RCA insurance late-payment penalties accrue from payment due date rather than final judgment, independent of moral damages valuation

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 29 mai 2018, reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei C., D., în nume personal şi în calitate de reprezentant legal al minorului E., au chemat în judecată pe pârâta F. S.A. şi intervenientul G., solicitând obligarea pârâtei F. S.A. la plata sumelor de 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru D. şi 350.000 RON cu titlu de daune morale pentru H..

Totodată, s-a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 şi 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 C. proc. civ., O.U.G. nr. 54/2016, C. proc. pen., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 2199, art. 2224 C. civ., Norma nr. 23/2014 a A.S.F.

Prin sentinţa nr. 63/2018 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi, fiind obligată pârâta S.C. F. S.A. să plătească 100.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea minorei C., 100.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea minorului H. şi 80.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea reclamantei D.. A fost respinsă în rest acţiunea. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor 900 RON cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor de a solicita despăgubiri, tribunalul a reţinut că acesta rezultă din prevederile art. 49-50 din Legea nr. 136/1995 şi din împrejurarea că autoturismul condus de intervenientul G. era asigurat RCA la pârâta F. S.A., reclamanţii adresându-se mai întâi asigurătorului în vederea acoperirii voluntare a prejudiciului, însă fiind nemulţumiţi de cuantumul despăgubirilor primite, au formulat cererea dedusă judecăţii.

Referitor la daunele morale, tribunalul a reţinut că, ţinându-se cont de jurisprudenţa în materie, precum şi de principiul echităţii, se impune necesitatea găsirii unui just echilibru, astfel încât suma acordată să nu reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, dar nici să aibă un caracter pur simbolic. Fiind de necontestat vătămările suferite de reclamanţi, tribunalul a constatat că suma de bani acordată cu titlu de daune morale este necesară pentru a le uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-au îndurat, dar şi pe care trebuie să le mai îndure, având în vedere faptul că acestea se resimt şi în prezent, chiar dacă într-o formă mai atenuată, la mai mult de 2 ani de la producerea accidentului.

Ca atare, s-a reţinut că sumele de 100.000 RON acordate reclamantei C., 100.000 RON acordate reclamantului H. şi 80.000 RON acordate reclamantei D., sunt suficiente pentru a repara un prejudiciu nepatrimonial rezultat din punct de vedere al consecinţelor negative suferite de aceşti reclamanţi în plan psihic şi fizic şi al intensităţii percepţiei consecinţelor vătămării îndeosebi pentru cei doi minori, reclamanţii C. şi H.. S-a reţinut că, acordate în acest cuantum, daunele morale îşi păstrează caracterul de "satisfacţie echitabilă", nefiind deturnate de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a deveni un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Cât priveşte petitul privind obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere în conformitate cu art. 37 şi 38 din Norma nr. 23/2014 s-a reţinut că, în condiţiile în care despăgubirile nu au fost cuantificate în mod voluntar de către părţi, acestea înţelegând să apeleze la instanţa judecătorească pentru stabilirea lui, acesta este prematur formulat până la momentul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive în conformitate cu art. 37 alin. (4) din norma respectivă, astfel încât a fost respins ca atare.

Prin decizia nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali al minorei C. şi D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal a minorului H. şi de către pârâta S.C. F. S.A.

Instanţa de apel a reţinut că, atât apelanţii reclamanţi cât şi apelanta pârâtă, critică modalitatea de apreciere a cuantumului sumelor acordate cu titlu de daune morale, reclamanţii considerând prea mici sumele stabilite cu acest titlu, iar pârâta solicitând diminuarea acestora în raport cu jurisprudenţa altor instanţe astfel cum aceasta a fost sintetizată în "Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale", elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a arătat că, în cazul daunelor produse prin accidente de autovehicule survenite în anul 2016, asiguraţii sunt despăgubiţi conform Normelor ASF nr. 23/2014, care prevede că asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs cu respectarea limitelor de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial.

Instanţa de apel a reţinut că prin raportare la consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, dar şi la criteriul echităţii, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente prejudiciului nepatrimonial la suma de 100.000 RON pentru fiecare dintre minori, respectiv 80.000 RON pentru reprezentantul legal victimă a accidentului, este justă şi echitabilă, fiind în măsură să compenseze şi să asigure o alinare a traumelor psihice suferite, dar şi a prejudiciului estetic, de agrement şi juvenil, fără a tinde către o îmbogăţire fără justă cauză a lor.

