Abusiveness of currency risk clause in CHF mortgage reflecting statutory monetary nominalism; exclusion from Directive 93/13 scope

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Călăraşi la 18 februarie 2016 sub dosar nr. x/2016, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună:

1. constatarea caracterului abuziv, cu consecinţa că nu produce efecte asupra lor al clauzelor contractuale cuprinse în contractul de credit menţionat, referitoare la:

1.1 Perceperea comisionului de administrare a creditului calculat ca procent raportat la suma împrumutată (art. 5. lit. a) din contractul de credit);

1.2 Dreptul băncii de a decide dacă se va modifica nivelul ratei dobânzii variabile (art. 6. lit. a) din contractul de credit;

1.3 Dreptul băncii de a efectua schimbul valutar în numele ÎMPRUMUTATULUI, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de BANCĂ la data debitării conturilor (art. 9. alin. (1) şi art. 10.3.9 din contractul de credit);

1.4. Completarea contractului de credit ce face obiectul prezentei acţiuni cu "Condiţiile Generale de Afaceri ale Băncii": art. 18. pct. 6 . "prezentul contract se completează cu Condiţiile Generale de Afaceri ale Băncii."

2. Constatarea nulităţii prevederilor din contractul de credit menţionate la punctele 1.1-1.4;

3. Constatarea calculării greşite a tuturor valorilor dobânzii curente datorate de subsemnaţii pe durata derulării contractului şi implicit constatarea calculării greşite a tuturor valorilor ratelor lunare datorate de reclamante pe durata derulării contractului. În acest sens menţionează că formula de calcul a dobânzii curente datorate a fost aplicată greşit.

4. Îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian (CHF) în raport cu moneda naţională la valoarea acestuia din data semnării contractului de credit şi returnarea sumelor plătite suplimentar de reclamanţi pe durata derulării contractelor ca urmare a efectuării schimbului valutar din CHF în RON în vederea achitării ratelor lunare la un curs diferit de cel din data semnării contractelor de credit;

5. Ca o consecinţă a constatării nulităţii clauzelor referitoare la perceperea comisionului de administrare a creditului la dreptul băncii de a decide dacă se va modifica nivelul ratei dobânzii variabile la dreptul băncii de a efectua schimbul valutar la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării conturilor dar şi ca o consecinţă a îngheţării cursului de schimb al francului elveţian (CHF) în raport cu moneda naţională la valoarea acestuia din data semnării contractului de credit şi a constatării calculării greşite a tuturor valorilor dobânzii curente datorate de reclamanţi şi implicit a tuturor valorilor ratelor lunare datorate de reclamanţi pe durata derulării contractului, solicită instanţei de judecată să dispună recalcularea sumelor datorate de reclamanţi către C. S.A. pe toată perioada de creditare (începând cu momentul acordării creditului) emiterea unui nou grafic de rambursare pe toată perioada de creditare şi corelarea acestuia cu sumele achitate până în prezent de reclamanţi către C. S.A.;

6. Referitor la actul adiţional din data de 02.09.2010 prin care C., în vederea implementării dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a modificat/completat prevederile contractului de credit nr x/16.04.2008 cu prevederile menţionate în actul adiţional din data de 02.09.2010, să se constate caracterul abuziv cu privire la actul adiţional din data de 02.09.2010, cu consecinţa că nu produce efecte asupra reclamanţilor, al clauzei contractuale prin care banca a impus şi modificarea formulei de calcul a dobânzii variabile în defavoarea reclamanţilor de 100 de ori;

7. Constatarea nulităţii clauzei contractuale menţionată la art. 1, pct. 1.2.2.1, referitoare la modificarea formulei de calcul a dobânzii variabile;

8. Ca o consecinţă a capetelor de cerere de mai sus, solicită instanţei de judecată să dispună restituirea tuturor sumelor plătite nedatorat de către reclamanţi;

9. Obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată, precum şi obligarea pârâtei la ştergerea/anularea informaţiilor negative (despre ratele restante ale reclamanţilor) trimise de aceasta către Biroul de credite şi Centrala Riscurilor Bancare pe durata derulării contractului ca urmare a înregistrării unor întârzieri la plata ratelor lunare;

Prin sentinţa civilă nr. 1520 din 5 iulie 2016, Judecătoria Călăraşi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi.

