Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 2266/2020 AI generated

Currency risk clause in CHF loans excluded from Unfair Terms Directive by mandatory civil code nominalism and tacit acceptance of OUG 50/2010 addendum

Case Number Decizia nr. 2266/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of the consumer borrowers, upholding the Court of Appeal’s decision which had limited the bank’s restitution obligation to the period preceding the contract amendment. The dispute concerned a personal mortgage loan denominated in Swiss Francs, where the borrowers challenged the abusiveness of the currency risk clause and the unilateral interest rate modification, seeking the nullity of specific clauses and the freezing of the exchange rate. The court ruled that the currency risk clause, which obligates repayment in the original currency, falls outside the scope of the Unfair Contract Terms Directive and domestic consumer protection laws because it merely reflects the mandatory, gap-filling provision of the Civil Code regarding monetary nominalism; consequently, the non-negotiated nature of the clause did not trigger an unfairness review. Regarding the interest rate, the court held that the bank lawfully aligned the contract with legislative requirements via an addendum under the Urgent Government Ordinance on consumer credit contracts, which established that non-signature by the consumer constitutes tacit acceptance; therefore, the unilateral variation clause was replaced by the fixed margin plus reference index formula effective from the addendum date, barring restitution of excess interest for subsequent periods.

Legislator headnote

AI generated

art. 453 C. proc. civ, art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 493 alin. (2) din C. proc. civ; Currency risk clause in CHF loans excluded from Unfair Terms Directive by mandatory civil code nominalism and tacit acceptance of OUG 50/2010 addendum: c) nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 9.1. lit. d) din Convenţie privind obligaţia de a plăti "comision de rambursare anticipata 2,5 % din suma rambursata anticipat".

Keywords

AI generated
effective currency clause mortgage loan consumer contract unfair terms fixed-term contract scope and term of protection

Cited Legislation

AI generated
art. 453 C. proc. civ
să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.
art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ
art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000
Arată că în ceea ce priveşte soluţia dată asupra apelului declarat de reclamanţi, solicită instanţei de recurs să constate că, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dispoziţia contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în art.
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C.
art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010
Aceasta întrucât, orice modificare în privinţa drepturilor consumatorului sunt obligatorii atât pentru contractele de credit ce vor fi încheiate dar şi pentru cele în vigoare, în afara excepţiilor prevăzute expres (cum ar fi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010) astfel că urmare acestor modificării, în O.G.
art. 493 alin. (2) din C. proc. civ
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
art. 493 alin. (4) C. proc. civ
Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.
art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ
La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 septembrie 2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub număr de dosar x/2014, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. Romania S.A. şi D.., prin mandatar C. Romania S.A., au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate:

1. caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca Nr. x/26.04.200751, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absoluta a acestora, astfel:

a) Nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 8.1. din Contract cu următorul cuprins "Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referinţă pentru fiecare valută, fără a exista consimţământul împrumutatului."

b) nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 9.1. lit. a) din Contract privind obligaţia subsemnaţilor de a plăti "comision de acordare de 2% din suma iniţială. Comisionul de acordare se reţine de către bancă din creditul acordat în momentul în care creditul este pus la dispoziţia împrumutatului şi se calculează la valoarea creditului."

c) nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 9.1. lit. d) din Convenţie privind obligaţia de a plăti "comision de rambursare anticipata 2,5 % din suma rambursata anticipat".

d) nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 9.2. din Contract care îndrituieşte banca sa modifice unilateral nivelul comisioanelor, dobânzilor şi taxelor fără consimţământul împrumutaţilor "Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor, dobânzilor şi taxelor fără consimţământul împrumutatului. Noul nivel al comisioanelor va fi publicat in Tariful de comisioane si va fi afişat la sediile băncii.";

2. să oblige pârâta la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor abuzive, încasate de către bancă în mod netemeinic şi nelegal;

3. să dispună completarea contractului ca urmare a anularii clauzei prevăzuta la art. 8.1., în sensul stabilirii dobânzii curente conform formulei agreate de O.U.G. nr. 50/2010 D = Libor + Marja, având în vedere marja calculată în funcţie de valoarea indicelui Libor de la momentul semnării contractului de credit respectiv 26.04.2007;