În aceste condiţii, s-a reţinut ca nefondată atât critica apelanţilor reclamanţi privitoare la necesitarea acordării unor daune morale într-un cuantum mai ridicat, întrucât astfel s-ar ajunge la o îmbogăţirea fără justă cauză a acestora, dar şi critica apelantei pârâte, dezvoltările jurisprudenţiale indicate de către aceasta nefiind de natură să înlăture competenţa judecătorului de a realiza propria apreciere asupra criteriilor de acordare a daunelor morale.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică adusă sentinţei apelate respectiv greşita soluţionare a cererii privind obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere, instanţa de apel a reţinut că, dintr-o interpretare coroborată a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, acordarea de despăgubiri de către asiguratorul RCA în cazul producerii unui accident poate fi realizată fie prin acord între părţile implicate, fie în urma unui proces civil finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, procedurile de urmat în cele două situaţii fiind distinct reglementate.

Cum în cauză, la notificarea apelantei pârâte de către apelanţii reclamanţi în luna mai 2017, aceasta a răspuns printr-o ofertă de despăgubire care nu a fost acceptatăurmarea fiind declanşarea litigiului civil, instanţa de apel a reţinut că stabilirea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească are ca efect faptul că obligaţia apelantei pârâte de plată a despăgubirilor va deveni certă şi exigibilă abia la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În consecinţă, debitorul obligaţiei de plată a despăgubirilor datorează penalităţi de întârziere după 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

În aceste condiţii, s-a constatat că,în mod corect, prima instanţă a reţinut caracterul prematur al cererii privind obligarea apelantei pârâte la plata de penalităţi de întârziere, întrucât la momentul promovării cererii, obligaţia principală nu fusese încă stabilită în sarcina apelantei pârâte, prin urmare termenul de la care urmează sp fie percepute penalităţi de întârziere nu poate fi determinat.

La 18 iulie 2019, pârâtă S.C. F. S.A. a declarat recurs principalîmpotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel pentru a se dispune reducerea daunelor morale acordate în cauză până la cuantumul de 16.000 RON pentru fiecare reclamant, în concordanţă cu ofertele de despăgubire transmise acestora de societatea pârâtă în procedura de soluţionare amiabilă a litigiului.

Recurenta-pârâtă a susţinut că valoarea daunelor morale se stabileşte în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania, potrivit art. 50 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014.

S-a arătat că jurisprudenţă şi în doctrină s-a reţinut că daunele nepatrimoniale nu sunt destinate să repună partea vătămată în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii, ci reprezintă o compensare patrimonială a prejudiciului de ordin moral suferit de parte, neputând fi vorba nici de reparaţie integrală ci de a-i procura victimei satisfacţii de ordin moral susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată.

Daunele morale acordate depăşesc media jurisprudenţei şi nu ţin seama de faptul că stabilirea lor trebuie să se facă în mod echitabil şi proporţional cu urmările accidentului, având în vedere că ele au rolul de a compensa pierderea produsă, fără a constitui o sursă de îmbogăţire.

Recurenta-pârâtă a arătat că, în general, cuantumul lor este dificil de stabilit, iar instanţei de judecată îi revine misiunea ca, la calculul sumelor ce vor fi acordate cu acest titlu, să ţină seama de efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă, iar nicidecum ca aceste sume să se constituie în amenzi excesive pentru autorii daunelor ori venituri nejustificate pentru victime.

La 24 octombrie 2019, reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali al minorei C. şi D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal a minorului H. au declarat recurs incident împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului-incident, reclamanţii au susţinut, cu privire la cuantumul daunelor acordate, că acestea nu acoperă suferinţa şi prejudiciile aduse odată cu producerea accidentului.

Reclamanţii au arătat că, în cauză, criteriile de apreciere a instanţei pentru stabilirea cuantumului sumelor ce se constituie ca despăgubiri cu titlu de daune morale nu sunt şi nu pot fi riguros stabilite în lege, dar în acelaşi timp, stabilirea în concret a unor astfel de sume nu poate fi rezultatul aprecierii discreţionare a instanţei.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au apreciat că daunele acordate de instanţa de apel nu sunt suficiente raportat la suferinţa pricinuită şi consecinţele asupra vieţii sociale şi personale ale victimei.

Pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de apelante, trebuie avute în vedere consecinţele negative suferite în plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura lezării lor, stilul de viaţă anterior, modul în care se reflecta suferinţa pricinuită în viaţa de zi cu zi.

În aceste circumstanţe, având în vedere impactul negativ major pe care un astfel de eveniment îl are asupra calităţii vieţii, recurenţii-reclamanţi au precizat că sumele acordate de instanţa de apel cu titlu de daune morale sunt insuficiente, raportat la jurisprudenţa instanţelor din Romania.

Recurenţii-reclamanţi au mai criticat decizia instanţei de apel pentru respingerea capătului de cerere vizând penalităţile.

În acest sens, s-a învederat că reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în calitatea sa de asigurător RCA la data de 25 mai 2017, respectiv 16 mai 2017, anexând toate documentele necesare stabilirii prejudiciului şi a persoanei responsabile, iar raportat la faptul ca pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 şi art. 38 din Norma nr. 23/2014 a A.S.F. rezultă reaua-credinţă a acesteia, motiv pentru care se impune obligarea acesteia la plata penalităţilor începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.

