Counter-guarantee payment duty: contractual verification limits and modification of maturity date via non-adiendum note

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1699/11.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., împotriva pârâtei Fondul Român de Contragarantare S.A.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin decizia civilă nr. 2098/05.12.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă; ca atare, hotărârea atacată a fost schimbată în tot, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 432.000 RON, reprezentând debit principal, a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 06.03.2019 şi până la plata efectivă a debitului principal şi a sumei de 7.925 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; în plus, intimata a fost obligată să achite apelantei şi suma de 3.962,50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, ambele părţi au declarat recurs.

Prin recursul său, Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanţei de apel nu conţine niciun motiv pentru care a fost obligată la plata dobânzii legale şi nici nu prezintă argumentele pentru care i-a înlăturat susţinerea potrivit căreia, dacă s-ar stabili că datorează dobândă, nivelul acesteia trebuie diminuat cu 20% faţă de cea legală, pe care şi-a întemeiat-o pe împrejurarea că raportul juridic dedus judecăţii decurge din exploatarea unei întreprinderi fără scop lucrativ, sens în care a precizat că a invocat art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, redând fraze pe care le-a considerat relevante din întâmpinarea depusă în apel.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a afirmat că instanţa de apel nu i-a analizat nici susţinerile referitoare la neîndeplinirea criteriului referitor la executarea silită, în ce priveşte obligaţia de diligenţă a mandatarului, prevăzută de art. 5.1 din Convenţia nr. 1/2012 şi obligaţia de executare a obligaţiilor ca un bun proprietar, astfel cum rezultă din art. 12.8 din aceeaşi Convenţie, coroborat cu art. 1.480, 2.017 şi 2.018 C. civ. În dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de prim control judiciar nu a argumentat raţiunile pentru care Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. trebuia să se limiteze la obligaţiile prevăzute în Anexa C.7 la Convenţia nr. 1/2012, fără să analizeze circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea IMM-ului pentru plata contragaranţiei, în condiţiile în care fusese mandatată să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare, prin art. 4.1 din contractul dintre părţi. De asemenea, a mai arătat că instanţa de apel nu a motivat nici înlăturarea O.U.G. nr. 23/2009 şi a pct. 5 lit. c) din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, prin care se prevede că nu pot fi beneficiari ai contragaranţiilor întreprinderile aflate în executare silită, dar nici a legislaţiei care impune stoparea ajutorului acordat întreprinderilor neeligibile.

Recurenta-pârâtă a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia a susţinut că, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia, deşi IMM-ul beneficiar se afla în executare silită, curtea de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 3 alin. (1) şi a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 1, rap. la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, a art. 1.480, 2.018, 1.266, 1.267, 1.268 alin. (3) şi (1).270 C. civ., raportate la art. 3.1 alin. (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) şi (4) şi la art. 12.8 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, dar şi la art. 2.1 lit. f) pct. iii) şi art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Dezvoltând această critică, recurenta-pârâtă a afirmat că Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. s-a limitat la a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, cu toate că legislaţia primară şi cea secundară, în aplicarea cărora fusese încheiată convenţia în discuţie, prevăd că IMM-urile aflate în executare silită nu pot dobândi calitatea de beneficiare ale contragaranţiilor.

În acest context, a subliniat că instanţa de apel a recunoscut că atât la data declaraţiei de eligibilitate, cât şi la data acordării contragaranţiei, beneficiarul se afla în executare silită, aşa cum rezultă din adresa nr. x/07.06.2016 emisă de A.N.A.F., aşa încât a susţinut că plata contragaranţiei nu poate fi efectuată.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai arătat că partea adversă avea obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate a IMM-ului pentru plata contragaranţiei, în condiţiile în care fusese mandatată să efectueze o astfel de verificare, prin art. 4.1 din contractul dintre părţi, distinct de faptul că, fiind un profesionist în domeniul garantării, avea datoria de a-şi îndeplini obligaţiile pe care şi le-a asumat cu diligenţa cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract.

