Undue payment claim quashed and remanded for fresh consideration over limitation start date.

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgovişte la 28 ianuarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. (fostă S.D.F.E.E. Electrica S.A.) a solicitat obligarea pârâtului A. la restituirea sumei de 27.765 RON reprezentând plată nedatorată, în perioada în care deţinea funcţia de director general în cadrul societăţii; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că prin decizia nr. 3/14.01.2014, Curtea de Conturi a României a reţinut că nu au fost respectate prevederile legale privind acordarea drepturilor de natură salarială directorului general în perioada martie- aprilie 2011, iar prin încasarea sumei de 27.765 RON au fost încălcate dispoziţiile contractului de mandat precum şi cele ale art. 31 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2008 şi a dispus recuperarea prejudiciului cauzat. A mai susţinut că a formulat în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014, prin care a solicitat anularea actului administrativ, iar prin sentinţa nr. 3132/17.11.2014 această cerere a fost respinsă ca neîntemeiată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1341 din Legea nr. 287/2009, art. 31 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2008, clauzele contractului de mandat şi art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2024 din 19 mai 2015, Judecătoria Târgovişte, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârât prin întâmpinare şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, reţinându-se că, potrivit art. 231 din Codului Muncii, conflicte de muncă sunt conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă, iar între reclamantă şi pârât nu au existat raporturi juridice de muncă. Raporturile dintre părţi sunt specifice contractului de mandat, care nu este cel reglementat de dispoziţiile C. civ., ci de dispoziţiile Legii nr. 31/1990, act normativ la care fac trimitere chiar dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 79/2008, astfel încât, sub aspectul stabilirii competenţei materiale sunt aplicabile dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 31/1990.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 21 iulie 2015, sub nr. x/2015, care prin încheierea pronunţată la 21 septembrie 2015, în dosarul nr. x/2015, a dispus transpunerea dosarului la secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a instanţei, reţinându-se că natura raporturilor juridice dintre părţieste specifică contractului de mandat reglementat de dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Pe rolul secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Dâmboviţa, cauza a fost înregistrată la data de 6 octombrie 2015, sub nr. x/2015*.

Prin sentinţa nr. 1417 pronunţată la 21 decembrie 2018, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul A. şi a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, tribunalul a constatatcă,în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., conform cărora, prescripţia dreptului material la acţiune pentru repararea unei pagube care a fost cauză printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la datacând păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât pâaguba, cât şi pe cel răspunzător de ea, alin. (2) al aceluiaşi articol de lege prevăzând că, aceste dispoziţiilegale se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire întemeiată pe plata nedatorată.

În cauză, aşa cum a rezultat din toate probele administrate, reclamanta a avut cunoştinţă despre existenţa pagubei, a cărei reparare o solicită, la data comunicării Raportului de control înregistrat la societatea Electrica S.A. sub nr. x/18.12.2013, conform căruia Curtea de Conturi a constatat faptul că au fost efectuate plăţi nelegale către directorul general.

Reclamanta a avut cunoştinţă de naşterea dreptului său la acţiune în contradictoriu cu pârâtul, la momentul soluţiei statuate prin Raportul Curţii de Conturi, în anul 2013, astfel încât nu se poate aprecia în cauză că, la data formulării prezentei acţiuni în justiţie respectiv, anul 2015, s-ar fi depăşit termenul de 3 ani stabilit de legiuitor.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, deşi reclamanta a susţinut că sentinţa nr. 3132/2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 17.11.2014, îi este favorabilă, instanţa nu a reţinut susţinerile acesteia, câtă vreme nu există la dosar vreo motivare a hotărârii respective care, în opinia reclamantei, ar reprezenta o probă certă, procesul fiind guvernat de principiul disponibilităţii, ceea ce înseamnă obligativitatea părţilor de a depune înscrisuri complete şi motivate, de care înţeleg să se servească în aflarea adevărului.

Conform art. 159 alin. (1) Codul muncii:

"salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă".

În speţa pendinte, pârâtul a beneficiat de adaosuri la salariu pentru un proiect ştiinţific coordonat şi desfăşurat nu în baza contractului individual de muncă, ci în baza unui contract de mandat, cu obiect strict în ceea ce priveşte proiectul ştiinţific, iar sumele încasate pentru acest proiect nu pot avea caracter salarial.