4. să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5916/2015 din 2 aprilie 2015 a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând, în esenţă, că valoarea obiectului acţiunii reclamanţilor depăşeşte pragul de 200.000 RON prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 7 septembrie 2015 sub număr de dosar x/2015

Prin sentinţa civilă nr. 1617 din 15 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. Romania S.A. şi D.; s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr x/26.04.2007: art. 8.1 cu referire la dobânda variabilă stabilită în mod unilateral de către bancă; art. 9.1 lit. a) cu privire la comisionul de acordare; art. 9.2 cu privire la dreptul băncii de a notifica nivelul comisioanelor, dobânzilor şi taxelor fără consimţământul împrumutatului; s-a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor suma de 1.657,80 CHF în RON la cursul oficial de la data restituirii efective, cu titlu de comision de acordare, precum şi obligarea pârâtei să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de dobândă excedentară, respectiv diferenţa între dobânda de 6,5% pe an şi dobânda variabilă aplicată pe parcursul derulării contractului, de la data încheierii acestuia până în prezent; s-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; s-a dispus obligarea pârâtei la 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel atât reclamanţii B. şi A., cât şi pârâta C. Romania S.A.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B..

Prin aceeaşi decizie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. Romania S.A.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele percepute cu titlu de dobândă, respectiv diferenţa între dobânda de 6.5% pe an şi dobânda variabilă aplicată pe parcursul derulării contractului, de la data încheierii acestuia şi până la data de 06.09.2010.

A păstrat, în rest, sentinţa apelată.

În termen legal, reclamanţii B. şi A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, reclamanţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a respins apelul formulat de către aceştia şi a admis în parte apelul formulat de bancă, prin nesocotirea normelor de drept material, în vigoare la momentul judecăţii şi prin interpretarea eronată a acestora în raport de exigenţele textului de lege.

Precizează că prin cererea de apel reclamanţii au înţeles să atace sentinţa pronunţată de instanţa de fond sub aspectul capătului de cerere prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv al art. 11.1 din contractul de credit privind riscul valutar, eliminarea acesteia şi pe cale de consecinţă, stabilizarea respectiv, îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU de la momentul semnării convenţiei de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Instanţa a respins apelul formulat de reclamanţi, iar motivarea conţine argumente pe care recurenţii le consideră date prin aplicarea greşită a legii. Considerentele nu fac altceva decât să analizeze hotărâri ale CJUE şi directive europene şi să le interpreteze în favoarea instituţiei bancare, nefiind combătute în niciun fel argumetele reclamanţilor. Mai mult decât atât, cu privire la aspectele învederate ce privesc îngheţarea cursului valutar şi denominarea plăţilor instanţa de apel nu a făcut decât aprecieri ce avantajază banca iar, prin greşita interpretare şi aplicare a legii instanţa a înţeles să respingă apelul formulat deşi, atât dispoziţiile legale, cât şi jurisprudenţa internă şi europeană sunt în sensul celor solicitate de recurenţii-reclamanţi.

Arată că în ceea ce priveşte soluţia dată asupra apelului declarat de reclamanţi, solicită instanţei de recurs să constate că, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dispoziţia contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în art. 11.1 din contract, reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamantului să influenţeze natura ei, contractul de credit încheiat de părţi fiind unul standard preformulat, iar condiţiile generale de acordare a respectivului credit în CHF fiind practicat de bancă în general pe piaţă la epoca acordării lui.

Apreciază că această clauză contractuală, care nu au fost negociată direct cu recurenţii-reclamnţi, este abuzivă în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că prin ea înseşi şi în lipsa altor prevederi contractuale creează în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Acest dezechilibru este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către recurenţi, risc valutar care nu este reglementat în nici un fel în contract, obligaţia de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu moneda naţională, ducând la un efort financiar enorm din partea noastră, plătind o rată lunară ce reprezintă în RON mai mult decât dublă în prezent, faţă de data încheierii contractului de credit.