Recunoscând că Anexa C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 indică documentele care trebuie verificate când se constată măsura în care criteriul de eligibilitate referitor la executarea silită este îndeplinit, recurenta-pârâtă a susţinut că acestea caracterizează numai un demers minim, ce trebuie suplimentat pentru a da eficienţă interdicţiei de acordare a contragaranţiilor către IMM-urile aflate în executare silită. În acest sens, după ce a indicat toate probele din care a apreciat că rezultă că beneficiarul contragaranţiei se afla în executare silită, a afirmat că într-o decizie de speţă, pe care a ataşat-o la memoriul de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. îi revine obligaţia de a analiza toate circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta-pârâtă a combătut considerentul instanţei de apel, potrivit căruia în măsura în care părţile ar fi dorit efectuarea unor verificări suplimentare, ar fi agreat acest aspect în mod expres, subliniind că însăşi intimata a verificat, potrivit susţinerilor proprii, cererile de încuviinţare a executării silite înregistrate în portalul instanţelor de judecată, făcând aşadar demersuri şi în afara cadrului contractual.

Distinct de aceste aspecte, titularul acestui recurs a mai susţinut că acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia, afirmând că art. 6.4 alin. (2) şi (4) din Convenţia nr. 1/2012 îl îndreptăţesc să refuze plata, în măsura în care descoperă, la momentul examinării cererii de executare, că beneficiarul nu întrunea cerinţele de eligibilitate; a mai arătat că art. 6.1 din aceeaşi convenţie prevede că Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operaţional al garantului şi a afirmat că acordarea unei contragaranţii unui beneficiar aflat în executare silită reprezintă un risc operaţional.

Recurenta-pârâtă a precizat că, în calitate de societate cu capital majoritar de stat, este supusă controlului Curţii de Conturi, iar în calitate de furnizor de ajutor de minimis, poate fi verificată de Comisia Europeană, aşa încât a apreciat că se impune o aplicare strictă a legislaţiei, astfel încât să nu existe contragaranţii în favoarea unor beneficiari neeligibili, principiul priorităţii interesului public fiind pe deplin aplicabil. A arătat că dispoziţiile art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, ca şi cele ale art. 15 şi 16 din Regulamentul privind procedurile de monitorizare a ajutoarelor de stat, pus în aplicare prin Ordinul nr. 175/2007 al preşedintelui Consiliului Concurenţei, se opun plăţii, în orice condiţii, a ajutorului de stat. În acest context, recurenta-pârâtă, susţinând că aceste dispoziţii se aplică prin analogie şi ajutoarelor de minimis, a precizat că, faţă de neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, a decis stoparea ajutorului acordat şi, implicit, plata contragaranţiei.

În altă ordine de idei, a apreciat că instanţa de apel a pronunţat decizia care formează obiect al recursului cu greşita aplicare a art. 1.266 şi 1.270 C. civ., atunci când a reţinut că părţile nu ar fi convenit, printr-un act adiţional, modificarea Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, în privinţa termenului de soluţionare a cererii de executare.

Evocând clauza cuprinsă în art. 12.5 din Convenţia în dezbatere, recurenta-pârâtă a susţinut că prin Nota nr. x/2015, intimatul a acceptat, în mod explicit, ca F.R.C. să amâne soluţionarea cererilor de executare a contragaranţiilor care ar putea fi respinse pe motive rezultate din decizia nr. 22/29.04.2014 a Curţii de Conturi, până la judecarea definitivă a cererii de anulare a respectivei decizii, care formează obiect al dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti.

După ce a prezentat conţinutul notei şi modalitatea în care adunările generale ale acţionarilor ambelor părţi au aprobat-o, recurenta-pârâtă a afirmat că în mod nelegal curtea de apel a considerat că aceasta nu reflectă o modificare a Convenţiei, pe motiv că nu poartă denumirea de act adiţional, întrucât conţinutul notei relevă acordul de voinţă în sensul prelungirii, până la finalizarea litigiului cu Curtea de Conturi, a scadenţei obligaţiei sale de plată a contragaranţiei.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, a arătat că decizia încalcă prevederile art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4 şi art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 şi art. 3 alin. (3) C. civ., întrucât ignoră faptul că Fondul Român de Contragarantare S.A. este o autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, autorizată prin lege să acorde contragaranţii pentru realizarea interesului public al susţinerii accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la obţinerea finanţării, ceea ce, în opinia sa, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică. De aceea, a apreciat că, în măsura în care se va aprecia că obligaţia de plată a debitului principal (contragaranţia) este valabilă, accesoriile ar trebui stabilite prin raportare la dobânda legală, diminuată cu 20%.

