâta nu ar fi acţionat cu bună-credinţă, deoarece avea obligaţia de a explica clienţilor riscurile şi de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, în condiţiile în care evoluţia cursului CHF nu depinde în nici un fel de conduitabăncii. Mai mult, faptul că există posibilitatea modificării cursului valutar în ambele sensuri este un indicator al bunei-credinţe a băncii şi exclude de plano cerinţa dezechilibrului semnificativ avut în vedere de art. 4 din Legea 193/2000, fluctuaţiile putând profita în egală măsură nu doar băncii, ci şi consumatorului.

Referitor la solicitarea de restituire a creditului în RON, conversia sumei împrumutateurmând să se facă la cursul CHF/LEU de la data contractării creditului, se mai reţine că, înmateria contractelor încheiate de comercianţi cu consumatorii, legiuitorul naţional şi celeuropean au urmărit să îi protejeze pe aceştia din urmă, dată fiind poziţia lor de inferioritate înprimul rând din punct de vedere economic, şi să atenueze, în situaţia în care se impune,aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda.

Aceasta nu înseamnă însă că instanţa prin hotărârea ce o pronunţă poate modifica contractul în sensul stabilizării cursului de schimb CHF -LEU la momentul încheierii contractului, sau în sensul denominării în moneda naţională a plăţilor, astfel cum s-a solicitat.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a constatat că potrivit art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi, prin urmare prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi care prevăd, în esenţă, că orice plată se face în moneda creditului, nu au caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 C. civ.

Aceasta deoarece obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost obţinut reprezintă expresia principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 din vechiul C. civ., legiuitorul consacrând în termeni imperativi principiul nominalismului monetar.

Art. 3 alin. (2) din Lege preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) al Directivei 93/13, care prevede că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege, iar înconsiderentul 13 al Directivei se arată că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu, în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă.

De altfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pentru a cărei soluţionare a fost suspendată judecata apelului, respectiv hotărârea pronunţată în cauza C-186/16Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a indicat că "pentru a stabili dacă o clauză contractual este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina săverifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Or, prevederile contractuale transpun în contract dispoziţiile art. 1578 C. civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din contract în sensul obligării apelanţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă încare i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Pe cale de consecinţă, reiese că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi.

Reţinând considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărâreapronunţată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a constatat că prevederile contestate transpun în contract o dispoziţie legală supletivă, şi, prin urmare, sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecţie a consumatorilor.

În ceea ce priveşte nulitatea clauzelor ce conferă băncii dreptul de a debita automatconturile împrumutatului cu sumele datorate conform contractului, pe măsură ce acestea devin scadente, cu autorizarea de a efectua orice operaţiune de schimb valutar în acest scop, apare ca evidentă neîntrunirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului ei abuziv, neputând să se înţeleagă cum aceste clauze, incidente doar în ipoteza unei neexecutări culpabile a obligaţiei împrumutătorului de a avea în cont, la scadenţă, suma necesară plăţii ratei în moneda creditului, ar putea să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe. Prin operaţiunile de schimb valutar la cursul zilei şi de plată, făcute în baza mandatului acordat de client, banca îşi ia măsuri pentru acoperirea unei neexecutări culpabile din partea consumatorului, care, în cazul în care şi-ar produce efectele integral, ar produce consecinţe mult mai grave pentru acesta din urmă.

Considerând temeinică soluţia primei instanţe cu privire la clauzele atacate, s-a reţinut că şi respingerea capetelor accesorii a fost corectă.

La data de 11 septembrie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurentul a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat dreptul comun substanţial - principiul nominalismului monetar sau procedural-principiul actori incumbit onus probandi, în locul dispoziţiilor din legea specială.

S-a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE, care are ca efect încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, atragând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea hotărârii.

Principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin, (2) din Directiva 93/13.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, deşi clauzele contestate intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv, verificând totodată şi caracterul adecvat al preţului faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

S-a învederat că instanţa de apel a constatat în mod greşit că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În această privinţă, CJUE a făcut o vastă analiză, în paragrafele 44-51, ale deciziei menţionate anterior iar din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei şi informarea, în faza precontractuală şi consecinţele economice ale clauzei.

Recurentul a mai susţinut că banca avea obligaţia de a avertiza consumatorul cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, iar instanţa trebuia să se raporteze la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină- par. 56 din decizia CJUE dată în cauza C-186/16- atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă.

De asemenea, s-a subliniat că banca trebuia să prezinte consumatorului orice informaţie pertinentă care să îi permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, asupra obligaţiilor financiare, paragraful 50 din decizia CJUE dată în cauza C-186/16.

