Tenant's liability for fire damage to leased building: burden of proving fortuitous event under Art. 1435 Civil Code and non-binding effect of penal case closure in civil proceedings

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin sentinţa civilă nr. 3849/21.12.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A. şi a fost obligată pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 2.895.201,37 RON, reprezentând valoarea de inventar a imobilului situat în A., din str. x, sector 2 Bucureşti, imobil ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr. x/26.11.2008, precum şi a sumei de 225.000 RON, necesare procesului de demolare a imobilului.

Împotriva sentinţei civile a încheierilor premergătoare prin care au fost respinse excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentant, a lipsei calităţii procesual active şi a prematurităţii cererii de chemare în judecată, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat anularea hotărârii în sensul respingerii cererii introductive ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesual activă sau în sensul respingerii cererii introductive ca fiind introdusă de o persoana ce nu avea calitatea de reprezentant, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea cereri de chemare în judecată ca prematur formulată, ori schimbarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1287 din 11 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

În privinţa lipsei calităţii procesual active, Curtea de Apel a constatat că dispoziţiile legale ce reglementează natura juridică a dreptului de administrare, invocate de apelantă drept temei ala excepţiei invocate, nu sunt incidente cauzei de faţa. Intimata A. este parte în contractul de închiriere încheiat între părţi (astfel după cum s-a arătat, prin novarea în favoarea apelantei B. a contractului încheiat iniţial de intimată şi S.C. C. S.A.), contract în cadrul căruia această intimată deţine calitatea de locator. Întemeiat pe dispoziţiile contractului de închiriere indicat, locatorul-intimat a pretins în cadrul prezentei proceduri judiciare obligarea cocontractantului la plata unor despăgubiri băneşti cu titlu de reparaţie a daunelor ce i-au fost produse. Astfel, acţiunea civilă promovată de complexul-intimat a fost fundamentată pe răspunderea contractuală, după cum s-a arătat contract în care are calitatea de parte.

Din această perspectivă a contractului ce leagă juridic cele două părţi ale cauzei, intimata deţinea calitate procesual activă în vederea promovării oricărei acţiuni contractuale în contradictoriu cu apelanta B.. Contractul părţilor este în fiinţă (de altfel, niciuna dintre părţi nu a afirmat contrariul), astfel încât problematica unei eventuale neregularităţi decurgând din dreptul de administrare deţinut cu privire la imobilul închiriat de către complexul-intimat nu constituie obiect de analiză în cadrul prezentei cauze.

Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant al directorului A., semnatarul cererii de chemare în judecată, s-a reţinut că intimata A. a fost reprezentată prin directorul său şi la momentul semnării contractului de închiriere obiect al raportului juridic contractual dintre părţi. De asemenea, tot directorul complexului-intimat a fost cel care a semnat cu societatea-apelantă actele adiţionale nr. x şi 2 la contractul de închiriere nr. x/2008, depuse la dosar fond.

În plus, în legătură cu excepţia analizată, dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 801/19 mai 2004, privind organizarea şi funcţionarea caselor de cultură ale studenţilor şi a A., casele de cultură ale studenţilor şi A. "A." sunt instituţii publice cu personalitate juridică în subordinea Autorităţii Naţionale pentru Tineret şi în coordonarea Agenţiei pentru Sprijinirea Studenţilor, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre. Potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, conducerea caselor de cultură ale studenţilor şi a A. este asigurată de către consiliul de administraţie şi de către director, numit prin ordin al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Tineret, pe bază de concurs, iar art. 6 stipulează că, directorul asigură conducerea operativă a activităţii casei de cultură a studenţilor sau a A. şi duce la îndeplinire deciziile consiliului de administraţie, cu respectarea prevederilor legale.

Pe fond, Curtea de Apel a constatat că raportul juridic dintre părţi având ca obiect contractul de închiriere nr. x/2008 este încă în vigoare. Prin Notificarea cu nr. 589/05.11.2013, intimata A. a informat apelanta B. că raportul juridic contractual dintre acestea urmează a înceta începând cu data de 31.12.2013, motivat de faptul că această din urmă societate nu a respectat dispoziţiile contractuale, în mod particular obligaţia de a efectua investiţiile asumate.

