Insurance fire damage liability: partial versus total loss assessment and waiver of expert evidence for utility loss

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la data de 26 februarie 2014, sub nr. x/2014 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. obligarea acesteia la plata sumei de 655.400 RON reprezentând indemnizaţia de asigurare stabilită prin contract şi a daunelor moratorii calculate de la data de 27 iulie 2013 până la plata efectivă, la nivelul dobânzii legale, conform art. 1535 C. civ.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 2208 C. civ. şi contractul de asigurare încheiat cu pârâta.

Prin sentinţa nr. 383 din data de 24 octombrie 2016, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei S.C. B. S.A.. A obligat pârâta la plata sumei de 103.413,08 RON cu titlu de despăgubiri către reclamant, la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către reclamant şi la plata sumei de 3173,26 RON reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru de la plata căreia a fost scutit reclamantul către Unitatea administrativ teritorială Municipiul Craiova.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 27 din Legea nr. 136/1995, despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunurilor din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.

Art. 2217 C. civ. prevede că despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, aceasta neputând depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.

Din raportul de expertiză în construcţii a rezultat că valoarea daunelor produse clădirii asigurate este de 91.136,25 RON, sumă care nu depăşeşte valoarea asigurată după survenirea primului incendiu al clădirii.

În ceea ce priveşte bunurile mobile, prima instanţă a reţinut că valoarea maximă a despăgubirii este de 11.485 RON calculată ca diferenţă între valoarea de 5000 euro asigurată şi suma încasată de reclamant cu ocazia incendiului anterior, respectiv 10.103 RON.

Prima instanţă a reţinut că, prin concluziile scrise, pârâta a arătat că înţelege să achite suma de 91.136,25 RON reprezentând despăgubiri şi suma de 12.276,83 RON pentru bunurile mobile asigurate prin acest contract, deşi valoarea indicată depăşeşte suma rămasă din totalul sumei asigurate.

S-a constatat că pârâta nu datorează plata daunelor moratorii pentru achitarea unei sume cu titlu de despăgubiri, având în vedere că întinderea pagubei asiguratului nu rezultă din înscrisurile prezentate la dosarul de daună astfel încât dispoziţiile art. 23 din contractul de asigurare nu sunt aplicabile.

În aceste condiţii, în temeiul art. 9 din Legea nr. 136/1995 şi art. 2199 C. civ., prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească despăgubiri reclamantului în sumă totală de 103.413,08 RON.

Împotriva sentinţei civile nr. 383/2016 din 24 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 378/2019 din 28 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul reclamatului.

Criticile referitoare la revenirea asupra măsurii privind încuviinţarea probei cu expertiză efectuată de expert C. au fost înlăturate având în vedere că prima instanţă nu a revenit asupra probei ci a apreciat, în temeiul art. 259 C. proc. civ., că administrarea acesteia nu mai este necesară.

Şi criticile pe fond privind aprecierea asupra probelor au fost înlăturate. Din interpretarea coroborată a probelor administrate, inclusiv a expertizei specialitatea construcţii civile şi industriale şi evaluări proprietăţi imobiliare, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că imobilul a suferit daune parţiale şi nu daună totală.

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Condiţiile speciale privind asigurarea clădirilor aparţinând persoanelor fizice, dauna totală reprezintă distrugerea în întregime a clădirilor asigurate sau dispariţia, fără resturi care se pot întrebuinţa sau valorifica sau distrugerea în aşa mod încât, deşi au rămas resturi ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica refacerea pe cale de reparaţie nu mai este posibilă sau rentabilă din punctul de vedere al costului sau costul reparaţiei este egal ori depăşeşte suma asigurată din poliţă cu excepţia cazurilor de subevaluare a clădirilor sau construcţiilor. Din probele administrate în cauză s-a concluzionat în sensul deteriorării parţiale şi posibilităţii de reparaţie pe structura existentă a imobilului.

Ca urmare, susţinerea apelantului-reclamant privind existenţa unei daune totale a fost înlăturată.

Şi motivele de apel vizând diminuarea indemnizaţiei de asigurare primite ca urmare a primului incendiu au fost înlăturate, fiind aplicabile prevederile art. 26 din contractul de asigurare.

Potrivit art. 26 din condiţiile generale de asigurare, după plata fiecărei despăgubiri suma asigurată se micşorează cu suma cuvenită drept despăgubire, asigurarea continuând pentru limita răspunderii rămase.

Criticile privind neacordarea daunelor moratorii au fost înlăturate.

Potrivit art. 23 din condiţiile generale privind asigurarea mixtă pentru persoane fizice aferente poliţei de asigurare din litigiu, despăgubirile se plătesc în maximum 15 zile lucrătoare de la depunerea întregii documentaţii la asigurator în baza acordului scris al asiguratului asupra sumelor cuvenite, exprimat prin semnarea cererii de despăgubire. Or, întinderea pagubei nu a rezultat din înscrisurile depuse la asigurator şi nici nu rezultă că părţile ar fi convenit asupra vreunei sume cu titlu de despăgubiri.

În consecinţă s-a reţinut că, soluţia primei instanţe în raport cu condiţiile contractului de asigurare şi dispoziţiile Legii nr. 136/1995, potrivit căreia i s-a acordat reclamantului pentru dauna parţială suferită suma de 103.413,03 RON cu titlu de despăgubiri, este temeinică şi legală.

Împotriva deciziei civile nr. 378/2019 din 28 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre o nouă judecată instanţei de apel.

