Abusiveness of foreign-currency repayment and commission clauses under the Unfair Contract Terms Directive: exclusion of supletive civil code norms from judicial review

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 iunie 2016, sub număr de dosar x/2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Titan, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale care se referă la comisionul de acordare - art. 2.1 şi să se dispună restituirea sumei de 1.150 CHF; să se constate "caracterul abuziv practicat de bancă în extrasul de cont din data de 28.12.2007" prin folosirea unui curs euro leu diferit de cel practicat de BNR şi restituirea diferenţei în cuantum de 6.984,07 RON; să se constate caracterul abuziv al clauzelor privind efectuarea plăţilor în moneda creditului şi suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb CHF-RON pentru efectuarea plăţilor la valoarea de la data încheierii contractului de credit bancar ipotecar nr. x (28.12.2007), pentru suma de 115.000 CHF, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, precum şi restituirea sumelor plătite în plus de către reclamantă, actualizate cu indicele de inflaţie.

Prin sentinţa civilă nr. 15435 din 9 noiembrie 2015, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016

Prin sentinţa civilă nr. 1456 din 2 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul x/2016, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B., şi B. S.A. - Sucursala Titan, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.

A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi rejudecând pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Solicită să se constate ca fiind întrunite cumulativ condiţiile implementate de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamanta acţionând de pe o poziţie inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanţa naţională poate să aprecieze asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contractul perfectat.

De asemenea, făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, cu privire la care a solicitat constatarea caracterului, solicită a se dispune derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, prin raportare la prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că banca a încălcat obligaţia de informare, consultare şi avertizare a consumatorului, obligaţie anterioară încheierii contractului.

Art. 25 lit. b) din Codul Consumului, arată recurenta, obligă prestatorul de servicii să presteze numai servicii care nu afectează viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora.

Un credit în moneda cu cele mai mari proprietăţi de apreciere pe perioade de turbulenţă poate afecta interesele economice ale unui consumator.

Or, banca, apreciază recurenta, a utilizat o practică comercială înşelătoare atunci când a vândut un produs, promovându-i diverse calităţi, unele fictive, ascunzându-i principalul dezavantaj.

Stabilitatea francului elveţian era o ficţiune, pe când aprecierea în timpul turbulenţelor era o certitudine. Faptul că banca a ascuns această trăsătură a francului elveţian reprezintă o practică comercială înşelătoare.

În sarcina instituţiilor de credit obligaţii pozitive, de informare, avertizare şi consiliere, obligaţii care sunt plasate anterior încheierii contractului de credit.

Nerespectarea de către instituţiile de credit a obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare anterior încheierii contractelor de credit cu reclamantul-consumator reprezintă o încălcare a legii şi circumstanţiază săvârşirea unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor referitoare la obligaţia împrumutatului la restituirea creditului în franci elveţieni la paritatea LEU-CHF de la data achitării fiecari rate, precum şi a clauzelor vizând suportarea riscului valutar de împrumutatul-consumator.

Comercializarea unui astfel de produs şi introducerea în contract a unor astfel de clauze, coroborate cu nerespectarea obligaţiilor precontractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi constituie o încălcare a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Temeiul juridic general al existenţei obligaţiei de informare rezidă şi din interpretarea extensivă a art. 970 alin. (1) C. civ. de la 1864:

"Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă".

Obligaţia de informare ce incumbă profesionistului impune ca informarea consumatorului să fie completă, art. 44 şi art. 45 din Codul Consumului, art. 18 şi art. 19 din O.G. nr. 21/1992, informarea să fie clară, art. 44 şi art. 47 din Codul consumului, art. 18 şi art. 19 din O.G. nr. 21/1992, informarea trebuie să fie neechivocă, corectă şi actualizată.

Referitor la caracterul clar şi inteligibil al clauzei, Curtea a arătat că, prezintă o importanta esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenta aspectul dacă în contractul de împrumut se indica în mod transparent motivul şi particularităţile mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să prevadă pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îi priveşte.

Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile.