Prin sentinţa civilă nr. 456/2018 din 8 iunie 2018 a Tribunalului Călăraşi, secţia Civilă, s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de pârâtă.

S-a admis în parte acţiunea şi s-au constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei din art. 5 lit. a) din contractul de credit ipotecar nr. x/16.04.2008 referitoare la comisionul de administrare a creditului, caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 6 lit. a) referitoare la dreptul băncii de a decide dacă se va modifica nivelul ratei dobânzii din contractul de credit ipotecar menţionat.

A fost obligată pârâta la restituirea către reclamante a sumei încasate cu titlu de comision de administrare a creditului de 1.0000% flat calculat asupra sumei creditului, potrivit art. 5 lit. a) din contract. Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate de reclamante. A fost obligată pârâta către reclamanta A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.100 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel C., solicitând modificarea sentinţei, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii.

Împotriva sentinţei au declarat apel şi reclamantele A. şi B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile şi, rejudecând, admiterea capetelor de cerere respinse de instanţa de fond.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 420A/2019 din 8 martie 2019 a respins ca nefondat apelul reclamantelor B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 456/2018 din 8 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016.

A admis apelul pârâtei C., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, recurentele-reclamante B. şi A. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului reclamantelor, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 456/2018 pronunţată de Tribunalul Călăraşi şi respingerea apelului pârâtei, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile sub aspectul capetelor de cerere admise.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8 pct. 1 din contract, referitoare la riscul valutar şi capătul de cerere referitor la rambursarea ratelor creditului la cursul de schimb CHF/LEU de la data încheierii contractului de credit şi restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar încasate de bancă, apreciază hotărârea recurată ca fiind nelegală pentru următoarele considerente:

În motivarea soluţiei pronunţate în cauză cu privire la această clauză, instanţa de apel reţine, în esenţă, aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzută în dispoziţiile art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reprezintă o normă supletivă, dar obligatorie pentru părţi, în măsura în care nu se prevede în contract în sens contrar, respectiv acest principiu nu s-ar aplica unui contract, în care părţile ar fi convenit expres să înlăture incidenţa normei respective sau indirect, în măsura în care părţile ar fi introdus o derogare de la acest principiu, introducând o clauza contractuală de indexare.

Cu privire la acest aspect, solicită să se observe că recurentele nu şi-au asumat în mod explicit sau implicit riscul valutar.

Este evident că, norma convenţională în discuţie s-a stipulat tocmai pentru că în lipsa unei astfel de prevederi, debitorul nu era obligat să restituie datoria în valută, ci doar în specia aflată în curs la data plăţii, leul românesc, monedă în care consumatorul îşi încasa veniturile, acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcţie de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plăţii - tragerii creditului (conform art. 1578 C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creşterii valorii sale intrinseci dată de puterea de cumpărare a leului.

În ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, o simplă referire la un text legislativ sau la o normă administrativă care prevede drepturile şi obligaţiile părţilor nu îndeplineşte această obligaţie de a aduce la cunoştinţa consumatorului metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, precum şi dreptul său de a rezilia contractul.

Din acest motiv, chiar dacă s-ar aprecia faptul că clauza de indexare, care vizează strict moneda de plată este mecanismul care asigură respectarea principiului nominalismului în ce priveşte moneda de cont-valuta, excepţia prevăzută de art. 1 alin. a) din Directiva 93/13 nu poate fi reţinută de plano, întrucât abuzul de putere economică al profesionistului nu este exclus.

La evaluarea caracterului abuziv al unei clauze, trebuie să se aibă în vedere toate circumstanţele relevante ale încheierii contractului" şi să se stabilească dacă o atare clauză, a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale.

Suportarea riscului valutar în mod natural de către debitor nu poate fi luată în discuţie, pentru că o asumare implicită a riscului valutar are în vedere tranzacţia în ansamblul său, tranzacţie a cărei natură şi consecinţe patrimoniale să fie înţelese pe deplin şi asumate în mod conştient de către consumator.