Potrivit art. 31 şi 32 din O.U.G. nr. 79/2008, incidente în cauză, sumele de bani primite de directorul general pentru proiectul amintit, decurg din contractul de mandat, din Hotărârea Consiliului de Administraţie şi, cel mult pot fi asimilate unor indemnizaţii pentru activităţile suplimentare efectuate. Pârâtul, ca membru al echipei desemnate pentru desfăşurarea şi coordonarea proiectului ştiinţific, nu a îndeplinit funcţia de director general, ci de specialist în domeniul ce viza obiectul contractului de mandat, cooptarea acestuia în rândul membrilor comisiei făcându-se în condiţii legale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta Societatea Energetică Electrica S.A. şi pârâtul A..

Prin decizia nr. 317 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost admis apelul principal declarat de reclamanta Societatea Energetică Electrica, fiind schimbată în parte a sentinţa atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu consecinţa obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 27.765 RON. A fost înlăturată obligaţia reclamantei de plată către pârât a cheltuielilor de judecată, în apel.

Prin aceeaşi decizie, s-a respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâtul A. împotriva aceleiaşi sentinţe. A fost menţinută dispoziţia instanţei de apel cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că prima instanţă a considerat greşit că reclamanta nu a dovedit soluţionarea cu caracter definitiv în instanţă a aspectului plăţii nedatorate deşi a fost depusă la dosar sentinţa nr. x/17.11.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2014 prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată contestaţia în ceea ce priveşte măsura Curţii de Conturi privind plăţile efectuate către directorul general în baza raporturilor juridice deduse judecaţii, plăţi ce fac obiectul prezentului litigiu, reţinându-se faptul că nu se poate aprecia că activitatea derulată în cadrul proiectului de investiţii de către pârâtul-apelant, activitate ce avea legătură cu atribuţiile sale manageriale, ar excede mandatului, competenţa acestuia din urmă acoperind toate activităţile care vizează calitatea sa de manager, chiar dacă este vorba de un proiect de investiţii finanţat de Comisia Europeană, iar sumele au fost achitate din fondurile alocate pentru acest proiect, fiind încălcate dispoziţiile art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2008.

Nefondată a fost reţinută şi susţinerea apelantului incidental cu privire la soluţionarea greşită de către tribunal a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, acesta susţinând faptul că, la data promovării acţiunii, termenul de prescripţie ar fi fost prescris.

Instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie în cauză, în lumina dispoziţiilor art. 2528 alin. (1) C. civ., a început să curgă la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător, acest moment neputând fi altul decât cel la care reclamanta societate comercială a luat cunoştinţă de soluţia statuată prin raportul Curţii de Conturi, înregistrat la societatea Electrica S.A. sub nr. x/18.12.2013 moment faţă de care, introducerea acţiunii la data de 27.01.2015 s-a situat în interiorul termenului de prescripţie.

Au fost înlăturate susţinerile apelantului-pârât A. formulate prin apelul incident, în sensul că remunerarea suplimentară nu ar fi avut legătură cu contractul de mandat în baza căruia şi-a exercitat calitatea de manager întrucât aceste aspecte au fost soluţionate definitiv prin sentinţa nr. 3132/17.11.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 2687/20.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La 14 august 2019, pârâtul A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 317 din 26 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, raportat la art. 1341 C. civ. vizând plata nedatorată coroborate cu dispoziţiile art. 3 1 alin. (1)şi (2) din O.U.G. nr. 79/2008.

În acest sens, recurentul a precizat că plata sumei litigioase a fost efectuată de reclamantă în două tranşe succesive, respectiv în lunile martie 2011 - 14.861 RON şi aprilie 2011 - 20.303 RON, din care suma de 15.436 RON a fost virată cu titlu de contribuţii sociale, date care reprezintă şi momentele producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantei.

S-a învederat că legea aplicabilă în privinţa prescrierii dreptului material la acţiune era Decretul nr. 167/1958 şi nu art. 2528 C. civ., aplicabil începând cu data de 1 octombrie 2011, motiv pentru care se arată că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune trebuia soluţionată în conformitate cu dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.

Arată recurentul-pârât că aprecierea instanţei de apel conform căreia, momentul când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător nu poate fi altul decât acela în care reclamanta a luat la cunoştinţă de soluţia statuată prin raportul Curţii de Conturi, se poate interpreta că reclamanta nu cunoştea legea în perioada plăţilor, aspect care încalcă dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, inclusiv pentru acţiunile în restituirea plăţilor nedatorate.

