Currency risk in foreign-currency consumer credit: exclusion of monetary nominalism clause from abusive clause review under Directive 93/13/CEE

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 5 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa: să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit nr. x din 28.02.2007, încheiat între părţi şi eliminarea acestora din contract: art. 4.1 -orice plată efectuată se va face în moneda creditului; art. 4.5-în scopul rambursării creditului, împrumutatul autorizează banca să încaseze fără acordul său prealabil, orice sume datorate de acesta în baza contractului, prin debitarea automată la scadenţă; art. 4.6 teza a II-a şi a III-a banca este mandatată de împrumutat să efectueze, dacă este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta utilizând propriile cotaţii, eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat; să se dispună stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF-RON la valoarea acestuia de la momentul semnării contractului, respectiv 1 CHF = 2,5792 RON, curs C., care să fie valabil pentru efectuarea plăţilor ratelor bancare de către reclamanţi pe toată perioada derulării contractului; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea plăţilor nedatorate efectuate de reclamanţi ca urmare a eliminării clauzelor abuzive referitoare la plăţile denunţate şi îngheţării cursului valutar pentru plata împrumutului, de la data achitării lor şi până la momentul restituirii efective; să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei de restituit, de la data efectuării plăţilor până la data restituirii efective a acestora; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, Directiva 1994/44/CE, art. 8, art. 27 (lit. b), d), art. 45, art. 77-81 din Legea 296/2004 privind Codul consumului, art. 93, O.G. nr. 21/1992.

La termenul de judecată din 30 septembrie 2015, reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, prin care au arătat că solicită obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea LEU/CHF de la data semnării contractului, respectiv la valoarea 2,5792 RON 1 CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, reclamanţii urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea LEU/CHF de la momentul contractării.

În ceea ce priveşte capătul trei al cererii de chemare în judecată, s-a învederat că prin acesta se solicită obligarea pârâtei să restituie sumele achitate în plus în temeiul contractului menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit (2,5792 RON/CHF).

Prin sentinţa civilă nr. 6083 din 4 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins cererea formulată de reclamanţi.

Tribunalul a reţinut că, prin art. 4.1 din contract, s-a prevăzut că orice plată efectuată de împrumutat/codebitor se va face în moneda în care a fost acordat creditul.

Conform art. 4.5, în scopul rambursării creditului, împrumutatul autorizează banca să încaseze, fără acordul său prealabil, orice sume datorate de acesta în baza contractului, prin debitarea automată, la scadenţă, a contului în care suma împrumutată a fost pusă la dispoziţia reclamanţilor.

Prin art. 4.6 teza a II-a s-a prevăzut că banca este mandatată de împrumutat să efectueze, dacă este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni. Conform tezei a III-a eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Prima instanţă a constatat că, o clauză care prevede obligaţia reclamanţilor de a efectua plata împrumutului în moneda CHF nu are caracter abuziv, nefiind îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, din moment ce suma a fost împrumutată în valută, astfel că, tocmai în vederea păstrării echilibrului contractual, s-a stipulat obligaţia părţii de a efectua plata ratelor lunare în aceeaşi valută.

În privinţa efectelor clauzelor inserate la art. 4.6 teza a II-a şi a III-a din convenţia părţilor, s-a reţinut că teza I a acestei prevederi contractuale constituie situaţia premisă a aplicării tezelor contestate. Astfel, conform tezei I a art. 4.6, dacă în contul curent nu există disponibil suficient pentru stingerea obligaţiei de plată scadentă, banca, la libera sa apreciere, are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont de disponibilităţi sau de depozit -chiar neajuns la termen-al împrumutatului, în scopul efectuării plăţilor datorate.

Aşadar, efectuarea schimbului valutar reprezintă doar o posibilitate pentru banca pârâtă, în cazul în care reclamanţii nu au disponibil suficient în contul curent al creditului - deschis în valuta CHF - care să asigure plata ratei de credit împreună cu accesoriile în cuantumul fixat prin graficul de rambursare. O astfel de prevedere contractuală nu creează în ansamblul contractului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece dă expresie dreptului creditorului de a lua toate măsurile pentru realizarea creanţei sale, în caz de neîndeplinire de către cealaltă parte a obligaţiilor asumate prin contract, fiind o consecinţă a neîndeplinirii propriilor obligaţii asumate de împrumutat, în acord cu normele dreptului comun privind răspunderea contractuală.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare considerată a fi încălcată de către banca pârâtă, tribunalul a constatat că în contract s-a specificat în mod clar şi fără echivoc obligaţia reclamanţilor de plată a ratelor în moneda CHF, stipulându-se inclusiv deschiderea unui cont bancar în această valută, utilizat atât pentru efectuarea viramentului sumei împrumutate, cât şi pentru restituirea acesteia, împreună cu accesoriile.