Recurentul-reclamant a invocat faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi totodată că motivele pe care se întemeiază sunt contradictorii.

A susţinut recurentul că, întrucât prima instanţă a revenit asupra probei cu expertiză tehnică, prin motivele de apel a criticat acest aspect. Astfel, prin încheierea din 25 aprilie 2017, instanţa de apel a respins proba cu martori şi a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice, specialitatea construcţii civile, rezistenţă şi stabilitatea construcţiilor civile şi a procedat la numirea expertului, stabilind obiectivele, însă ulterior a revenit asupra probei ca şi prima instanţă.

Se arată că după încuviinţarea expertizei, aceasta nu a putut fi efectuată din motive care nu îi pot fi imputabile recurentului. Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 225 C. proc. civ. privind utilitatea şi concludenţa probei cu expertiză, şi a soluţionat cauza pe baza probelor administrate de prima instanţă.

Recurentul evidenţiază faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 225 C. proc. civ. reţinute de instanţa de apel, ci cele ale art. 255 C. proc. civ. referitoare la administrarea probelor.

Şi din această perspectivă soluţia este nelegală întrucât şi instanţa de apel a procedat în acelaşi mod ca şi prima instanţă, revenind asupra unei probe încuviinţate, cu toate că, în cauză, nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 259 C. proc. civ.

Prin soluţia adoptată, instanţa de apel a încălcat principiul conform căruia probele sunt indispensabile procesului judiciar -idem est non esse et non probari. Nu prezintă niciun fel de relevanţă în cauză faptul că unii dintre experţi au avut probleme de sănătate, iar alţii au refuzat în mod nejustificat să efectueze lucrarea ci, important era ca lucrarea sa fie efectuată, iar opinia expertului asistent e o dovadă în acest sens.

La 28 octombrie 2019, pârâta S.C. B. S.A. a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la primul motiv de recurs, pârâta arată că s-a apreciat în mod eronat că motivele pe care se întemeiază hotărârea instanţei de apel sunt contradictorii nefiind arătată modalitatea efectivă în care se înfăţişează această contradicţie cu atât mai mult cu cât interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt care nu se circumscrie motivului de recurs invocat. Concluzionează pârâta că, analizând hotărârea atacată nu se pot identifica motive contradictorii, respectiv existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii ar fi dus la o altă concluzie.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, pârâta susţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, sau dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză. Or, prin cererea de recurs nu se dezvoltă vreo împrejurare care să releve că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea cererii de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu au înţeles să-şi exerciate acest drept.

Prin încheierea din 21 iulie 2020 a fost a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 378 din 28 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată în limitele controlului de legalitate prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că recursul declarat este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Recurentul-reclamant a invocat faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Totodată se arată că motivele pe care se întemeiază decizia recurată sunt contradictorii.

Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat un control judiciar limitat la aspecte care interesează nelegalitatea deciziei ce a fost pronunţată de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin criticile formulate, recurentul-reclamant susţine încălcarea dispoziţiilor procedurale privind încuviinţarea şi administrarea probelor, respectiv a art. 259 C. proc. civ., astfel că acestea urmează să fie analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut deart. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Conform acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 258 corelat cu art. 264 şi art. 255 C. proc. civ., instanţelor de fond le-a fost atribuită atât competenţa de a evalua şi a hotărî în privinţa administrării probelor care sunt utile şi concludente pentru stabilirea situaţiei de fapt căreia i se circumscrie raportului juridic litigios, cât şi puterea de a aprecia liber probele concret administrate.

Prin încheierea din data de 25 aprilie 2017, instanţa de apel a respins proba cu martori şi a încuviinţat efectuarea unei expertize tehnice în specialitatea construcţii civile, rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor civile.

Ulterior, prin încheierea din 21 mai 2019, instanţa de apel a apreciat că, raportat la data producerii incendiului şi timpul scurs de la producerea acestuia, starea clădirii la acel moment indicată de reclamant ca fiind clădire locuibilă, precum şi la poziţia părţilor, nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 259 C. proc. civ. privind utilitatea şi concludenţa probei cu expertiză.

Prevederile art. 259 C. proc. civ. permit instanţei să revină asupra unor probe încuviinţate în condiţiile în care apreciază că acestea nu mai sunt necesare, ca urmare a administrării altor probe.

Astfel fiind, reţinerea instanţei de apel în sensul că nu mai erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 259 C. proc. civ. privind utilitatea şi concludenţa probei cu expertiză, se circumscrie acestor atribuţii conferite de lege.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a administrat alte probe care au fost de natură să clarifice temeinicia pretenţiilor formulate prin acţiune, prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 259 C. proc. civ.

În contextul în care revenirea asupra măsurii de administrare a probei cu expertiză tehnică a fost motivată de circumstanţele cauzei, nu există temei spre a se reţine că aplicarea normei procedurale menţionate s-ar fi aplicat greşit, într-o modalitate care să atragă sancţiunea nulităţii, spre a se putea reţine incidenţa motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În plus, se constată că recurentul-reclamant nu a formulat critici privind soluţionarea apelului referitor la modul de aplicare a dispoziţiilor de drept material cu privire la suma acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri şi menţinută de instanţa de apel, astfel încât, analiza legalităţii deciziei din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este posibilă, invocarea acestor prevederile legale având caracter formal.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu este incident în cauză motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 378 din 28 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 378 din 28 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.