Peremption of appeal not interrupted by rejected petition to resume proceedings for failure to quantify contested fees

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23.04.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A., D. S.A., prin reprezentant E. şi F., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractul de credit nr. x/04.10.2007, de la:

- art. 4.1 coroborat cu art. 4 şi art. 4.3, cu privire la data ajustării dobânzii şi să dispună eliminarea acesteia din contract, cu stabilirea marjei fixe a băncii prin formula generală de calcul «dobânda iniţială - Libor de la data semnării contractului de credit», precum şi restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situaţia în care în urma expertizei contabile va rezulta o diferenţă între dobânda percepută de bancă şi dobânda aplicată conform formulei corecte de calcul;

- art. 4.11 lit. a), cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 1,00%, calculat la valoarea totală a creditului (aproximativ 970 franci elveţieni, echivalentul sumei de 3.890 RON, la data introducerii cererii de chemare în judecată), să dispună eliminarea clauzei din contract şi restituirea sumei achitate cu acest titlu;

- art. 4.11 lit. b), referitoare la comisionul de administrare în cuantum de 0,10% (cuantificat la suma de 8.148 franci elveţieni, echivalentul sumei de 32.673 RON), să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

- să oblige pârâta la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere, de 2.02 RON, ca efect al constatării caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului;

- să oblige pârâta la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar inserate la art. 5.1;

- să oblige pârâta la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat prevederile din Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva nr. 93/13/CEE, O.U.G. nr. 21/1992, C. civ.

Prin cererea precizatoare depusă la 08.05.2018, reclamanţii au arătat că solicită restituirea comisionului de acordare de la pârâta C. S.A., că din eroare au arătat că pârâtele sunt ţinute în solidar.

Totodată, în ipoteza admiterii capetelor de cerere 4-7, reclamanţii au solicitat ca toate pârâtele indicate în acţiune să răspundă pentru restituirea sumelor reprezentând diferenţele de curs valutar. În acest sens, au arătat că în anul 2014 s-a declarat scadenţa anticipată a creditului, creditor la acel moment fiind F., care a cesionat creanţa către D. S.A., aceasta răspunzând în prezent pentru portofoliile preluate, conform art. 70 din O.U.G. nr. 50/2010, iar C. S.A. trebuie să restituie sumele pentru perioada în care a deţinut creanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 2731/20.09.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit ipotecar nr. x/04.10.2007 inserate la art. 4.1, în ceea ce priveşte posibilitatea pârâtelor de a modifica unilateral dobânda în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România; art. 4.11 lit. a) privind comisionul de acordare şi art. 4.11 lit. b) referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâta C. S.A. la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute în baza clauzelor de la art. 4.1, art. 4.11 lit. a) şi art. 4.11 lit. b) din contractul de credit, la care se va aplica dobânda legală de la data plăţii şi până la data plăţii efective, sume percepute în baza clauzelor menţionate până la 10.07.2008.

A obligat pârâta F. la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute în baza clauzelor de la art. 4.1 şi art. 4.11 lit. b), la care se va aplica dobânda legală de la data plăţii şi până la data plăţii efective, sume percepute în baza clauzelor menţionate în perioada 11.07.2008-26.03.2018.

A obligat pârâta D. S.A. la restituirea către reclamanţi a sumelor percepute în baza clauzelor de la art. 4.1 şi art. 4.11 lit. b), la care se va aplica dobânda legală de la data plăţii şi până la data plăţii efective, sume percepute în baza clauzelor menţionate începând cu data de 27.03.2018.

A obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă în rest cererea astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta C. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Ulterior, la 31.12.2018, C. S.A. a fuzionat cu G. S.A., aceasta din urmă preluând calitatea de pârâtă în cauză.

Prin încheierea din 26.02.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., constatând că apelanta-pârâtă nu s-a conformat celor dispuse de instanţă prin rezoluţia de la fixarea termenului de judecată, a suspendat judecata apelului.

La data de 27.05.2019, apelanta a formulat o cerere de repunere a cauzei pe rol.

Prin încheierea din 29.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de repunere a cauzei pe rol, constatând că apelanta- pârâtă nu s-a conformat în totalitate dispoziţiilor instanţei care au determinat suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., nefiind astfel îndeplinite cerinţele avute în vedere la alin. (2) al aceluiaşi articol.

Ulterior, prin rezoluţia din 31.10.2019, cauza a fost repusă pe rol din oficiu pentru discutarea perimării, în baza art. 420 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2008/26.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat perimat apelul.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că de la data suspendării nu a mai fost îndeplinit niciun act de procedură apt să ducă la continuarea judecării pricinii, cauza fiind rămasă în nelucrare mai mult de şase luni din vina părţilor, precum şi că cererea de repunere pe rol a fost respinsă ca neîntemeiată, astfel că nu a întrerupt termenul de perimare.

Împotriva acestei decizii, pârâta G. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea dosarului curţii de apel pentru o nouă judecată.