Reclamanţii au făcut referire în cuprinsul cererii introductive la o acţiune deliberată a băncii în detrimentul lor, pentru care nu au înfăţişat nici o probă, trimiterea efectuată la prevederile art. 3 din "Regulamentul valutar" nefiind concludentă în acest sens.

În ceea ce priveşte motivarea reclamanţilor referitoare la practicile înşelătoare folosite de pârâtă, în sensul că aceasta le-a prezentat moneda CHF ca fiind o monedă stabilă, instanţa a reiterat acelaşi considerent, al lipsei oricărei probe în acest sens.

Chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele de credit în CHF nu au fost stipulate exclusiv în favoarea instituţiei de credit.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect "stabilizarea" cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, cu titlu prealabil, instanţa a reţinut, din modalitatea de motivare a cererii de chemare în judecată, că acest capăt de cerere a fost privit de reclamanţi, sub un prim aspect, drept o consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor inserate în art. 4.1, 4.5 şi 4.6 din contract, în opinia acestora fiind necesar a se restabili echilibrul contractual ca urmare a nulităţii acestor clauze.

Cum în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauzele contestate, nu se poate pune problema restabilirii echilibrului contractual ca urmare a nulităţii acestor clauze.

Tribunalul a reţinut că împrumutul a fost acordat reclamanţilor în moneda CHF, conform art. 2.1 din contract, astfel că este incident principiul nominalismului monetar, consacrat de legiuitor în materia contractului de împrumut de consumaţie, principiu în baza căruia evoluţiile cursului valutar nu pot influenţa obligaţiile asumate de împrumutat.

Prin urmare, obligaţia reclamanţilor de a restitui suma împrumutată în CHF are suport legal, fluctuaţia monetară fiind integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate. Pe cale de consecinţă, în lipsă de dispoziţie contrară, riscul creşterii valorii monedei creditului este suportat de către debitor, în temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiaşi monede este suportat de creditor.

Aplicarea teoriei impreviziunii în sensul indicat de către reclamanţi - stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului şi recalcularea ratelor în raport de acest curs - ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferenţa de curs ca urmare a aprecierii monedei CHF. Or, raţiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, şi nu de a direcţiona consecinţele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea co-contractantă. Ca atare, executarea obligaţiei reclamanţilor de a plăti ratele de credit în moneda CHF, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut, neexistând temei legal pentru modificarea contractului în sensul stabilirii obligaţiei de plată a creditului în RON la cursul de schimb de la data încheierii convenţiei dintre părţi.

În concluzie, prima instanţă a constatat că nu există temei legal ori contractual pentru ca instanţa de judecată să intervină în contractul dedus judecăţii prin modificarea monedei creditului, astfel cum au solicitat reclamanţii prin intermediul capetelor de cerere 2 şi 3, precum şi prin intermediul celui formulat prin cererea precizatoare. Ca atare, nu s-a dispus nici obligarea pârâtei la restituirea vreunei sume de bani percepute în temeiul contractului, împreună cu dobânda legală.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 160/A din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondat a apelului.

Instanţa de apel a reţinut că, apreciind că nu a fost informat pe deplin cu privire la consecinţele asumării clauzei de risc valutar, consumatorul a propus modificarea contractului în sensul convertirii creditului de valută în credit de RON, înlăturarea obligaţiei de rambursare în CHF cu o obligaţie de rambursare în monedă naţională prin aplicarea, la rata de plată - stabilită, conform contractului, în valută, a cursului de schimb valabil la momentul încheierii contractului.

Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept şi, totodată, analiza unei clauze care stabileşte obiectul principal al contractului, adică prestaţiile esenţiale ale părţilor art. 4 alin. (6), în acest ultim caz, excluderea fiind condiţionată de exprimarea "într-un limbaj uşor inteligibil".

În considerarea situaţiilor de excludere, solicitarea de analiză a contractului din perspectiva acordării creditului într-o monedă străină şi recurgându-se la legislaţia clauzelor abuzive este inadmisibilă din dublă perspectivă: principiul nominalismului este consacrat în dreptul pozitiv şi clauza este în mod necesar asociată obiectului principal al contractului.

