Exclusion of currency repayment clause from abusive clause review under Directive 93/13 as reflecting statutory monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului Bihor, declinată la Tribunalul Comercial Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: - art. 1.3 lit. c), Secţiunea 1; art. 6.3, Secţiunea 6, din condiţiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. x/5.12.2007; art. 2.2, Secţiunea 2, din condiţiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar încheiat cu pârâta B. S.A.,cu consecinţa stabilizării cursului de schimb la nivelul celui existent la data semnării contractului, pentru încălcarea de către Banca pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare si avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive in contractele de credit;

Reclamanta a mai solicitat conversia creditului acordat reclamantei, din CHF în RON, la cursul CHF/RON de la data contractării lui, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2552/2015 din 29 septembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins acţiunea formulata de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.

Împotriva acestei sentinţei, a declarat apel reclamanta A. prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 2552 din 29 septembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Specializat Cluj, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: art. 1.3 lit. c), Secţiunea 1 şi art. 6.3, Secţiunea 6, din condiţiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. x/5.12.2007, încheiat cu pârâta B. S.A.

A dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv de 2,1514 RON/1 CHF.

A respins petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în art. 2.2, Secţiunea 2, din condiţiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar, precum şi pe cel privind conversia creditului acordat reclamantei, din CHF în RON, la cursul CHF/RON de la data contractării lui.

A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată la fond. Fără cheltuieli de judecată în apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs împotriva împotriva deciziei civile nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte dispoziţiile de schimbare a sentinţei pronunţate de prima instanţă referitoare la admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, deoarece aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; în principal, trimiterea cauzei spre o nouă judecată în apel către altă curte de apel decât Curtea de Apel Cluj, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre o nouă judecată în apel către instanţa de apel care a pronunţat decizia recurată; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, pârâta a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei privind restituirea împrumutului în valuta în care a fost acordat, CHF, (art. 6.3) şi îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU la cel de la momentul încheierii contractului, precum şi în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei privind perceperea de către Bancă a comisionului de conversie (art. 1.3 lit. c).

Constatând caracterul abuziv al clauzei 6.3, consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 1 alin. (2) din Directiva CE/93/12 referitoare la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, încălcând atât considerentul 13 din Directivă cât şi jurispudenţa CJUE. Totodată, în mod nelegal şi în contradicţie cu jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale a reţinut instanţa de apel că art. 6.3 din Contract nu reflectă dispoziţiile principiului nominalismului monetar.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 referitoare la exceptarea de la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 a prevederilor care fac parte din obiectul principal al contractului în măsura în care sunt exprimate clar şi inteligibil, precum şi prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la condiţiile ce trebuie îndeplinite de o clauză contractuală pentru a putea fi considerată abuzivă, astfel cum acestea au fost interpretate de CJUE în cauza Andriciuc în ceea ce priveşte condiţiile relei-credinţe şi a dezechilibrului semnificativ.

Prin constatarea caracterul abuziv al clauzei 1.3 lit. c), consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 referitoare la exceptarea de la dispoziţiile Legii nr. 193/2000 a prevederilor care fac parte din obiectul principal al contractului în măsura în care sunt exprimate clar şi inteligibil, precum şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere că valoarea obiectului cererii este inferioară pragului de 1.000.000 RON stabilit prin art. XVIII din Legea nr. 2/2013, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata reclamantă A., şi a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 20 septembrie 2019.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis în parte apelul reclamantei şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a clauzelor abuzive prevăzute la: art. 1.3 lit. c) (privind comisionul de conversie), Secţiunea 1 şi art. 6.3 (privind rambursarea împrumutului în moneda acordată), Secţiunea 6, din condiţiile speciale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. x/5.12.2007, încheiat cu pârâta B. S.A. A dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv de 2,1514 RON/1 CHF.

Sunt fondate criticile recurentei sub aspectul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei privind restituirea împrumutului în valuta în care a fost acordat, CHF, (art. 6.3) şi îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU la cel de la momentul încheierii contractului.

Se constată că decizia recurată nu respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Este de reţinut că în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, faţă de specificul contractului de împrumut, respectiv de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar instituit de art. 1578 C. civ. de la 1864.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanţat acest principiu când în discuţie apar consumatorii în raporturile cu profesioniştii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la acest principiu rezultă că, între dispoziţiile prevăzute de art. 1578 C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată în cauza C-81/19 aflată pe rolul CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauza prin care intimata-reclamantă s-a obligat la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat se regăseşte în convenţia de credit şi nu are un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpune acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, clauza contractuală în discuţie (6.3) reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Trebuie avut în vedere că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, pe de o parte, împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere consideraţiile care precedă, se reţine că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive."

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere:

1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat);

2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului";

3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut;

4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare nu a fost realizată de instanţa de apel.

Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de apel trebuia să analizeze dacă clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, având în vedere următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Astfel, stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat. Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, iar instanţa de apel a statuat asupra caracterul abuziv al acestora fără a avea în vedere dacă acestea sunt exceptate sau nu din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, impunîndu-se o analiză din această perspectivă, în raport şi cu dezlegările date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-81/19.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. (fostă S.C. B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va ţine cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

În raport de soluţia pronunţată, toate celelalte critici ale recurentei-pârâte nu vor mai fi analizate, urmând a fi cercetate de către instanţa de apel, în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. (fostă S.C. B. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 729/2017 din 14 decembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.