La 23 octombrie 2019, în termen legal, reclamanţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, având în vedere că daunele morale au fost acordate într-un cuantum redus, raportat la vătămările suferite de reclamanţi.

La 26 noiembrie 2019 a formulat întâmpinareşi pârâta, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, apreciind că instanţa de apel a acordat daune morale peste limita impusă de jurisprudenţa din România.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu au înţeles să-şi exerciate acest drept.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 au fost admise în principiu recursul principal declarat de pârâta S.C. F. S.A. şi recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei C. şi D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului H., împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.,reţine că recursul principal declarat pârâta S.C. F. S.A este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel pentru a se dispune reducerea daunelor morale acordate în cauză în cuantum de 16.000 RON pentru fiecare reclamant, în concordanţă cu ofertele de despăgubire transmise acestora de societatea pârâtă în procedura de soluţionare amiabilă a litigiului, susţinând că valoarea daunelor morale se stabileşte în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania, potrivit art. 50 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere că stabilirea daunelor morale trebuie să se facă în mod echitabil şi proporţional cu urmările accidentului.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanţa de apel a expus detaliat motivele pentru care a apreciat temeinică şi legală soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate.

Astfel, verificând modul de aplicare în cauză a principiului echităţii în privinţa despăgubirilor morale acordate de prima instanţă, principiu care are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în acelaşi timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime, instanţa de apel a reţinut că, despăgubirile acordate respectă acest principiu fiind avute în vedere consecinţele negative suferite de reclamanţi pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., indicând motivele pentru care a reţinut temeinicia sumelor acordate cu titlu de daune morale, precum şi criteriile ce au fost avute în vedere la aprecierea cuantumului acestora, decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut că valoarea daunelor morale se stabileşte în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania, potrivit art. 50 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014 însă instanţa de apel nu a respectat aceste dispoziţii acordând despăgubiri morale care depăşesc media jurisprudenţei şi nu ţin seama de faptul că stabilirea lor trebuie să se facă în mod echitabil şi proporţional cu urmările accidentului.

Potrivit art. 50 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014 despăgubirile pentru daune morale în cazul decesului unor persoane se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a arătat că instanţele naţionale atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamanţi urmare a evenimentului rutier. Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare deduse judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în ceea ce priveşte determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.

Examinând decizia atacată, raportat la criteriile de evaluare a prejudiciului valorificate de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că acestea au fost avute în vedere de instanţa de apel, adaptate la situaţia particulară a cauzei.

Cuantificarea despăgubirilor, în aplicarea acestor criterii, nu este supusă însă cenzurii instanţei de recurs, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta ţinând de temeinicia şi nu de legalitatea hotărârii.

În consecinţă, faţă de cele menţionate anterior, Înalta Curte reţine că nu esteincidentîn cauză art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa a avut în vedere atât criteriile oferite de doctrină şi jurisprudenţă, cât şi circumstanţele factuale ale cauzei menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.

Înalta Curte, examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce priveşte recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei C. şi D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului H., constată că acesta este fondat, în limitele şi potrivit considerentelor expuse în continuare, fiind incident în cauză motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului incident, recurenţii-reclamanţi au susţinut, cu privire la cuantumul daunelor acordate, că nu sunt corelate cu suferinţa şi prejudiciile produse de accident.

Referitor la această critică formulată şi prin recursul principal, dar din perspectiva pârâtei, Înalta Curte reţine faptul că examinarea cuantumului despăgubirilor nu este supusă cenzurii instanţei de recurs întrucât acest aspect are în vederenetemeinicia şi nu legalitatea hotărârii, prin urmare această critică formulată de recurenţii-reclamanţi va fi înlăturată pentru aceleaşi considerente.

Înalta Curte, va reţine ca fondată critica recurenţilor-reclamanţi în privinţa respingerii ca prematur a capătului de cerere vizând penalităţile.

Potrivit art. 38 din Norma nr. 23/2014,dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător.

Recurenţii-reclamanţi au solicitat aplicarea acestui text de lege de la data introducerii acţiunii până la plata efectivă a despăgubirilor, capătul de cerere fiind respins ca prematur de prima instanţă, soluţie menţinută în apel cu motivarea că, prealabil solicitării penalităţilor, reclamanţii trebuie să obţină o hotărâre definitivă pe fondul pretenţiilor.

Verificând legalitatea modului de soluţionare a capătului de cerere privind plata penalităţilor de întârziere, Înalta Curte reţine că, deşi instanţa de apel a examinat dispoziţiile legale înscrise în art. 38 din Ordinul C.S.A. nr. 23/2014 a statuat eronat în privinţa momentului de la care pot fi acordate penalităţile de întârziere solicitate în cauză.