Printr-o adresă de răspuns din data de 23.12.2013, apelanta B. transmitea intimatei A. obligaţia de a achita o chirie în cuantum de 2000 Euro cu TVA inclus până la data finalizării procedurii de licitaţie pentru închirierea spaţiului ce forma obiectul notificării intimatei, urmând ca după data licitaţie, fie să predea imobilul, fie să achite lunar cu titlu de despăgubire suma de 10.000 Euro. Ulterior, la data de 20.02.2014 intimata A. îi comunică societăţii-apelante faptul că, în situaţia în care spaţiile închiriate nu vor fi eliberate până la data de 14.03.2014 îi va percepe o imputaţie lunară în sumă de 2500 Euro, fără TVA, iar în situaţia în care spaţiile îi vor fi atribuite la licitaţie publică îi va fi imputată apelantei suma de 10.000 Euro, fără TVA.

La această din urmă informare transmisă de intimata CCSS A., apelanta nu a comunicat care îi este poziţia, astfel încât se poate constata că, în lipsa unei alte contraoferte sau a unui refuz explicit, contractul de închiriere nr. x/2008, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x şi 2, a continuat prin simpla permisiune acordată de locator, coroborată cu rămânerea locatarului în spaţiul închiriat şi folosinţa acestuia nestânjenită şi pe viitor.

Totodată, împrejurarea ajungerii clădirii în stare de colaps, cu necesitatea demarării unor lucrări de demolare a acesteia nu se contestă în cauză. Acestea au fost concluziile raportului de expertiză tehnică, specialitatea construcţii, ce nu au fost contestate în vreo modalitate pe calea apelului.

Pentru a identifica responsabilitatea în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului cauzat în modalitatea ajungerii imobilului obiect al contractului la stadiul de inutilitate funcţională, Curtea de Apel a observat că, potrivit art. 8 lit. f) din Contractul nr. x/2008, locatarul chiriaş va răspunde de distrugerea totală sau parţială a bunului închiriat care s-ar datora culpei sale.

Întrucât contractul de închiriere nr. x/2008 nu conţine stipulaţii concrete cu privire la noţiunea de culpă în ceea ce priveşte distrugerea totală sau parţială a imobilului construcţie, necircumstanţiind în niciun fel conţinutul noţiunii de culpă contractuală, astfel cum părţile au înţeles-o, Curtea de Apel a recurs la cadrul general aplicabil materiei contractului de închiriere, respectiv dispoziţiile art. 1410 şi urm. C. civ. 1864.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1435 C. civ. 1864, locatarul este răspunzător de incendiu, dacă nu probează că incendiul s-a întâmplat prin caz fortuit sau forţă majoră, sau prin defect de construcţie, sau că focul a venit de la o casă vecină.

Societatea-apelantă a susţinut că nu îi poate fi atribuită nicio culpă contractuală sub acest aspect, invocând incindenţa unui caz fortuit, astfel cum ar fi fost deja reţinut atât de organele de urmărire penală, cât şi de instanţa de judecată în plângerea formulată împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, care au stabilit că nu există o persoană culpabilă de producerea incendiului ce a provocat, practic, distrugerea imobilului închiriat, acest incendiu datorându-se fie unui scurtcircuit, fie unei acţiuni umane rămase neidentificate.

A mai invocat apelanta dispoziţiile art. 28 din C. proc. pen., în acord cu care, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Cazul fortuit este definit ca acel eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs. În anumite situaţii strict determinate incidenţa cazului fortuit este înlăturată pentru a face loc unei răspunderi obiective, respectiv acea formă a răspunderii ce nu are drept temei culpa contractuală sau delictuală.

În privinţa răspunderii, nu poate fi considerată echivalentă răspunderea din materie penală, ce reglementează mai sever formele şi condiţiile culpei ce determină atragerea răspunderii, cu răspunderea din materie civilă, în cadrul căreia orice formă de culpă, oricât de uşoară, este aptă a determina apariţia responsabilităţii pentru prejudiciul astfel cauzat.