Recurentul-reclamant a contestat decizia atacată şi din perspectiva faptului că, în speţă, clauzele contestate provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, raportat la faptul că banca putea cunoaşte posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, însă nu a adus adus acest lucru la cunoştinţa consumatorului.

În cauză, a existat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor încă de la încheierea contractului, având în vedere că în contractele comercianţilor cu consumatorii dezechilibrul este prezumat, iar contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este inegală.

CJUE a hotărât că instanţa naţională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator şi vânzător sau furnizor.

În acest sens, s-a învederat că este important ca în contract să se indice în mod transparent metoda în raport cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că transformarea contractului de credit, care este comutativ, într-un contract aleatoriu, este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului, caracterul comutativ al contractelor de credit bancar de retail este de ordine publică, elementul alea fiind exclus.

Având în vedere că în cauză a avut loc o viciere a consimţământului consumatorului sub aspectul informării, recurentul-reclamant a susţinut că se poate analiza, chiar şi din oficiu, eventuala nulitate a întregului contract de credit.

În privinţa clauzelor contractuale invocate prin acţiune, în opinia recurentului, se impune constatarea caracterului abuziv, care va determina eliminarea acestora din contract, urmând a nu mai produce efecte faţă de consumatori.

Nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, iar răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

În acest sens, recurentul a mai arătat că răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumator, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON facându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractelor.

La data de 6 noiembrie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, recurentul neavând deschisă această cale, potrivit deciziei nr. 52/18.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa principiului nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ.

Intimata a solicitat instanţei să constate că în contractul de credit încheiat de bancă cu recurentul-reclamant nu există nicio clauză privitoare la riscul valutar, iar variaţia monedei CHF faţă de LEU nu este stabilită sau influenţată de B., aceasta fiind stabilită de Banca Naţionala a României.

Totodată, s-a mai arătat că prin hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc nu s-a reţinut existenţa unei obligaţii de informare din partea băncii, la data încheierii creditului, cu privire la aspecte ce nu erau cunoscute şi nu puteau fi cunoscute de către bancă, astfel încât nu se poate concluziona că intimata ar fi încălcat vreo obligaţie de informare faţă de recurent.

La data de 20 decembrie 2018, recurentul-reclamant A. a depus la dosar cerere de sesizare a Curţii Constituţionale susţinând că cererea vizează neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale evocate prin raportare la interpretarea pronunţată prin Decizia nr. 52/2018, de instanţa supremă, Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept,.

La data de 20 decembrie 2018 recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, precum şi a celorlalte apărări formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1020 din 8 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fost stabilit termen de judecată la data de 14 ianuarie 2020, dată la care a fost suspendată judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, după repunerea pe rol a cauzei, a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor şi a dispoziţiilor legale invocate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

În motivarea recursului, recurentul a învederat că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat dreptul comun substanţial -principiul nominalismului monetarsau procedural -principiul actori incumbit onus probandi, iar nu dispoziţiile din legea specială, aşadar recurentul-reclamant consideră că Legea nr. 193/2000 ar avea un caracter derogatoriu de la principiul nominalismului monetar, dispoziţiile speciale de protecţie pentru consumatori aplicându-se cu prioritate.

Critica este nefondată în raport cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) al Legii nr. 193/2000 care prevăd excluderea aplicării legii în privinţa clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare.

Astfel, raportat la solicitarea recurentului privind stabilizarea cursului de schimb al CHF la data încheierii contractului, se reţine că prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeasi valoare aşadar, indiferent de evolutia cursului valutar. În virtutea acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială privind raporturile dintre consumatori şi profesionişti, respectiv în Legea nr. 193/2000, prin urmare acest principiu se aplică şi în privinţa raporturilor dintre consumatorii şi profesioniştii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578-1579 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport lege generală-lege specială.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ci transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, prin urmare nu sunt fondate criticile privind neaplicarea Legii nr. 193/2000.

Recurentul a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de CJUE întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16, acesta susţinând că principiul nominalismului reglementat de art. 1578 C. civ. are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Nu este fondată nici această critică prin care se invocă aplicarea greşită art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse. Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a Deciziei CJUE pronunţată în cauza C186/16, concluzionând ca instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea recentă dată de CJUE în decizia prounţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 conform căreia articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat CJUE, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE şi a celor statuate de CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat -CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevazute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE potrivit cărora dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Din acelaşi considerent al excluderii, nu se poate invoca greşita aplicare de către instanţa de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000 deoarece atâta timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declaratde reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1020 din 8 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1020 din 8 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.