Mai susţin recurentele, că banca avea obligaţia de a asigura o anumită protecţie a consumatorului împotriva supraîndatorării, prin mecanisme contractuale specifice. Banca trebuie să se asigure în etapa precontractuală asupra faptului că premisele necesare şi avute în vedere pentru eliberarea creditului pot să subziste pe toate durata derulării contractului.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată şi, implicit a nulităţii acestora, îngheţarea cursului de schimb CHF la valoarea acestuia de la data încheierii contractului de credit, reclamantele susţin că se impune recalcularea ratelor datorate de la data încheierii contractului şi emiterea unui nou grafic de rambursare corelat cu sumele achitate până în prezent şi restituirea sumelor încasate necuvenit, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 9 alin. (1) şi art. 10.3.9 din contractul de credit ce face obiectul acestei cauze, cu consecinţa nulităţii absolute a acestora, instanţele au apreciat în motivarea soluţiei pronunţate că acestea nu au caracter abuziv, fiind exprimate în mod clar şi inteligibil, împrumutatul fiind în măsură să înţeleagă efectele acestei clauze.

Clauza contractuală referitoare la dreptul băncii de a efectua schimbul valutar în numele împrumutatului, dacă este necesar, la cursul de schimb practicat de bancă la data debitării conturilor este o clauză abuzivă în sensul Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13/CEE a Consiliului, intrând atât sub incidenţa alin. (1) lit. b) şi g) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, această clauză privită în contextul drepturilor şi obligaţiilor părţilor stabilite prin contract este abuzivă având în vedere că, împrumutatul are numai obligaţii, în timp ce banca nu are alte obligaţii corelative, ci numai drepturi.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 18 pct. 6, se arată că această clauză intră sub incidenţa alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 cât şi a definiţiei generale a clauzelor abuzive, menţionate în articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Întrucât aceste "Condiţiile Generale de Afaceri ale Băncii" nu au fost comunicate reclamantelor la momentul semnării contractului, acestea nu au putut cunoaşte obligaţiile stabilite în sarcina lor prin acestea.

Reaua-credinţă a băncii rezidă şi în faptul că, aceasta şi-a rezervat ca mijloc de modificare unilaterală a obligaţiilor părţilor (în defavoarea subsemnatelor) prin stipularea în contractul de credit a aplicabilităţii în raporturile dintre părţi a "Condiţiilor Generale de Afaceri ale Băncii", fără a menţiona însă că, ar fi avută în vedere versiunea acestor "Condiţiile Generale de Afaceri ale Băncii" în vigoare la momentul încheierii contractului (versiune care oricum nu le-a fost comunicată).

De asemenea, cu privire la dobânda creditului ce face obiectul prezentei cauze, recurentele susţin calcularea greşită a tuturor valorilor dobânzii curente datorate de reclamante pe durata derulării contractului şi, implicit, constatarea calculării greşite a tuturor valorilor ratelor lunare datorate pe durata derulării contractului, cu referire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv şi nulitatea clauzei de la art. I.2.2.1 pct. 2 din Actul Adiţional de aliniere, cu referire la capetele 6 şi 7 ale cererii de chemare în judecată.

Aşa cum rezultă din expertiza efectuată în cauză, formula de calcul a dobânzii lunare datorate de împrumutat, nu respectă formula menţionată în contract la art. 6 pct. 2. fiind folosită o altă formulă de calcul a dobânzii lunare în urma căreia valorile dobânzii lunare datorate sunt de 100 ori mai mari decât ar fi trebuit să fie dacă ar fi fost respectată formula agreată de părţi în contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze.

Acest aspect este dovedit şi cu raportul de expertiză efectuat în cauză, având în vedere ca dobânda este exprimată procentual în contractul de credit, respectiv 6,0320% şi 3,25%, iar banca a utilizat la stabilirea dobânzii bancare valori absolute, iar nu procentuale.

Astfel, intimata cu rea-credinţă şi în detrimentul consumatorului, a folosit ca pretext Ordonanţa de urgenţă nr. 50/2010 pentru a impune reclamantelor, prin actul adiţional (art. I.2.2. I. punctul 2) şi modificarea formulei de calcul a dobânzii agreată de părţi în contractul de credit bancar ipotecar nr. x/16.04.2008.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 1.2.2.1 pct. 2 din Actul adiţional se susţine că şi aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al acesteia.