Pe calea recursului său, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi, în rejudecare, admiterea capătului de cerere referitor la dobânda legală penalizatoare, aşa cum a fost formulat.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că, în limita soluţiei date cererii accesorii, decizia a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, invocând astfel motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dezvoltând această critică, a arătat că au fost nesocotite dispoziţiile legale care consacră forţa obligatorie a contractului, interpretarea clauzelor după voinţa concordantă a părţilor şi în sensul producerii de efecte juridice, dar şi îndeplinirea obligaţiilor asumate cu bună-credinţă, respectiv art. 1.270, 1.266, 1.268 alin. (3), (1).170, 1.535 alin. (1) şi (1).243 C. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că, ignorând clauzele convenţiei dintre părţi, instanţa de apel a reţinut că prin semnarea Notei nr. x/20.01.2015, ar fi fost de acord cu amânarea demersurilor legale privind obligarea F.R.C. la plata valorii contragaranţiei, astfel încât partea adversă a fost în final obligată la a achita dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 06.03.2019, iar nu de la 30.06.2016, când se împlinise termenul de 90 de zile calendaristice în care F.R.C. avea obligaţia să efectueze plata, în conformitate cu Convenţia de contragarantare nr. 1/2012. În acest fel, în opinia autorului acestui recurs, au fost încălcate art. 1.243 C. civ., care impune ca orice modificare a contractului să fie supusă cerinţelor de formă cerute de lege pentru încheierea sa, art. 1.535 alin. (1) C. civ., care impune ca daunele moratorii să curgă de la scadenţă, dar şi art. 1.270 C. civ., care prevede forţa obligatorie a contractelor. Recurenta-reclamantă a indicat clauzele contractuale în raport cu care a afirmat că scadenţa obligaţiei de plată a contragaranţiei a fost în 30.06.2016 şi a mai arătat că Nota nr. x/2015 nu a produs efectul suspendării termenului de la care a început să curgă dobânda legală, ci doar pe cele de amânare a demersurilor legale, în vederea obligării F.R.C. la plata valorii contragaranţiei, mecanism agreat pentru deblocarea activităţii pârâtei şi pentru evitarea unor riscuri patrimoniale şi/sau de imagine. În acest context, recurenta-reclamantă a subliniat că amânarea demersurilor legale nu implică şi amânarea termenului de soluţionare, de către partea adversă, a cererilor de executare şi, ca atare, nici nu poate afecta termenul de la care este datorată dobânda legală, în lipsa unui act adiţional care să modifice conţinutul Convenţiei iniţiale.

Atât Fondul Român de Contragarantare S.A., cât şi Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. au depus întâmpinare la recursul părţii adverse, solicitând respingerea acestuia, iar ulterior comunicării respectivelor acte de procedură, au prezentat răspuns la întâmpinare.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Logica juridică face necesară examinarea prioritară a recursului promovat de către recurenta-pârâtă, întrucât, dacă acesta ar fi găsit fondat, soluţia ar produce efecte directe asupra căii de atac declarate de cealaltă recurentă.

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului şi fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înţelegere a raţionamentului care stă la baza prezentei decizii, situaţia de fapt presupune încheierea între părţi a unei convenţii de contragarantare, care poartă nr. 1/2012, în baza căreia recurenta-pârâtă a preluat o parte din riscul suportat de recurenta-reclamantă la acordarea de garanţii pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranţii respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, după ce a plătit A. S.A., în calitate de finanţator, suma de 720.000 RON, reprezentând garanţia în procent de 80% aferentă creditului acordat societăţii B. S.R.L., recurenta-reclamantă a solicitat recurentei-pârâte plata sumei de 432.000 RON, cu titlu de contragaranţie, în limita procentului agreat, de 60%.

Cea din urmă a refuzat plata sumei pretinse, motivând că, la data acordării contragaranţiei, beneficiarul se afla în executare silită.