În opinia recurenţilor, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute articolul 3 aliniatul 1 şi articolul 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei-credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

Deşi prin decizia recurată instanţa de apel a înţeles să interpreteze în mod greşit directivele şi practica europenană, solicită a se constata că se impune a reţine şi consideraţiile Curţii Europene de Justiţie în cauza Arpad Kasler împotriva OTP din 30 aprilie 2014, C-26/13, situaţie identică cu cea pendinte.

Solicită a se constata că riscul valutar nu intră în termenul "obiectul principal al contractului".

Inexistenţa informării este evidentă prin faptul că banca ca şi profesionist nu a adus cunoştinţă recurentului cursul valutar al francului elveţian pe perioadele anterioare contractării creditului. Se observă că un franc elveţian avea la data de 31.12.2004 o paritate de 4,24 RON, iar, ulterior, această paritate a scăzut, ajungând la data de 28.05.2007 la 1,979 RON. În acelaşi timp, mai arată recurenţii, o atare evoluţie a acestei monede nu i se putea cere a fi fost cunoscută de către consumator ce era un neprofesionist.

Or, consideră recurenţii, banca a avut cunoştinţă despre fluctuaţia foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda naţională, de caracterul ei valutar instabil, dar nu a informat consumatorul-client de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca ceea anterioară încheierii creditului cu consecinţa inevitabilă a creşterii costului creditului.

Banca nici nu a informat clientul cu privire la instabilitatea valutară a francului elveţian şi nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părţi, fiind evident faptul că dacă banca şi-a fi îndeplinit aceste obligaţii legale, reclamantul ar fi cunoscut consecinţele economice ce le-ar suporta şi ar fi putut cântării oferta în cunoştinţă de cauză.

Susţin că obligaţia recurenţilor (pensionari) a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu RON româneşti la o valoare mai mare de peste 100 % decât la data încheierii contractului de credit -, datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor - moneda CHF a avut o apreciere radicală faţă de moneda naţională, LEU-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plăţii creditului -, aspect ce face vădit injustă obligarea acestora la executarea obligaţiei în continuare în această modalitate deoarece: această împrejurare a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor şi întinderea lor nu au putut fi prevăzute în mod rezonabil de aceştia prin prisma noţiunii de consumator mediu şi normal informat şi în lipsa unei informări obiective din partea băncii; recurenţii nu şi-au asumat riscul schimbării împrejurărilor întrucât în contract nu este menţionat nimic în privinţa riscului valutar; aceştia au încercat negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului prin negociere directă însă fără succes.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra apelului declarat de banca C. ROMÂNIA S.A., consideră că această decizie a fost dată cu o greşită aplicare a legii.

Aceasta întrucât, orice modificare în privinţa drepturilor consumatorului sunt obligatorii atât pentru contractele de credit ce vor fi încheiate dar şi pentru cele în vigoare, în afara excepţiilor prevăzute expres (cum ar fi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010) astfel că urmare acestor modificării, în O.G. nr. 21/1992 s-a prevăzut în art. 10 lit. f) dreptul consumatorilor "de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea preţului, tarifului, taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităţilor şi a altor eventuale costuri stabilite iniţial este posibilă numai cu acordul scris al consumatorului".

Prin urmare, acest text legal modifică implicit dispoziţiile din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 sub aspectul posibilităţii modificării unilaterale a valorii altor taxe pentru servicii financiare, fără a avea în prealabil acordul consumatorului, în speţă fără acordul recurenţilor.

Deşi instanţa în mod incorect a apreciat că există acordul recurenţilor sau acceptarea tacită a acestora cu privire la modificărilor aduse acestor clauze, solicită a se constatat că modificările invocate de bancă nu au fost acceptate de reclamanţi nici expres şi nici tacit.

Astfel, deşi notificarea nr. x/06.09.2010 adresată recurentului A. în vederea modificării contractului a fost semnată de acesta, solicită a se constatat că actul adiţional din data de 06.09.2010 nu a fost semnat de recurent, aspect ce presupune că nu şi-a dat consimţământul fiind ca atare nul absolut pentru lipsa consimţământului scris, ca şi condiţie de valabilitate a contractului, condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil.