Raportat la data începerii curgerii termenului de prescriptie de la momentul plăţii nedatorate respectiv martie şi aprilie 2011, recurentul-pârât susţine că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în lumina legii aplicabile, respectiv Decretul nr. 167/1958 şi a vechiul C. civ., este de ordine publică putând fi invocată în orice etapă procesuală şi chiar din oficiu de instanţă, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, având în vedere că nu sunt analizate apărările formulate de pârât referitoare la inopozabilitatea hotărârilor pronunţate în contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei Curţii de Conturi, a prescrierii dreptului material la acţiune dar nici în ceea ce priveşte la atribuţiile pârâtului stabilite conform contractului de mandat nr. x din 17 februarie 2009.

S-a mai arătat că analiza instanţei de apel este insuficientă în privinţa soluţiei vizând respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, având în vedere că nu motivează de ce legea aplicabilă este art. 2528 alin. (1) din C. civ., iar nu Decretul nr. 167/1958.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2011 privind C. civ.

Recurentul-pârât a menţionat că raportul Curţii de Conturi nu reprezintă act sau fapt juridic cauzator de prejudiciu pentru a justifica faţă de data întocmirii lui, incidenţa noului C. civ. atât în privinţa condiţiilor plăţii nedatorate, cât şi în privinţa temeiului de drept al soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

S-a mai precizat că instanţa de apel a încălcat dezlegările date prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii privind data de la care începe curgerea termenului de prescripţie, inclusiv pentru acţiunile în restituirea plăţilor nedatorate.

Totodată, recurentul-pârât a subliniat că în cauză au fost încălcate şi dispoziţiile art. 1534 - 1536 din vechiul C. civ..Astfel, s-a arătat că prestaţia extracontractuală executată, trebuia remunerată distinct, iar prevederile art. 31 alin. (1) şi (2), respectiv art. 362 din O.U.G. nr. 79/2008 nu erau aplicabile.

La 28 octombrie 2019, intimata-reclamantă Societatea Energetică Electrica S.A a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că, în cauză, criticile invocate de recurent sunt nefondate.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată în faţa instanţei de recurs de către recurentul-pârât, s-a subliniat că, motivele de casare de ordine publică, nu pot fi invocate decât de instanţă din oficiu, nu şi de părţile cauzei.

La 18 noiembrie 2019, recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei din întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 31 martie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile neexercitând acest drept.

Prin încheierea din 27 iulie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 317 din 26 iunie 2019, pronuntată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă şi a fost stabilit termen de judecată la data de 17 noiembrie 2020.

Înalta Curte, a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor şi a dispoziţiilor legale invocate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul-pârât a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, aceasta va fi avută în vedere ca o apărare de fond întrucât vizează modul de aplicare a dispoziţiilor legale care guvernează această instituţie fiind o critică ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză, se constată că reclamanta a formulat o acţiune în restituirea plaţii nedatorate invocând faptul că prin decizia nr. 3/14.01.2014, emisă de Curtea de Conturi a României s-a stabilit caracterul nedatorat al plăţilor efectuate către pârât, decizie care a rămas definitivă în urma respingerii contestaţiei care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, prin sentinţa nr. 3132/17.11.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 2687/20.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în acelaşi dosar.

Recurentul-pârât a susţinut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte apărările formulate referitoare la inopozabilitatea hotărârilor pronunţate în contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei Curţii de Conturi, a prescrierii dreptului material la acţiune dar nici cu privire la atribuţiile pârâtului stabilite conform contractului de mandat nr. x din 17 februarie 2009.

În legătură cu modalitatea în care instanţa de apel soluţionat problema prescripţiei dreptului material la acţiune, recurentul-pârât a invocat şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece lipsesc argumentele pentru care legea aplicabilă este art. 2528 alin. (1) din C. civ., iar nu Decretul nr. 167/1958.

Critica este fondată având în vedere că în considerentele deciziei atacate nu sunt dezvoltate argumentele din care să rezulte motivul pentru care prescripţia dreptului material la acţiune nu curge de la momentul efectuării plăţii, apărare formulată de pârât prin apelul incident.