Prin urmare, este vorba de o interpretare a clauzelor contractuale, iar nu de o modificare a contractului de credit, iar prin constatarea caracterului abuziv al clauzei din actul adiţional care modifică formula de calcul a dobânzii, se va aplica formula de calcul de la art. 6.2 din contractul de credit, ceea ce echivalează cu o obligaţie de a face.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ţinând cont de dobânda de referinţă variabilă LIBOR la 3 luni plus marja băncii de 3,25% şi formula de calcul a dobânzii curente de la art. 6 pct. 2. din contract, retroactiv de la data acordării creditului, ca urmare a constatării nulităţii clauzelor contractuale menţionate, se naşte obligaţia băncii de restituire a sumelor încasate în plus cu acest titlu, de la data încasării lor, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, plata acestora nefiind datorată.

De asemenea, apreciază greşită motivarea instanţei de apel cu privire la clauza de la art. 6, referitoare la dreptul băncii de a modifica nivelul ratei dobânzii, aspect apreciat de instanţă, care a condus la admiterea apelului intimatei.

Din interpretarea clauzei, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond, că banca este singura în măsură să decidă cu privire la nivelul ratei dobânzii indiferent de fluctuaţia indicelui de referinţă stipulat în contract.

În ceea ce priveşte, comisionul de administrare de la art. 5 din contract, în mod corect instanţa de fond a constatat caracterul abuziv al acestuia.

Nerespectarea cerinţelor bunei credinţe, referitoare la obligaţia consumatorului de a achita un comision de acordare este dovedită şi de faptul că, introducând acest comision, banca şi-a asigurat, în acelaşi timp încasarea, în concret, a unei sume de bani ce ar corespunde unei rate a dobânzii care să reprezinte, cu adevărat, echivalentul folosinţei capitalului, dar şi posibilitatea de a atrage consumatorii afişând o rată a dobânzii mai mică.

Urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze, se impune restituirea sumei încasate cu titlu de comision, actualizată cu dobânda legală până la data plăţii efective.

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

La 7 octombrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea recursului ca tardiv formulat, constatarea nulităţii acestuia, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 17 decembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 23 decembrie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 12 martie 2020, Înalta Curte a stabilit termen de judecată, în şedinţă publică la 7 mai 2020, în vederea discutării excepţiei tardivităţii formulării recursului, când cauza a fost suspendată de drept, conform art. 63 alin. (1) din Anexa 1 a Decretului nr. 240/2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României.

Prin rezoluţia instanţei din 19 mai 2020, părţile au fost citate pentru termenul de judecată din 18 iunie 2020, în vederea continuării judecăţii.

La termenul de judecată din 18 iunie 2020, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului şi, faţă de termenul acordat în şedinţă publică a constatat admisibilitatea în principiu a recursului. Totodată, faţă de cererea de suspendare a cauzei formulată de reclamante, în raport cu sesizarea C-81/19 a CJUE a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, soluţionată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluţia instanţei din 21 iulie 2020, părţile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentele-reclamante B. şi A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

In cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii susţin constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8 pct. 1 din contract, referitoare la riscul valutar, arătând că în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar şi că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, fiind astfel încălcată obligaţia băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanţei de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul CHF/RON valabil la data încheierii contractului şi emiterea unui nou grafic de rambursare corelat cu sumele achitate până în prezent şi restituirea sumelor încasate necuvenit, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Criticile recurenţilor sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenţii reiau alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească, context în care se reţine că în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce priveşte critica recurentelor referitoare la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 9 alin. (1) şi art. 10.3.9 din contractul de credit ce face obiectul acestei cauze, se constată că, în mod corect, instanţele au apreciat că acestea nu au caracter abuziv, fiind exprimate în mod clar şi inteligibil, împrumutatul fiind în măsură să înţeleagă efectele acestei clauze.

În acest sens, se reţine că împrumutatul a instituit în favoarea băncii o garanţie reală mobiliară asupra soldurilor creditoare şi asupra disponibilităţilor sale băneşti din conturile curente deschise la bancă, iar codebitoarele (recurentele) şi-au asumat obligaţiile contractate de împrumutat în solidar cu acesta, în vederea rambursării creditului.