În privinţa răspunderii pentru distrugerea prin incendiu a imobilului-construcţie situat în Bucureşti, str. x, obiect al contractului de închiriere nr. x/2008, părţile au stabilit responsabilitatea locatarului pentru distrugerea totală sau parţială a imobilului închiriat, iar culpa ce condiţiona această atragere a responsabilităţii este configurată juridic de art. 1435 C. civ., în conformitate cu care locatarul este răspunzător de incendiu dacă nu probează (deci sarcina probei îi aparţine) că bunul nu a fost distrus în incendiu din cauze echivalente forţei majore, cazului fortuit, defect de construcţie sau extinderea focului de la o casă vecină.

Curtea de Apel a considerat că posibilele două cauze ale incendiului ce a provocat colapsul imobilului susmenţionat, respectiv fie un posibil scurtcircuit, fie o acţiune umană neidentificată, nu pot fi reţinute ca încadrându-se în sfera noţiunii de caz fortuit din punct de vedere al materiei civile. Aceasta, pentru că aceste două cauze puteau fi prevăzute de un locatar diligent, şi, în egală măsură, puteau fi împiedicate de un astfel de locatar. Verificarea instalaţiilor electrice ale imobilului sau paza permanentă a acestuia pentru a preveni orice acţiune umană nedorită stăteau în puterea locatarului apelant.

Din perspectiva corelaţiei răspunderii penale cu cea civilă, Curtea de Apel a reţinut că art. 28 din C. proc. pen. nu este incident cauzei de faţă, întrucât doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. În cauza dedusă judecăţii nu există o hotărâre definitivă penală care să statueze (cu autoritate de lucru judecat) asupra existenţei unei fapte penale şi asupra unei persoane care să fi săvârşit respectiva faptă penală. În speţa de faţă, există o hotărâre penală ce respinge plângerea formulată împotriva Ordonanţei parchetului de clasare a cauzei penale având ca obiect săvârşirea infracţiunii de distrugere din culpă, datorat lipsei de prevedere în legea penală a faptei reclamante. S-a reţinut de către organele de anchetă penală că fapta de distrugere din culpă este rezultatul fie a unui scurtcircuit, fie a unei acţiuni umane ce nu poate fi identificată.

Astfel, lipsind în cauză elementul exonerator al cazului fortuit sau celelalte elemnte exoneratoare enumerate de art. 1435 C. civ. (ce nu au fost, de altfel, nici măcar invocate de către societatea-apelantă), Curtea de Apel a respins motivul de apel subsumat lipsei vinovăţiei sale şi, deci, a responsabilităţii în ceea ce priveşte distrugerea prin incendiu a imobilului. În acest context, îndeplinirea celorlalte obligaţii contractuale sau intenţia îndeplinirii lor în viitor sunt lipsite de relevanţă juridică.

Curtea de Apel a considerat nefondat şi motivul de critică circumscris unei eventuale prematurităţi a acţiunii introductive motivat de derularea în continuare a raporturilor contractuale între părţi, locatorul urmând a dobândi vocaţie de a acţiona juridic doar la expirarea termenului contractual stabilit.

În această privinţă, Curtea a apreciat că nu poate fi sancţionat locatorul prin opunerea unei eventuale excepţii de prematuritate a acţiunii sale întrucât termenul contractual nu a expirat încă. De altfel, în condiţiile art. 1423 din C. civ., pierirea bunului în totalitate, determină încetarea de drept a contractului, în timp ce pierirea/distrugerea acestuia doar în parte atrage, după împrejurări, fie o scădere a preţului (chiriei), fie o desfiinţare a contractului. În aceste condiţii, rămânerea locatorului în pasivitate până la expirarea termenului contractual nu poate fi acceptată.