Astfel, în mod greşit s-a reţinut că, întrucât neacceptarea ofertei de despăgubire de către reclamanţi a declanşat procedura judiciară de acordare a despăgubirilor, penalităţile nu vor putea fi calculate decât după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti.

Această interpretare este contrară dispoziţiilor art. 38 din Ordinul CSAnr. 23/2014 care instituie obligaţia de a plăti penalităţi de întârziere persoanelor prejudiciate, pentru fiecare zi de întârziere, în cazul în care nu este respectată obligaţia de plată a despăgubirii în termenul stipulat, aşadar de la data la care obligaţia principală devine scadentă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale analizate rezultă că penalităţile de întârziere reprezintă acea sancţiune instituită pentru conduita culpabilă a asigurătorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă, acestea calculându-se pentru fiecare zi de întârziere din suma de despăgubire cuvenită.

Drept consecinţă, ca natură juridică, penalităţile de întârziere se circumscriu unor obligaţii accesorii ale sumei stabilite cu titlu de despăgubire, raţiunea consacrării unei atare sancţiuni având scopul de a contribui la descurajarea neconformării asigurătorului la obligaţiile care îi revin.

Or, din considerentele expuse anterior cu referire la natura şi regimul juridic al penalităţilor de întârziere şi având în vedere criticile formulate, Înalta Curte reţine că exercitarea controlului judiciar de legalitate nu poate fi realizat în în condiţiile în care instanţa de apel nu a analizat pe fond cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata penalităţilor ci a respins-o ca prematură.

Având în vedere că anterior demarării procedurii jurisdicţionale, reclamanţii au solicitat pârâtei plata despăgubirilor, se impune a se examina măsura în care obligaţiilepârâtei au fost aduse la îndeplinire, întrucât nesocotirea obligaţiilor privind respectarea termenelor de soluţionare sau de plată ar eluda textul normativ evocat şi ar prelungi durata rezonabilă de stabilire a despăgubirii şi de indemnizare efectivă a persoanelor păgubite datorită comportamentului ilicit al asigurătorului.

În consecinţă, numai în baza unei situaţii factuale certe şi în temeiul dispoziţiilor legale speciale în materie, se va putea reţine, în funcţie de ipoteza de fapt constatată, momentul în raport cu care pârâta are obligaţia să plătească penalităţile ca urmare a comportamentului culpabil manifestat de aceasta.

În legătură cu momentul de la care sunt datorate penalităţile de întârziere sunt relevante considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 86/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, în acţiunile formulate în contradictoriu cu asigurătorul RCA de către asigurătorul persoanei păgubite, care se subrogă acesteia potrivit dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din acelaşi act normativ, care se aplică mutatis mutandis în cauză.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că daunele-interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor iar prin dispoziţiile art. 38 din Norma nr. 23/2014 a Autorităţii de Supraveghere Financiară privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, au fost evaluate legal daunele-interese moratorii cuvenite persoanei prejudiciate prin neîndeplinirea în termenele prevăzute de lege a obligaţiilor ce îi revin asigurătorului RCA, cu consecinţa prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., constând în inexistenţa obligaţiei creditorului de a face dovada existenţei şi întinderii prejudiciului. În plus, cuantumul daunelor-interese moratorii, stabilit legal, este unul fix, astfel încât el nu poate fi modificat prin proba faptului că prejudiciul creditorului este mai mic.

Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, cât şi obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege, atât în cazul în care cererea de despăgubire este formulată de persoana prejudiciată, cât şi atunci când o atare cerere este înaintată de asigurătorul de bunuri. Daunele-interese reprezintă aşadar, mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziţia creditorului pentru a obţine aceeaşi prestaţie, iar acestea sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1.535 alin. (1) din C. civ., respectiv din ziua scadenţei obligaţiei de plată.

În raport cu aceste considerente, rezultă că, în virtutea caracterului accesoriu al creanţei principale, penalităţile sunt datorate de la scadenţa obligaţiei principale de plată, moment care urmează să fie stabilit de instanţa de apel în urma probelor administrate.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admiterecursul incident declarat de reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei C. şi de D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului H., în baza art. 496 alin. (2) şi 497 C. proc. civ., va dispune casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanţilor sub aspectul verificării modului de soluţionare a capătului de cerere privind obligarea la plata penalităţilor de întârziere relativ la sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale, urmând a se avea în vedere cele relevate prin prezenta decizie. Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei reculate, reţinând că celelalte critici de nelegalitate nu sunt fondate.

Totodată, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul principal declarat de pârâta S.C. F. S.A.împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de pârâta S.C. F. S.A.împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Admite recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei C. şi de D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului H., împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată a apelului reclamanţilor,aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţiile privind respingerea apelului declarat de pârâtă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.