Unlawfulness of foreign-currency loan repayment clauses and statutory management fees under EU consumer protection directives and national suppletive law

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi B. prin Sucursala Sector 3 Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de credit nr. x/25.06.2007 şi, pe cale de consecinţă, să dispună anularea şi constatarea nulităţii acestora; să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi celorlalte comisioane, la plata dobânzii încasate în perioada 25.07.2008- 05.12.2011; să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar euro-leu şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului la valoarea euro de la data încheierii acestuia, respectiv calcularea şi plata ratelor creditului la valoarea în RON a monedei euro de la data încheierii contractului (3,1782 RON); obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumei plătite în plus ca urmare a creşterii valorii monedei euro şi a dobânzii legale.

Prin sentinţa civilă nr. 3095 din 20 mai 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, s-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la pct. 5 din contractul de credit, numai în ceea ce priveşte caracterul variabil al dobânzii după primul an, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la pct. 9 lit. b) şi e) din contractul de credit, a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma percepută cu titlu de comision de administrare, precum şi sumele percepute în plus cu titlu de dobândă fixă stabilită prin contract şi sumele percepute în plus cu titlu de dobândă, după primul an de creditare şi până la încheierea actului adiţional la data de 05.12.2011, fiind respinse celelalte cereri, ca neîntemeiate.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 380 din 16 februarie 2018, a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva încheierii din 7 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 3095 din 20 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3095 din 20 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A schimbat în parte sentinţa apelată şi în consecinţă: a respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 9 lit. b); a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a menţinut în rest sentinţa apelată.

A obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 1000 RON către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

În argumentarea cererii, reiterând criticile din apel, un prim motiv de recurs, precizează recurentul, vizează faptul că atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au respins capătul de cerere privind "comisionul de administrare" pentru perioada 2011 până la data finalizării contractului de credit nr. x din 25.06.2007 încheiat cu intimata-pârâtă B..

Astfel, solicită instanţei de recurs să constate că în art. 9 pct. c din contractul încheiat este menţionat că recurentul plăteşte un comision de administrare de 45 Euro lunar, reprezentând un procent 0,5% din valoarea creditului contractat prevăzut la pct. I.

Susţine că este obligat să achite lunar un comision de administrare de 45 Euro, comision care, în raport cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, în opinia sa, constituie o clauză abuzivă.

Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor.

O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Mai mult, arată că perceperea lunară de către intimată a Comisionului de administrare produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În realitate, acest comision numit de Bancă "Comision de Administrare"de 45,33 Euro este practic o altă Dobândă fixă lunară aplicată la Dobânda variabilă deja calculată de Bancă. Ori, tocmai de aceea legiuitorul a venit în sprijinul consumatorului, pentru ca Banca să nu abuzeze de consumator, încălcând dispoziţiile legale şi principiile bunei credinţe, astfel încât să existe între aceştia un raport corect şi legal. Mai mult, arată că în prezenta cauză şi în prezentul Contract de credit, prin încasarea lunară a acestui comision de administrare, Banca urmăreşte o îmbogăţire fără justă cauză, producând un dezechilibru semnificativ între cele două părţi contractante. De asemenea, solicită instanţei să constatate că acest comision de administrare, calculat şi perceput lunar, disimulează, de fapt un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului si, în plus, creând Băncii un avantaj. Acest comision de administrare nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale clientului, aduce atingere şi mediului concurenţial al Băncii, dezavantajând Băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision de administrare. Or, se observă că disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision de administrare este o dovadă clară a relei credinţe a Băncii care percepe un astfel de comision, întrucât reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clientului şi pe cale de consecinţă apelantul plăteşte efectiv două dobânzi cu denumiri diferite. Mai mult, consideră că prin continuarea plăţii lunare a comisionului de administrare de către apelant s-ar perpetua un dezechilibru semnificativ între drepturile apelantului şi obligaţiile Băncii.

De asemenea, având în vedere constatarea nulităţii acestei clauze contractuale, apreciază că se justifică obligarea intimatei la restituirea sumelor încasate până la data plăţii efective, încasată de Bancă, şi pe cale de consecinţă intimata nu mai are niciun temei să reţină sumele încasate în plus, prin perceperea nejustificată a acestui comision de administrare, atâta timp cât lunar Banca percepe o dobândă la credit. Ori, perceperea lunară atât a unui comision de administrare, cât şi a unei dobânzi lunare nu numai că contravin legii, dar constituie o clauză abuzivă în raport cu dispoziţiile art. 4, alin. (1) din L. 193/2000.