Curtea a reţinut însă, ca fiind prioritară analizei în constatarea caracterului abuziv, stabilirea compatibilităţii obiectului cererii de chemare în judecată cu ordinea de drept.

Clauza de risc valutar, nu poate fi analizată într-o cerere al cărei obiect este incompatibil cu ordinea de drept.

Norma de drept supletiv prevede obligaţia restituirii aceleiaşi monede, ca atare instituie - în absenţa convenţiei diferite - riscul valutar în sarcina debitorului obligaţiei de rambursare a împrumutului. Împrejurarea că, în condiţiile încheierii unui contract pe termen lung, profesionistul nu a înţeles să propună derogări de la norma de drept comun în pofida precizării unei monede de cont al cărei "istoric" îi era cunoscut în suficientă măsură pentru a previziona fluctuaţia considerabilă, deşi posibil a fi sancţionată pe motiv că, procedând astfel, profesionistul a eşuat în adoptarea unui comportament de bună-credinţă, nu permite continuarea contractului apreciindu-se stabilirea monedei de cont ca fiind simplă clauză de indexare.

La data de 19 martie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii, recurenţii au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a apreciat greşit că s-a solicitat schimbarea monedei creditului din CHF în RON, deşi nu există un astfel de capăt de cerere în petitul acţiunii, recurenţii solicitând în realitate constatarea caracterului abuziv al clauzelor menţionate în cererea de chemare în judecată.

Recurenţii susţin că, respectarea condiţiei privind caracterul clar al cauzelor contractuale s-ar fi îndeplinit dacă, în redactarea clauzelor contractuale, intimata-pârâtă ar fi transpus în mod transparent mecanismul la care se referă clauza pe care o apreciază ca fiind abuzivă. Apoi, în etapa precontractuală intimata ar fi trebuit să exercite cu bună-credinţă informarea corectă şi completă a reclamanţilor, atât cu privire la consecinţele încheierii contractului, cât şi cu privire la aplicarea clauzelor pe perioada derulării contractului.

S-a mai precizat că intimata, prin omisiunea informării corecte şi complete, a obstrucţionat posibilitatea reclamanţilor de a determina consecinţele asumării riscului valutar. De asemenea, recurenţii au învederat că ar fi trebuit să cunoască impactul deprecierii severe a monedei naţionale faţă de moneda CHF.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar, reclamanţii au solicitat analizarea condiţiilor precum lipsa negocierii clauzei, dezechilibrul contractual creat în defavoarea lor, încălcarea exigenţei bunei-credinţe, precum şi toate celelalte circumstanţe relevante în care a fost încheiat şi derulat contractul până în prezent, respectiv informarea, garantarea restituirii creditului, moneda creditului, moneda în care reclamanţii obţin venituri, perioada de contractare, evoluţia schimbului valutar.

Cu privire la aceste aspecte se arată că instanţa de apel, pe de o parte a apreciat în mod nefondat că s-a solicitat modificarea monedei creditului, iar cu privire la analiza caracterului abuziv considerentele nu sunt clare, motivarea fiind făcută pe conversia creditului în RON deşi solicitarea a fost de constatare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Recurenţii mai arată că, deşi au solicitat să se constate culpa intimatei în executarea obligaţiilor precontractuale referitoare la informare, aspect ce ar conduce la îngheţarea cursului valutar, instanţa de apel a constatat, în mod străin de motivarea apelului, că recurenţii nu au probat culpa intimatei în sensul că nu au arătat dovezile în acest sens, deşi sarcina probei aparţine profesionistului.

Recurenţii susţin că au solicitat îngheţarea cursului valutar la valoarea schimbului valutar de la data încheierii contractului de credit având în vedere caracterul determinant al obligaţiei de executat, asumat de reclamanţi, interpretat în conexiune cu principiul de drept in dubio pro reo şi culpa profesionistului în omisiunea de informare a reclamanţilor în etapa precontractuală şi, deşi instanţa de apel a reţinut consecinţele neîndeplinirii obligaţiei de informare de către profesionist referitoare la riscul valutar, printr-o motivare contradictorie a respins acest capăt de cerere ca nefondat, astfel că nu a analizat cererea cu care a fost învestită.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 şi 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor a căror nulitate s-a solicitat a se constata.

Totodată, s-a mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale cu privire la sarcina probei şi a constatat în mod eronat că reclamanţii nu au dovedit culpa profesionistului în raportul contractual dedus judecăţii.