În acest context, se reţine că respectivele clauze nu consacră o putere discreţionară băncii de a alege cursul de schimb la care să facă conversia sumelor depuse de reclamanţi, fiind vorba de conversia valutară efectuată de bancă în situaţia în care clientul optează pentru depunerea sumei datorate în altă monedă decât CHF. În această situaţie, banca nu stabileşte în mod discreţionar cursul de schimb, ci aplică propriile reguli obiective de conversie a sumelor de bani depuse în altă monedă.

Aşadar, acestea reprezintă un tip de clauză-standard subsidiară, care îndrituieşte banca să utilizeze, în temeiul acordului prealabil al debitorului împrumutat, disponibilităţile băneşti ale acestuia constituite în alte monede decât cea în care s-a acordat împrumutul şi de a le converti în valuta CHF la cursul de schimb al băncii, întrucât e vorba de o operaţiune internă a acesteia, efectuată între conturile deschise la aceeaşi instituţie bancară, în vederea acoperirii ratelor creditului la scadenţă şi care nu îmbracă un caracter abuziv.

Referitor la critica ce vizează clauza de la art. 18 pct. 6, recurentele arată că această clauză intră sub incidenţa alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, cât şi a definiţiei generale a clauzelor abuzive, menţionate în articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât aceste "Condiţiile Generale de Afaceri ale Băncii" nu au fost comunicate reclamantelor la momentul semnării contractului, astfel că, acestea nu au putut cunoaşte obligaţiile stabilite în sarcina lor.

Această critică este nefondată, urmând a fi respinsă.

Analizând susţinerile recurentelor, se constată că în contractele de credit, aceste Condiţii generale sunt parte a aceluiaşi instrumentum ca şi condiţiile speciale, fiind înmânate clientului şi aduse la cunoştinţa consumatorului încă din faza precontractuală. Prin urmare, contractul încheiat în cauză presupune analiza, atât a condiţiilor generale, cât şi a condiţiilor speciale, parte componentă a contractului de credit agreat de părţile contractante, în funcţie de interesele şi situaţia economică a consumatorului.

Aşadar, critica invocată de recurente, în sensul că acestea nu au luat cunoştinţă de Condiţiile contractuale generale, întrucât nu li s-ar fi adus la cunoştinţă, se constată că nu poate fi reţinută, în contextul în care, în dispoziţiile din finalul convenţiei asumate de reclamante cu valoare obligatorie prin semnarea acesteia, se face menţiunea expresă a completării cu aceste Condiţii generale, cu menţiunea comunicării contractului însoţit de anexele care le cuprindeau, alături de contractul de garantare şi de graficul de rambursare.

Prin urmare, cuprinsul clauzei evocate este redactat clar, în termeni lipsiţi de echivoc şi semnifică o asumare a obligaţiei de plată în condiţiile generale ale băncii, iar odată cu agrearea acestora şi a elementelor individuale consacrate în condiţiile speciale contractuale.

Totodată, se reţine că recurentele nu au menţionat în ce măsură condiţiile generale evocate ar fi putut produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât singura critica viza neindicarea unei date de referinţă, deşi aceasta era determinată evident de data încheierii contractului.

Recurentele critică decizia atacată şi cu privire la dobânda creditului ce face obiectul prezentei cauze, susţinând calcularea greşită a tuturor valorilor dobânzii curente datorate pe durata derulării contractului şi, implicit, constatarea calculării greşite a tuturor valorilor ratelor lunare datorate pe durata derulării contractului, cu referire la capătul 3 al cererii de chemare în judecată, susţinând că pârâta s-a folosit de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 pentru a modifica abuziv formula de calcul a dobânzii variabile.

Acest aspect rezultă din expertiza efectuată în cauză, recurentele considerând că formula de calcul a dobânzii lunare datorate de împrumutat, nu respectă formula menţionată în contract la art. 6 pct. 2. fiind folosită o altă formulă de calcul a dobânzii lunare în urma căreia valorile dobânzii lunare datorate sunt de 100 ori mai mari decât ar fi trebuit să fie dacă ar fi fost respectată formula agreată de părţi în contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze.

Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi înlăturate.

Astfel, în art. 6.1 din contractul de credit încheiat între părţi s-a stabilit o dobândă variabilă de 6,0320 % compusă din indicele de referinţă Libor/Euribor/Bubor 3M la care se adaugă marja de 3,2500 % fiind revizuibilă în datele de 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie şi 25 decembrie în funcţie de indicele de referinţă determinat în funcţie de moneda creditului.

În cuprinsul art. I 2.2.1 din actul adiţional privind dobânda curentă s-a stipulat la fel ca şi în contractul iniţial rata dobânzii variabile compusă din indicele LIBOR la 3 luni plus marja băncii în cuantum de 3,25%.

Din analiza raportului de expertiză contabilă s-a reţinut că într-adevăr pe perioada derulării contractului pârâta a aplicat aceeaşi marjă de 3,25, aspect susţinut de aceasta prin apărările formulate.

În aceste condiţii, se constată că formula de calcul a dobânzii contractuale (Libor + marjă 3,25%) şi procentul de dobândă variabilă prevăzut în contract de 6,0320% au rămas nemodificate, instanţele apreciind în mod corect ca fiind neîntemeiat capătul 3 al cererii de chemare în judecată prin care se solicita să se constate calculul greşit al valorilor dobânzii.

Totodată, se reţine şi faptul că în graficul de rambursare s-a menţionat cuantumul ratelor lunare ce urmau a fi plătite, rate în care este inclusă şi dobânda, iar împrumutatul şi-a însuşit acest grafic, deci inclusiv cuantumul dobânzii, prin semnarea acestui grafic. Fiind de acord cu suma respectivă nu se poate susţine că aceasta a fost calculată greşit pentru că astfel s-ar încălca principiul forţei obligatorii a contractului.

Susţinerea recurentelor, potrivit căreia, banca ar fi perceput greşit dobânda contractuală în temeiul formulei de calcul din actul adiţional, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.

Prin aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, atât în contract, cât şi în actul adiţional s-a prevăzut o formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă anuală de 360 zile, valoarea dobânzii din contract rezulta din înmulţirea procentului de dobândă cu zilele anului calendaristic într-o modalitate explicitată matematic în convenţie.

Din această perspectivă, se constată că singura diferenţă dintre cele două formule de calcul era determinată de exprimarea numărului de zile dintr-un an (360), reclamante necriticând raportarea la o perioadă de 360 zile în loc de 365/366 zile.

Aşadar, urmare a modificării contractului, prin alinierea la O.U.G. nr. 50/2010, se constată că nu poate fi luată în considerare ca argument pentru formula de calcul a dobânzii mai avantajoase pentru debitor, indicarea valorii de 36.000 din clauza de la art. 6 pct. 2 stipulată iniţial, care în mod evident se referea tot la zilele dintr-un an calendaristic, având în vedere, în realitate, aceiaşi factori stabiliţi contractual.

În acest context, se constată că s-au apreciat neîntemeiate capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzei referitoare la formula de calcul a dobânzii din actul adiţional şi constatarea nulităţii absolute (capetele de cerere 6 şi 7).

În ceea ce priveşte comisionul de administrare de la art. 5 din contract, recurentele susţin că în mod corect instanţa de fond a constatat caracterul abuziv al acestuia, contrar reţinerilor instanţei de apel.

Recurentele susţin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut, contrar susţinerilor recurentelor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest comision a fost perceput de către bancă pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către reclamante, care au avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.

Instanţa de apel, schimbând hotărârea primei instanţe, a reţinut că reclamantele au fost informate atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care acestea au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Acesta este raţionamentul care a fundamentat soluţia pronunţată şi din perspectiva statuărilor cu privire la faptul că, deşi nu se poate reţine aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la exprimarea clauzei într-un limbaj uşor inteligibil, întrucât nu sunt detaliate serviciile prestate de către bancă pentru încasarea acestui comision, totuşi nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din lege cu privire la existenţa caracterului abuziv al comisionului de administrare.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 420 A din 8 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 420 A din 8 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2020.