Solicită instanţei să aibă în vedere şi jurisprudenţa privind litigiile cu profesioniştii, iar pe cale de consecinţă să constatate ca fiind întemeiată cererea, atât în raport cu motivele invocate, cât şi cu hotărârile definitive pronunţate în acest sens.

Învederează instanţei de recurs că prezenta cerere este întemeiată şi în raport cu hotărârea instanţei de fond, prin care s-a admis şi a fost obligată intimata Bancă să restituie recurentului atât dobânda, cât şi comisionul de administrare pentru perioada 2008-2011, comision ce se bucură de putere de lucru judecat, aşa cum a menţionat Curtea de Apel Bucureşti prin hotărârea recurată.

Aşadar, atâta timp cât comisionul de administrare pentru perioada 2008-2011 s-a constatat ca fiind abuziv şi se bucură de putere de lucru judecat, conform deciziei recurate, apreciază că şi constatarea abuzivă a comisionului de administrare după 2011 până la data finalizării contractului constituie ca fiind o clauză abuzivă pentru motivele invocate, cât şi raportat la practica judiciară.

Este de notorietate faptul că prin raportare la practica europeană, majoritatea băncilor au exclus din contractele de credit acest comision de administrare ca fiind abuziv perceput de Bancă.

În concluzie, pentru aceste considerente solicită instanţei să constate că acest comision de administrare de 45 Euro/lună constituie o clauză abuzivă, motiv pentru care solicită anularea acestuia din contractul de credit ca fiind abuziv, şi pe cale de consecinţă obligarea intimatei la restituirea către recurent a sumei de 4320 Euro, încasată cu titlu de comision de administrare, cât şi a sumelor calculate până la data plăţii efective.

Al doilea motiv de recurs, precizează reclamantul, îl constituie faptul că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au respins cererea de îngheţare a cursului Euro-Leu în ceea ce priveşte diferenţa de curs pe care o avea EURO la data încheierii contractului şi evoluţia acestuia până la data plătii actuale. În fapt, menţionează că atunci când recurentul a încheiat contractul de credit, respectiv la data de 25.06.2007, Euro avea o valoare de 3.1782 RON, la data depunerii acţiunii 08.07.2015 avea o valoare de 4.4850 RON, iar la data prezentului recurs avea o valoare de 4.6651 RON.

Consideră că în speţă sunt aplicabile statuările CJUE din cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, paragraf 59, conform cărora art. 4, alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că termenii "obiectul principal al contractului" nu acoperă o clauză cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător şi consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanţei să verifice, având în vedere natura, economia, prevederile contractului, precum şi contextul său juridic că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care ca atare îl caracterizează.

O astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti în cadrul ratelor împrumutatului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată că ar cuprinde o "renumeraţie" al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuată de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Se observă, aşadar că suma suplimentară pe care consumatorul este silit să o achite Băncii cu titlul de diferenţă dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare a monedei străine nu poate fi deci considerată că ţine de obiectul principal al contractului şi prin urmare clauza care impune această obligaţie poate fi cercetată, în raport cu legislaţia naţională dacă este sau nu abuzivă.

Având în vedere că diferenţa de curs este dublă, consideră că menţionatul contract nu a fost negociat, iar Banca a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, fiind astfel considerată o clauză abuzivă, întrucât provoacă un dezechilibru semnificativ.

De asemenea, consideră întemeiată cererea sa în raport cu dispoziţiile legale în materie bancară, având în vedere că Banca este obligată atunci când acordă un credit să ţină cont de veniturile împrumutatului şi valoarea ratei lunare stabilită aşa încât să nu să depăşească gradul maxim de îndatorare stabilit de Normele BNR de 35% din venitul net la nivelul anului 2007.

Datorită faptului ca Euro a cunoscut o creştere de peste 100%, iar veniturile nete au rămas aceleaşi, rezultă că principiul legal care a stat la baza încheierii Contractului de Credit este încălcat, motiv pentru care prezenta clauză este abuzivă.

Aşa fiind, solicită să se constate caracterul abuziv al acestei diferenţe de curs şi, pe cale de consecinţă, îngheţarea cursului privind valoarea pe care a avut-o Euro la data acordării creditului.

Totodată, mai susţine recurentul, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că "Clauza care stabileşte denominarea plăţilor în moneda străină după un curs majorat faţa de cel de la data acordării creditului nu face parte din preţ şi deci poate fi analizată sub aspectul caracterului abuziv".