Cu referire la valoarea de inventar a imobilului, valoare cu conţinut contabil evidenţiator, Curtea de Apel a avut în vedere faptul că aceasta este definită la pct. 82 alin. (3) lit. b) din OMFP nr. 1.802/2014 ca valoarea contabilă a activului, stabilită cu ocazia evaluării la inventariere, respectiv valoarea înscrisă în listele de inventariere. Societatea apelantă nu a oferit nici un posibil indiciu cu privire la o altă valoare (mai mică) a imobilului-construcţie, iar efectuarea unei lucrări de expertizare la faţa locului ar fi fost lipsită de o însemnătate practică, în condiţiile deteriorării considerabile (în pragul colapsului) a imobilului în cauză datorită incendiului menţionat. Nu în ultimul rând, valoarea de inventar indicată de intimată a fost considerată rezonabilă, acceptabilă de către prima instanţă, în condiţiile mai sus expuse.

Întrucât expertul tehnic ce a efectuat lucrarea de expertiză a concluzionat în sensul imposibilităţii de consolidare a imobilului-construcţie, cu consecinţa necesităţii demolării acestuia, Curtea de Apel a reţinut ca fiind justificată şi acordarea către intimată cu titlu de prejudiciu a cheltuielilor necesare demolării, suma de 225.000 RON fiind una rezonabilă sub acest aspect, apelantă arătând, în combatere, doar că acordarea sumei menţionate nu se justifică.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea unor norme de procedură, reiterând totodată argumentele invocate în faţa instanţelor de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei unui interes actual/a prematurităţii acţiunii. Totodată, recurenta, a susţinut nesocotirea principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 C. proc. civ. în condiţiile în care a respins administrarea probei cu expertiza tehnică, dar a reţinut necesitatea demolării imobilului din cuprinsul unei expertize efectuate exclusiv la solicitarea intimatei.

Pe fondul litigiului, recurenta a reiterat neaplicarea prevederilor art. 28 C. proc. pen. referitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, instanţele de fond înlăturând nejustificat concluziile instanţei penale şi a organelor de cercetare penală care au statuat asupra lipsei unei persoane culpabile în condiţiile reţinerii unui caz fortuit.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a apreciat că instanţele de fond au încălcat dispoziţiile art. 31 C. proc. pen. şi art. 1351 C. civ., apreciind că nu există identitate între noţiunea de caz fortuit în materie penală şi cea din materie civilă, deşi ambele au în vedere împrejurări care nu pot fi prevăzute şi nu pot fi imputate persoanei respective. Totodată, înlăturând incidenţa cazului fortuit, instanţele nu au analizat celelalte ipoteze prevăzute de art. 1435 C. civ. şi nu au stăruit în verificarea apărării sale referitoare la viciile construcţiei, imputându-i degradarea instalaţiei electrice realizate anterior închirierii imobilului, ce trebuia doar modernizat, nu reconstruit, construcţia aflându-se încă în perioada de garanţie la data producerii incendiului.

Recurenta - pârâtă a invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor referitoare la răspunderea contractuală, reţinându-se în sarcina sa obligaţia de plată a unor despăgubiri civile, deşi îşi îndeplinise toate obligaţiile izvorâte din contractul de închiriere. În ceea ce priveşte lucrările de modernizare a clădirii, recurenta a susţinut că, în contractul de închiriere, nu s-a prevăzut un termen obligatoriu, acestea putând fi realizate într-un termen rezonabil, până la expirarea duratei contractului. În considerarea acestora, a desfăşurat procedura în vederea obţinerii autorizaţiei de construire, întârzierea acesteia nefiindu-i imputabilă, a început modernizarea întregului imobil şi a edificat construcţii noi, din a căror punere în valoare să poată susţine investiţia în curs, în tot acest timp achitând chiria stabilită prin contract. Recurenta a pretins că nu a manifestat o atitudine indiferentă şi că nu se poate susţine că ar fi lăsat clădirea să se degradeze în perioada 2009-2014 în condiţiile unei investiţii masive şi în lipsa unei certitudini cu privire la soarta contractului urmare discuţiilor purtate în perioada noiembrie 2013 - martie 2014.