Conform motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere dacă hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Sunt îndeplinite condiţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti, atunci când în considerentele hotărârii judecătoreşti recurate nu sunt arătate motivele pentru care au fost înlăturate argumentele părţii. O astfel de hotărâre judecătorească nu poate fi verificată în calea de control judiciar, nefiind expus un raţionament propriu al judecătorului cauzei care să fi condus în mod logic la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Raportat la exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti impuse de art. 425 lit. b) C. proc. civ. se constată că hotărârea nu cuprinde motive din care să rezulte raţiunea pentru care prescripţia dreptului material la acţiune nu curge de la momentul efectuării plăţii, apărare formulată de pârât prin apelul incident, în consecinţă nu poate fi supusă controlului judiciar, aspect care atrage casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În cadrul recursului declarat, recurentul a invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul căruia a susţinut încălcarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor privitoare la prescripţia extinctivă sub aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă pentru recuperarea plăţii considerate nedatorate. În legătură cu acest aspect a învederat faptul că termenul de prescripţie curge de la data efectuării plăţilor, respectiv martie şi aprilie 2011, iar nu de la data emiterii deciziei nr. 3/14.01.2014a Curţii de Conturi a României. Recurentul-pârât a mai arătat că, în raport de acest moment al plăţii, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi nu noul C. civ., cum greşit s-a reţinut prin decizia recurată.

Criticile sunt fondate având în vedere că, prin decizia recurată, s-a reţinut că momentul de început al curgerii termenul de prescripţie extinctivă în materia plăţii nedatorate este reprezentat de data emiterii deciziei nr. 3/14.01.2014 de către Curtea de Conturi a României.

Prin decizia nr. 3/14.01.2014 a Curţii de Conturi s-a constatat o pagubă preexistentă datei emiterii acesteia, prin urmare paguba trebuia şi putea să fie cunoscută independent de constatările controlului efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate.

Rezultatul controlului efectuat de Curtea de Conturi a relevat culpa intimatei-reclamante referitor la modalitatea defectuoasă de gestionare a resurselor financiare interne, efect al aplicării greşite a legislaţiei privind acordarea drepturilor băneşti personalului propriu.

Motivarea reţinută de instanţa de apel în sensul că termenul de prescripţie pentru restituirea plăţii nedatorate curge de la data deciziei nr. 3/14.01.2014 a Curţii de Conturi întrucât prin aceasta s-a constatat caracterul nedatorat al plăţii, este greşită, o astfel de ipoteză nefiind reglementată prin dispoziţiile privitoare la prescripţia extinctivă.

Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia. În consecinţă, sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, care este un terţ faţă de raporturile juridice ce s-au derulat între părţi şi ale cărui observaţii nu dau naştere unui drept substanţial, de care să se prevaleze reclamanta, ci momentul producerii prejudiciului reprezentat de plăţile efectuate de reclamantă cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Reţinerea faptului că, momentul curgerii termenului de prescripţie ar fi data la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi, contravine raţiunii existenţei prescripţiei care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

Instituţia plăţii nedatorate invocată de către reclamantă, este prevăzută la art. 992 - 993 în vechiul C. civ., aceasta reprezentând un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată.

Termenul de prescripţie în cazul unei acţiuni întemeiate pe plata nedatorată începe să curgă, în condiţiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micşorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

Deoarece acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este o acţiune personală, aceasta se prescrie în termenul general de 3 ani de prescripţie, termen care începe să curgă de la data la care cel care a făcut plata a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul plăţii nedatorate şi persoana obligată la restituire.

Problema relevanţei actului de control al Curţii de Conturi sau a altui organ cu atribuţii de control în ceea ce priveşte curgerea termenului de prescripţie a fost lămurită în jurisprudenţa recentă a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, care,prin Decizia nr. 19/2019 a admis recursul în intersul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 2526 din C. civ., actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Deşi această decizie are în vedere raporturi de muncă, dezlegarea dată este valabilă şi în cauză întrucât vizează aceeaşi problemă de drept, respectiv că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii.

Pentru considerentele arătate, reţinând că prin decizia recurată a avut loc aplicarea greşită a legii în privinţa momentului producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantei, Înalta Curte, constată că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de pârâtul A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel urmează să verifice, în raport de datele la care au fost făcute plăţile nedatorate, respectiv martie şi aprilie 2011, aplicabilitatea dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi să motiveze conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În consecinţă, în raport cu soluţia pronunţată, analiza celorlalte critici ale recurentei-pârâte întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul pârâtului A. împotriva deciziei nr. 317 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza,pentru o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2020.