De asemenea, arată că solicitarea sa este întemeiată, având în vedere că prin creşterea semnificativă de 50% a Euro s-a produs un dezechilibru contractual între reclamantul consumator, care nu a fost pe deplin informat despre evoluţia acestei monede şi câştigul injust obişnuit de Bancă.

Mai mult, în speţa de faţă, prin creşterea majoră a Euro s-a produs un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, iar riscul valutar la care este supus recurentul, este suportat exclusiv de către acesta, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Apreciază ca fiind întemeiată cererea sa şi arată că Banca a fost de rea credinţă şi a acţionat în mod conştient, omiţând să informeze cu bună ştiinţă consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a Euro, fenomen previzibil pentru experţii financiari, iar clientul apelant s-a aflat în imposibilitatea reală de a negocia această clauză, fiind constrâns, prin natura redactării contractului de credit la acceptarea acestuia aşa cum a fost prestabilit.

Astfel, arată că intimata Bancă, prin folosirea acestor "practici bancare" a obţinut prin încheierea acestui contract un câştig injust, lucru contrar principiului echităţii şi bunei credinţe, principii ce trebuie să garanteze relaţiile contractuale.

Mai arată că recurentul se încadrează în categoria consumatorilor medii, astfel cum se prevede în legislaţie - art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 şi cum această noţiune a fost avută în vedere în cadrul dreptului comunitar al concurentei (cauza CJUE din 18.03.1993 în cauza Yves Rocher) şi în cadrul dreptului comunitar al afacerilor (cauzele Langguth din 1995, Sprinheide din 1998 şi Darbo din 2000), când s-a avut în vedere că un consumator mediu este unul care, în mod rezonabil, este atent si avizat, că aceştia nu confundă noţiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepţiunea normelor comunitare atunci când se raportează la suma pe care ar trebui să o plătească, iar Banca interpretează eronat opinia Curţii Europene în sensul că există dezechilibru semnificativ doar dacă Banca nu are nici o obligaţie (obligaţia virării sumei împrumutate în contul clientului si a administrării creditului pe toată perioada derulări contractului nu pot fi apreciate ca şi contraprestaţie echivalentă obligaţiilor impuse consumatorului).

Prin efectul de levier, legea restabileşte echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voinţa contractuală a profesionistului. Aceeaşi competenţă de reechilibrare a prestaţiilor părţilor o au şi instanţele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist (partea puternică în contract), dar care îl protejează pe consumator sau clientul insignifiant (partea slabă în contract).

Precizează faptul că, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C - 240/98), că protecţia conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată. Faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parţial de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el conţine clauze abuzive. Raţiunea acestui act normativ constă în poziţia de inferioritate economică, juridică şi tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de informare. Această situaţie îl pune pe consumator în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor.

De asemenea, în conformitate art. 6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părţi doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 şi art. 13-14 din aceeaşi Lege nr. 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancţiunea nulităţii absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziţii echilibrate ale părţilor.

Având în vedere toate aceste aspecte, se constată că voinţa clientului se rezumă la a semna sau nu contractul, singura sa opţiune fiind aceea de a alege între diferite tipuri standard de contracte, opţiune care este şi ea controlată de Bancă, întrucât Banca este cea care stabileşte scoring-ul clientului, elemente în funcţie de care, după analiza dosarului (pentru care Banca încasează un comision consistent), Banca indică clientului tipul de credit în care se încadrează conform ratingului.

În concluzie, pentru aceste motive temeinice şi legale solicită instanţei să constate caracterul abuziv al acestei diferenţe de curs şi pe cale de consecinţă să se dispună îngheţarea cursului privind valoarea pe care a avut-o EURO la data acordării creditului, respectiv la 3.1782 RON, ca fiind întemeiată şi pe cale de consecinţă admiterea prezentului recurs.

Din simpla lecturare a Contractului de Credit, se poate observa intenţia Băncii de a modifica natura juridică a acestuia, respectiv din act juridic bilateral în act juridic unilateral, prezentându-se astfel ca fiind un contract de adeziune.

Menţionează că, în considerarea celor mai sus evidenţiate, eventualele acte de care s-ar prevala Banca în susţinerile sale nu pot reprezenta decât un simplu act unilateral, ceea ce îl îndreptăţeşte a considera maniera de a acţiona a Băncii ca fiind una discreţionară, exclusiv în favoarea acesteia şi în detrimentul clientului.