Recurenta a criticat modalitatea de determinare a prejudiciului ce i-a fost imputat contrar dispoziţiilor art. 1086 C. civ., fără a se verifica legătura de cauzalitate cu neexecutarea unei obligaţii contractuale, expertiza tehnică solicitată în acest scop fiindu-i refuzată.

De asemenea, recurenta a invocat încălcarea prevederilor art. 1420 C. civ. întrucât, prin soluţia pronunţată, nu i se recunoaşte dreptul de folosinţă asupra imobilului, deşi contractul de închiriere se află în vigoare şi asigură plata chiriei, demolarea construcţiei, indiferent de starea ei, lipsind-o de acest drept.

Prin întâmpinarea depusă la data de 21.02.2020, intimata A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, excepţiei lipsei calităţii de reprezentant şi excepţiei lipsei unui interes actual/a prematurităţii acţiunii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi formal se invocă o încălcare a unor norme de procedură, în realitate, argumentele recurentei tind la valorificarea unor norme de drept substanţial, care ar justifica admiterea acestor excepţii. Cât timp, nu se poate susţine în mod direct aplicarea eronată a normelor de procedură care guvernează condiţiile acţiunii civile, a căror omisiune de invocă, vom considera şi aceste argumente ca vizând încălcarea unor norme de drept material, încadrându-le cu prioritate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deja invocat de recurentă.

Totodată, sub aspectul încălcării prevederilor art. 28 C. proc. civ. privitoare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în faţa instanţei civile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta neoferind o încadrare expresă pentru fiecare aspect invocat în memoriul de recurs.

Revenind la analiza criticilor recurentei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă corecta soluţionare de către instanţele de fond a excepţiilor invocate de pârâtă faţă de raportul dedus judecăţii şi actele dosarului de faţă, decizia atacată cuprinzând o judicioasă enunţare a argumentelor avute în vedere de instanţă.

Astfel, s-a reţinut în mod corect că acţiunea reclamantului este fundamentată pe răspunderea contractuală, iar calitate sa procesuală activă este justificată din perspectiva calităţii sale de locator în contractul de închiriere nr. x/26.11.2008. De altfel, dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 conferă drepturi extinse titularului dreptului de administrare, iar, în cauza de faţă, nu s-a invocat depăşirea condiţiilor actului prin care imobilul a fost dat în administrarea reclamantului.

În ceea ce priveşte reprezentarea reclamantului în prezenta cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta a fost asigurată de directorul instituţiei, semnatar deopotrivă al contractului de închiriere dintre părţi, iar calitatea şi atribuţiile conferite de aceasta nu i-au fost contestate nici de MINISTERUL TINERETULUI ŞI SPORTULUI, în subordinea căruia se află, acesta intervenind în cauză în apărarea acestei părţi.

Sub aspectul lipsei unui interes actual/prematurităţii în formularea acţiunii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră a fi în mod judicios înlăturate argumentele pârâtei de către instanţele de fond. Chiar dacă s-a reţinut că raportul juridic dintre părţi guvernat de contractul de închiriere nr. x/26.11.2008 este încă în vigoare, aspect necontestat de părţi, se cuvine a se menţiona că acesta a avut ca obiect atât terenul, cât şi construcţia, iar în legătură cu aceasta se invocă distrugerea în urma incendiului şi necesitatea demolării, astfel că nu se poate susţine posibilitatea modificării acestei situaţii în favoarea locatorului până la expirarea duratei contractului, acesta fiind în imposibilitatea asigurării în totalitate a folosinţei bunului închiriat tocmai din cauza efectelor incendiului asupra clădirii. Argumentele doctrinare indicate de recurent în memoriul de recurs privesc situaţii juridice străine raportului juridic specific speţei de faţă.

Pe fondul raportului juridic dedus judecăţii, principalele apărări ale pârâtei, reluate drept motive de recurs, privesc efectele în prezentul litigiu ale deciziei penale prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Ordonanţei de clasare a cauzei penale având ca obiect săvârşirea infracţiunii de distrugere din culpă, organele de cercetare penală reţinând că fapta de distrugere ar fi rezultatul unui scurtcircuit sau a acţiunii umane ce nu poate fi identificată.