Instanţa nu a aplicat dispoziţiile art. 1 alin 2 din Legea nr. 193/2000 referitoare la interpretarea clauzelor contractului şi, totodată, nu a analizat incidenţa dispoziţiilor Normelor BNR nr. 17/2003 cu privire la administrarea riscului, art. 8, art. 27, art. 45, art. 77-81 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, art. 93 din Legea nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului.

La data de 10 mai 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică. În esenţă, s-a susţinut că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că nu există niciun temei legal care să justifice intervenţia instanţei asupra conţinutului contractului în modalitatea solicitată de reclamanţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 160/A din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a fost stabilit termen de judecată la data de 2 aprilie 2019, dată la care a fost suspendată judecata recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul CJUE.

Înalta Curte, la termenul din 17 noiembrie 2020, după repunerea pe rol a cauzei, a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor şi a dispoziţiilor legale invocate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că decizia instanţei de apel răspunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, hotărârea recurată se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o modalitate care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii sunt clare şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe acest text de lege s-a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că s-a solicitat schimbarea monedei creditului din CHF în RON, deşi în realitate s-a cerut constatarea caracterului abuziv al clauzelor indicate în acţiune.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, deoarece în mod greşit recurenţii susţin că instanţa s-a pronunţat pe alte aspecte decât cele prevăzute în petitul acţiunii.

Astfel, având a verifica caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar reglementată prin art. 4.1 din contractul încheiat de părţi, instanţa de apel a reţinut că cererea reclamanţilor vizează în fapt modificarea contractului sub aspectul monedei stabilite de părţi întrucât au solicitat raportarea la un curs valutar al CHF existent la data încheierii contractului.

Or, ignorarea cotaţiilor monedei în care a fost acordat creditul prin raportarea la valoarea CHF existentă la data încheierii contractului implică modificarea unui element esenţial al contractului şi anume moneda. Ca atare, chiar dacă recurenţii-reclamanţi nu au solicitat expres modificarea contractului în sensul schimbării modedei în care se rambursează creditul, prin finalitatea urmărită, respectiv de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi stabilire a cursului monedei contractului la momentul încheierii contractului, efectele sunt aceleaşi şi anume eliminarea fluctuaţiilor cursului CHF, ceea ce nu înseamnă altceva decât înlocuirea acestei monede cu moneda naţională.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este rezultatul exigenţelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Pe de o parte, textul convenţiei consacră dreptul oricărei persoane de a-şi prezenta argumentele şi observaţiile în faţa instanţei, iar, pe de altă parte, impune oricărei instanţe obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor şi propunerilor de probe prezentate de părţi, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Aceste exigenţe nu pot fi înţelese ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns la cadrul unui singur considerent.

Astfel în ceea ce priveşte obligaţia de informare, instanţa de apel a constatat faptul că Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept şi, totodată, analiza unei clauze care stabileşte obiectul principal al contractului, adică prestaţiile esenţiale ale părţilor art. 4 alin. (6), în acest ultim caz, excluderea fiind condiţionată de exprimarea "într-un limbaj uşor inteligibil". Prin urmare, în considerarea situaţiilor de excludere, solicitarea de analiză a contractului din perspectiva acordării creditului într-o monedă străină întemeiată pe legislaţia clauzelor abuzive încalcă principiul nominalismului consacrat în dreptul pozitiv dar şi asocierea clauzei obiectului principal al contractului.

În analiza efectuată, instanţa de apel a reţinut prioritară stabilirea compatibilităţii obiectului cererii de chemare în judecată cu dispoziţiile legale aplicabile având în vedere că în contract s-a specificat în mod clar obligaţia reclamanţilor de plată a ratelor în moneda CHF, stipulându-se inclusiv deschiderea unui cont bancar în această valută, utilizat atât pentru efectuarea viramentului sumei împrumutate, cât şi pentru restituirea acesteia, împreună cu accesoriile.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că decizia recurată cuprinde motivarea în fapt şi în drept a tuturor criticilor invocate de către reclamanţi.

Din perspectiva reţinerii în cauză a aplicabilităţii dispoziţiei legale care consacră principiul nominalismului, sunt nefondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 şi 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate, potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-reclamanţi de stabilizare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor, în temeiul convenţiei de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, instanţa de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispoziţiilor art. 1.578 C. civ. de la1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Într-o atare situaţie, ambele părţi şi-au asumat riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, prin urmare Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanţi prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 s-a reţinut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită şi în recenta decizie a CJUE pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 160/A din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 160/A din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.