În motivare, recurenta a arătat că la termenul din 26.02.2019 instanţa de apel a suspendat judecata pentru faptul că nu a fost indicat cuantumul comisionului de administrare. Ulterior, la 27.05.2019, a formulat o cerere de repunere pe rol, la care a anexat adresa prin care furniza informaţii instanţei. Instanţa de apel a stabilit termen la 29.10.2019, dată la care i-a fost respinsă cererea de repunere pe rol.

Potrivit recurentei, soluţia este nelegală, întrucât a indicat cuantumul comisionului de administrare, dar din eroare a fost consemnat cu titlu de "comision de acordare".

A subliniat că şi din memoriul de apel, timbrat corespunzător, dar şi din precizările depuse la dosar, reiese că se avea în vedere comisionul de administrare, iar nu cel de acordare, care nu face obiectul litigiului.

În opinia recurentei, aplicarea sancţiunii perimării pentru o simplă eroare materială este o măsură excesivă.

În final, a susţinut că cererea de repunere pe rol, respinsă în mod greşit de curtea de apel, a întrerupt termenul de perimare, astfel că această sancţiune nu a intervenit.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23.09.2020, a fost admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen în şedinţă publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei privind greşita aplicare a sancţiunii perimării, în condiţiile în care formulase o cerere de repunere pe rol a cauzei în interiorul termenului de 6 luni reglementat de art. 416 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În susţinerea prezentului demers, recurenta mai evocă nelegalitatea soluţiei date cererii de repunere pe rol, întrucât şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de instanţă sub aspectul indicării cuantumului comisionului de administrare, precizând că din eroare a făcut referire la un alt comision, cel de acordare.

În prealabil, faţă de împrejurarea că recurenta nu a indicat niciunul dintre motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele acesteia, prin care se invocă încălcarea normelor de procedură referitoare la perimare, se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recursul urmând a fi analizat din perspectiva acesteia.

Perimarea reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului în intervalul de timp prevăzut de 6 luni.

Cerinţele prevăzute de lege pentru a interveni sancţiunea perimării decurg din conţinutul art. 416 C. proc. civ., fiind necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, ce nu a acţionat în scopul reluării judecării, deşi avea posibilitatea să o facă.

În cauză, suspendarea judecării apelului a fost determinată de neîndeplinirea de către recurentă a obligaţiilor impuse de instanţă cu privire la indicarea pretenţiilor contestate în apel, cu referire la cuantumul comisionului de administrare, în vederea calculării taxei judiciare de timbru. Astfel, ca urmare a conduitei recurentei, desfăşurarea normală a procesului a fost împiedicată, fiind luată măsura suspendării judecării prin încheierea din 26.02.2019, în baza art. 242 C. proc. civ., dată de la care începe să curgă termenul de perimare.

Cu privire la cursul perimării, dispoziţiile art. 417 C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Recurenta susţine că cererea sa de repunere pe rol a cauzei, înregistrată la dosar la 27.05.2019, a întrerupt termenul de perimare şi că soluţia de respingere a cererii este nelegală, întrucât a indicat cuantumul comisionului de administrare, însă din eroare a consemnat menţiunea "comision de acordare", astfel că sancţiunea perimării este excesivă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că împotriva încheierii din 19.10.2019, prin care s-a dispus respingerea cererii de repunere pe rol a procesului, recurenta nu a fost formulat recurs, deşi avea această posibilitate în baza art. 414 alin. (2) C. proc. civ., caz în care instanţa de control judiciar ar fi putut să verifice justeţea soluţiei adoptate.

Astfel, criticile invocate sub acest aspect nu pot fi analizate, dat fiind faptul că obiectul prezentului recurs îl constituie soluţia de perimare a apelului, instanţa fiind obligată a se limita doar la aceasta. În alte cuvinte, Înalta Curte arată că nu pot fi examinate, în verificarea legalităţii măsurii de perimare a judecăţii, acele critici care deduc instanţei de recurs verificarea nelegalei dispoziţii de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei în caracterul excesiv al acestei măsuri, atâta vreme cât, împotriva acestora se putea exercita recursul, ca mijloc exclusiv de verificare a corectitudinii măsurilor adaptate de instanţa de apel.

Din actele existente la dosar reiese că în cauză recurenta nu a efectuat vreun act de procedură apt să releve ieşirea sa din pasivitate anterior împlinirii termenului de perimare.

De altfel, formularea cererii de repunere pe rol nu este aptă per se să întrerupă cursul perimării, fiind necesar ca pentru producerea efectului întreruptiv aceasta să fi fost admisă.

Or, în cauză cererea a fost respinsă pentru neîntrunirea cerinţelor de la art. 242 alin. (2) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că recurenta nu şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile instituite de instanţă, nefiind indicat cuantumul comisionului de administrare pentru a se calcula taxa judiciară de timbru.

Astfel, în condiţiile în care, de la data ultimului act de procedură, 26.02.2019, când judecata a fost suspendată, cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni, din motive imputabile recurentei care nu şi-a îndeplinit obligaţiile impuse de către instanţă, în mod corect curtea de apel a constatat că a intervenit perimarea.

Prin urmare, decizia atacată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în materie, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2008/26.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2020.