În acest cadru, instanţa de apel a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. civ. invocate de pârâtă nu sunt incidente în cauză şi nu conferă autoritate de lucru judecat deciziei penale în litigiul de faţă. Din lecturarea întregului aliniat rezultă că enunţul legal are în vedere doar o hotărâre penală definitivă care ar statua asupra vinovăţiei unei persoane pentru o faptă penală, premisă neregăsită în cauză. Teza a II-a din cuprinsul aceluiaşi aliniat statuează în mod expres că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa vinovăţiei ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, cu atât mai mult neputându-se vorbi de autoritatea de lucru judecat a ordonanţei de clasare sau a hotărârii de soluţionare a plângerii ce o confirmă.

În strânsă legătură cu acestea, instanţa de apel a reţinut în mod judicios distincţia dintre răspunderea civilă şi răspunderea penală, care au drept premisă fapte ilicite de o gravitate diferită, fiind, totodată, relevant că antrenarea răspunderea civile se realizează pentru orice formă de culpă, fără a presupune întrunirea unor cerinţe specifice ca în cazul celei penale.

Din această perspectivă, chiar dacă, în plan teoretic, definiţia cazului fortuit este similară în materie civilă şi penală (art. 31 C. pen. şi art. 1351 C. civ.), în concret situaţiile invocate cu acest titlu nu pot fi analizate decât nuanţat, în corelare cu gradul de vinovăţie necesar pentru antrenarea fiecărei forme de răspundere.

Mai mult, în cauză s-a constatat incidenţa unei reglementări speciale cuprinse în art. 1435 C. civ. 1864 (aplicabil în cauză în raport de data încheierii contractului dintre părţi), care statuează asupra răspunderii locatarului pentru incendiu, textul impunând acestuia sarcina probei contrare a unui caz fortuit, forţă majoră, defect de construcţie sau faptul că focul a pornit de la o casă vecină. Dintre aceste situaţii exoneratoare, pârâta a invocat doar cazul fortuit, neputând imputa instanţelor de fond pe calea prezentului recurs neanalizarea distinctă a tuturor ipotezelor prevăzute de text, care ar fi presupus oricum şi o conduită activă din partea sa în sensul probării acestor aspecte.

Pe baza probelor administrate în cauză referitor la producerea incendiului şi evoluţia executării contractului de locaţiune şi ţinând cont de elementele specifice ale răspunderii locatarului în prezentul litigiu, instanţa de apel a reţinut în mod expres că pârâta nu a probat existenţa unui caz fortuit de natură a înlătura răspunderea pentru incendiu instituită în sarcina sa, cele statuate asupra situaţiei de fapt relevante neputând fi cenzurate prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului.

În aceste condiţii, argumentele recurentei - pârâte referitoare la executarea altor obligaţii izvorâte din contractul de locaţiune şi intenţia exprimată în sensul executării în continuare a acestora nu puteau fi primite, depăşind cadrul raportului dedus judecăţii, ce privea doar distrugerea în parte a imobilului închiriat. Totodată, cu privire la eventuale alte efecte ale distrugerii construcţiei asupra raporturilor juridice extinse dintre părţi, instanţele nu erau ţinute a se pronunţa în absenţa unor solicitări exprese din partea părţilor.

În ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului suferit de locator, de care locatorul se face răspunzător potrivit dispoziţiilor art. 1435 C. civ. 1864, instanţele de fond au avut în vedere doar contravaloarea clădirii distruse şi cheltuielile de demolare, aflate în strânsă legătură cu fapta imputată, conform art. 1086 C. civ. 1864, iar, la determinarea în concret a acestora, au fost reţinute aspecte desprinse din probele administrate în cauză, respingerea altor probe solicitate de pârâtă fiind motivată prin raportare la situaţia concretă dedusă judecăţii şi la evoluţia din cursul executării contractului. Fiind motivată de către instanţele de fond opţiunea pentru anumite categorii de probe, în prezenta cauză nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 16 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1287 din 11 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi intimatul-intervenient MINISTERUL TINERETULUI ŞI SPORTULUI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.