Un produs de creditare într-o monedă volatilă, implicând riscuri semnificative, incontestabile şi incontrolabile, impuneau băncii respectarea acestei obligaţii precontractuale de informare, precum şi a obligaţiilor de consiliere şi avertiare.

În opinia recurentei-reclamante art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că noţiunea "obiectul principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, include o clauză contractuală, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale şi potrivit căreia împrumutul trebuie restituit în aceeaşi monedă străină în care a fost contractat, având în vedere că această clauză stabileşte o prestaţie esenţială care caracterizează acest contract.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare în cuantum de 1.150 CHF, reprezentând 1 % din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării contractului, clauza prevăzută în Condiţiile Speciale ale convenţiei de creditare încheiate, recurenta susţine, în esenţă, că, pentru a se constata existenţa unei clauze este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată; prin ea însăşi o astfel de clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibrul creat să fie în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Or, în mod nelegal şi netemeinic instanţa a reţinut că inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligaţiei de plată, o singura dată, a unui comision din valoarea creditului nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aceasta întrucât, nu valoarea economică interesează pentru a determina caracterul abuziv al clauzei contractuale contestate, ci dezechilibru juridic, în raport de faptul că, la data încheierii contractului, 28.12.2007, legiuitorul nu permitea perceperea de către profesionist a comisionului de acordare.

Raportat la prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999, comisionul de acordare/administrare perceput, apreciază recurenta, nu poate fi considerat ca făcând parte din cheltuielile aferente documentaţiei de credit, atât din cauza denumirii, cât şi naturii lui, care nu fac trimitere la întocmirea vreunui document necesar acordării creditului.

Comisionul este considerat ca fiind lipsit de cauză, întrucât banca nu a prestat un serviciu suplimentar care să justifice această remuneraţie.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 iunie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 1 martie 2019.

La termenul de judecată din 1 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La 22 iulie 2020, intimata B. S.A. a depus o precizare prin care a arătat că, urmare a finalizării tranzacţiei dintre acţionarul majoritar al B. S.A. Membră a Grupului Naţional Bank of Greece şi C. S.A., noua denumire a intimatei este B. S.A., sens în care a anexat copie a certificatului de înregistrare.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Deşi recurenta-reclamantă A. nu şi-a încadrat criticile în temeiul de drept al art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că anumite susţineri pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă acest motiv nu-şi găseşte incidenţa, criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reţinut în mod corect a reţiut de instanţa de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva B. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Cu atât mai mult recurenta-reclamantă nu poate invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentă deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

Sunt nefondate şi criticile referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei vizând comisionul de administrare.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecţiei consumatorului, chiar şi cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării. În consecinţă, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancţioneze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul şi nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noţiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv activitatea de administrare a creditului, activitate cu caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de bancă.

S-a reţinut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenţia părţilor sub acest aspect este clară şi inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, reclamanta deţinând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestui comision, încă de la momentul încheierii contractului.

Nu poate fi avută în vedere nici interpretarea dată de recurentă dipoziţiilor art. 15 din Legea nr. 190/1999.

Potrivit art. 15 din Legea nr. 190/1999 (în forma în vigoare la data încheierii contractului dedus judecăţii), în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit şi constituirii ipotecii şi altor garanţii, după caz. Textul legal evocat se referă exclusiv la acele cheltuieli aferente încheierii contractului şi anterioare acestui moment, astfel cum rezultă din chiar redactarea textului de lege, nu şi la comisioanele creditului.

Este de necontestat că noţiunea de "comision" nu se identifică cu noţiunea de "cheltuieli", comisionul presupunând acordarea unei remuneraţii pentru un serviciu prestat, acesta fiind şi cazul clauzei contestate în speţă.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, dispoziţia legală nu poate fi interpretată în sensul că legiuitorul a intenţionat să interzică comisioanele percepute de instituţia de credit în schimbul serviciului financiar contractat, comisioane care intră în categoria costurilor creditului.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2051/2017 din 24 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.