Modificările operate de Bancă nu pot îndeplini cerinţele legii, aflându-ne în situaţia în care nu sunt stabilite conform unor criterii obiective care să fie apreciate direct şi de către client. Posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprind, de către reclamant nu este operabilă la momentul încheierii contractului, deci insuficient prezentată, ci abia ulterior, atunci când doar clientul devine cel care în raporturile create, îşi asumă consecinţele imposibilităţii cunoaşterii şi asumării unui criteriu obiectiv.

Mai mult, precizează faptul că modalitatea de abordare a clauzelor de către Bancă, face ca acestea să fie interpretate exclusiv în favoarea sa, servind doar interesele proprii, fără a lăsa posibilitatea clientului să verifice legalitatea şi oportunitatea modificărilor operate.

Se observă din modul de redactare al clauzelor contractuale uşurinţa cu care operatorul economic înţelege să utilizeze anumite terminologii, considerate esenţiale, fără a lua în calcul şi puterea de înţelegere a consumatorului persoană fizică luată individual.

Mai mult, consideră că semnătura recurentului înscrisă pe formularul de contract de credit, prin care acesta înţelege să desfăşoare raporturi contractuale cu Banca nu este de natură a suplini acordul său şi asupra modificărilor ulterioare survenite la nivelul contractului.

Intimata-pârâtă S.C. C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 19 octombrie 2018 a fost încuviinţat în unanimitate raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant şi a fost acordat termen la 8 noiembrie 2019 pentru soluţionarea acestuia.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Deşi recurentul nu şi-a încadrat criticile în niciunul dintre motivele reglementate expres de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că anumite susţineri pot fi analizate din perspectiva motivului instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., întrucât acestea vizează aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în soluţionarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare şi al clauzei privind riscul valutar, însă se constată că acest motiv de casare nu este incident.

Este de necontestat că ceea ce reclamantul a contestat pe calea apelului şi contestă şi prin prezentul recurs referitor la comisionul de administrare vizează doar perioada ulterioară datei de 5.12.2011, dată la care părţile au implementat prin act adiţional dispoziţiile din O.U.G. nr. 50/2010.

În mod greşit recurentul pretinde că atâta timp cât comisionul de administrare pentru perioada 2008-2011 s-a constatat ca fiind abuziv şi se bucură de putere de lucru judecat, conform deciziei recurate, se poate aprecia caracterul abuziv al acestuia şi după 2011 până la data finalizării contractului.

Contrar susţinerilor recurentului, s-a reţinut legal că în lipsa contestării soluţiei efective, ceea ce tribunalul a stabilit referitor la comisionul de administrare până la data de 05.12.2011 a intrat în puterea de lucru judecat, însă, ulterior acestei date, în condiţii în care actul adiţional a fost semnat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, acest comision, reglementat prin art. 36 al O.U.G. nr. 50/2010, nu poate fi apreciat ca fiind abuziv.

Sunt lipsite de justificare raportarea recurentului la practica băncilor europene, care au exclus din contractele de credit acest comision, considerat ca fiind abuziv perceput de Bancă, precum şi interpretarea pe care acesta o dă comisionului de administrare ca fiind "o dobândă fixă lunară aplicată la dobânda variabilă deja calculată de Bancă".

Aceasta întrucât, clauza care reproduce o dispoziţie legală nu poate fi abuzivă, iar potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor legii.

Cu alte cuvinte, legalitatea perceperii comisionului de administrare aflat în discuţie este confirmată de însăşi O.U.G. nr. 50/2010 (act normativ în vigoare la momentul încheierii actului adiţionat, respectiv la 05.12.2011), aşa încât, clauza referitoare la acest comision, aşa cum este prevăzută în actul adiţional din 05.12.2011, nu poate fi analizată, întrucât reprezintă o transpunere a legii în contract.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului-reclamant referitoare la îngheţarea cursului euro-leu la data încheierii contractului, Înalta Curte subliniază că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (EURO), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (EURO), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (EURO) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea în apel şi nu se impune nici în recurs analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Nu în ultimul rând, instanţa constată că recurentul-reclamant nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Totodată, este de menţionat că jurisprudenţa naţională nu poate servi ca reper obligatoriu pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei fiind ţinută de particularităţile concrete ale speţei.

În condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt excede competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 380 din 16 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei S.C. C. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A. la plata sumei de 3872,20 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. C. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 380 din 16 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3872,20 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.