Totodată, acest act adiţional nu poate fi considerat ca fiind acceptat tacit de recurent.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010:

"Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 37A1, ale art. 66 - 69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50 - 55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66 - 71." iar potrivit art. 40 "Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adiţional, acceptat de consumator. Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale. în cazul modificărilor impuse prin legislaţie, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. în acest caz se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislaţie sunt considerate nule de drept.".

Or, este de observat că modificările actului adiţional propuse de bancă, în afară de art. 67, nu privesc dispoziţiile din art. 371 sau din art. 66, 68 şi 69 care s-ar impune a fi aplicabile şi contractului de credit în curs încheiat de părţi şi pentru a cărui nesemnare atrage acceptarea tacită ci din contră, se referă la cu totul alte chestiuni contractuale.

În acest context, banca nu putea propune reclamantului o modificare unilaterală a contractului de credit cum ar fi modul de calcul al dobânzii, dobânda anuală efectivă, taxe şi comisioane altele decât cel privind rambursarea anticipată şi a aprecia că nesemnarea actului adiţional presupune o acceptare tacită, deoarece art. 40 nu se aplică în speţă în raporturile dintre părţi dat fiind faptul că, contractul de credit era în curs la apariţia ordonanţei de urgenţă.

Aşa fiind, consideră că soluţia adoptată de instanţa de apel referitor la apelul declarat de bancă a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în vigoare la momentul judecăţii dar, şi că instanţa a dat o greşită interpretare acestor norme aspectele învederate fiind reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă C. ROMANIA S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, solicitând admiterea excepţiei şi, în consecinţă, respingerea recursului, ca inadmisibil.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. ROMANIA S.A. prin întâmpinare; a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 20 septembrie 2019.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi reluarea judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, contrar susţinerilor recurenţilor, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reţinut în mod corect a reţiut de instanţa de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

S-a reţinut cu justeţe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă etc.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Cu atât mai mult recurenţii-reclamanţi nu pot invoca greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecinţele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către prima instanţă de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Sunt nefondate şi criticile recurenţilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010, întrucât aplicarea art. 40, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a căror încălcare o reclamă recurenţii, s-a făcut în litera şi spiritul legii.

Dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanţei referitoare la alinierea contractelor de credit, respectiv a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare de la publicare până la 02.01.2011, când textul a suferit modificări prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a ordonanţei:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Prin urmare, în varianta iniţială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, astfel că în speţă, nu suntem în situaţia unei modificări contractuale prin libera voinţă a părţilor, ci în situaţia conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanţei, fiind nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 40, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Cum în mod legal a reţinut şi instanţa de control judiciar, banca s-a conformat exigenţelor primului alineat al art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, actul adiţional a fost considerat acceptat tacit şi, pentru viitor, prevederile acestuia au înlocuit clauza din contractul iniţial, art. 8.1 din contract referitoare la dobânda variabilă stabilită în mod unilateral de bancă.

Astfel, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, între părţile din prezenta cauză a intervenit o modificare a contractului de credit în condiţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială, cerinţele legale prevăzute de acest text fiind satisfăcute. Acceptarea tacită a produs efecte în speţă, dată fiind lipsa notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. II din Legea nr. 288/2010 (pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), potrivit căruia actele adiţionale încheiate şi semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformităţii contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 îşi produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreaţi între părţi (alin. (1). Actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (alin. (2).

Aşa fiind, s-a reţinut cu justeţe că, în cauză, contractul de credit a fost modificat începând cu 06.09.2010 prin actul adiţional încheiat în condiţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma iniţială şi art. II din Legea nr. 288/2010; că în privinţa dobânzii, de la data de 06.09.2010 nu s-a mai aplicat clauza art. 8.1 din contractul de credit, ci clauza art. 3 din actul adiţional, conform căreia dobânda este compusă din marja fixă a băncii de 6,77% şi indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, iar ca efect al acestei modificări nu mai poate fi dispusă restituirea prestaţiilor ulterior intervenirii actului adiţional, respectiv 06.09.2010.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurenţi, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 noiembrie 2020.