Criticând decizia curţii de apel care, reformând sentinţa primei instanţe, i-a atras răspunderea contractuală, recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a art. 3 alin. (1) şi a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 1, rap. la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, a art. 1.480, 2.018, 1.266, 1.267, 1.268 alin. (3) şi (1).270 C. civ., raportate la art. 3.1 alin. (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) şi (4) şi la art. 12.8 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, dar şi la art. 2.1 lit. f) pct. iii) şi art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părţi din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor şi altor instrumente de finanţare la acordarea de garanţii, prin garantarea unei părţi din garanţiile acordate de acestea băncilor sau altor finanţatori pentru creditele ori alte instrumente de finanţare obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii de la acestea." Iar conform art. 4 din acelaşi act normativ, "Condiţiile în care se acordă contragaranţiile se stabilesc cu respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestui din urmă text citat, Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condiţiile de acordare a contragaranţiilor.

La pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii se prevede că întreprinderile care se află în procedură de executare silită, reorganizare judiciară, faliment, închidere operaţională, dizolvare, lichidare sau administrare specială nu pot avea calitatea de beneficiare ale contragaranţiilor.

Iar la pct. 13 se instituie obligaţia ca, prin convenţii de contragarantare, să fie puse în aplicare condiţiile în care se acordă contragaranţiile.

Prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare dintre părţi, recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat recurenta-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi de contragarantare, pentru a acorda contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Verificările pe care F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este obligat să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la Convenţia dintre părţi.

Prin urmare, cum în chiar convenţia lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condiţiilor de acordare a contragaranţiilor, aprobate de Ministrul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, părţile au enumerat limitativ documentele în baza cărora se efectuează verificarea criteriului prevăzut de pct. 5 lit. c) din respectivele Condiţii, este nefondată critica recurentei-pârâte, care a reproşat curţii de apel considerentul potrivit căruia Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi fost obligat să verifice îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Întrucât părţile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesităţii verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmaţiile recurentei-pârâte potrivit cărora prezentarea documentelor din Anexa C.7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 ar reprezenta un demers minim. În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că într-o decizie de speţă, instanţa supremă a statuat că Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. îi revine obligaţia de a analiza toate circumstanţele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, dar analiza deciziei nr. 1332/17.09.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă relevă că în speţa în care a fost pronunţată contractul care fusese dedus judecăţii prevedea obligaţia de evaluare a tuturor circumstanţelor care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului contragaranţiei. În schimb, în litigiul de faţă Convenţia de contragarantare a trasat Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în Anexa C.7.

De aceea, pretinzând ca F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. să efectueze verificări suplimentare, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate, iar această concluzie nu poate fi înfrântă de împrejurarea, afirmată de către aceeaşi recurentă, potrivit căreia în alte ocazii, Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi efectuat verificări şi în afara cadrului contractual.

În altă ordine de idei, titularul recursului de faţă a arătat că reclamanta ar fi trebuit să-şi îndeplinească obligaţiile pe care şi le-a asumat cu diligenţa cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuţie impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Astfel, notează că şi Fondului Român de Contragarantare S.A. îi revenea obligaţia de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N., respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce priveşte acordarea contragaranţiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, potrivit art. 4.3 din contract. Toate aceste obligaţii, potrivit mecanismului contractual, trebuie îndeplinite de Fondul Român de Contragarantare S.A. anterior confirmării contragaranţiilor notificate.

Este real însă că instanţa de apel a recunoscut că atât la data declaraţiei de eligibilitate, cât şi la data acordării contragaranţiei, beneficiarul se afla în executare silită, aşa cum rezultă din adresa nr. x/07.06.2016 emisă de A.N.A.F. Cu toate acestea, părţile au dedus judecăţii o acţiune în răspundere contractuală, aşa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate.

De aceea, este contrară convenţiei părţilor afirmaţia recurentei-pârâte potrivit căreia acordarea contragaranţiei nu presupune plata automată a acesteia, întrucât obligaţia de plată a contragaranţiei nu există, potrivit art. 6.4. alin. (4) din contract, doar în ipoteza neîndeplinirii uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de alin. (2) al aceleiaşi clauze; dintre acestea, autoarea recursului o are în vedere, chiar dacă nu în mod explicit, pe cea indicată de lit. a), susţinând că contragaranţia nu ar fi fost valabilă, însă instanţa supremă apreciază în sens contrar, de vreme ce părţile nu neagă parcurgerea procedurii confirmării contragaranţiei. În plus, se cuvine notat şi că pretinsa încălcare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 6.4. alin. (2) şi (4) nu conturează o critică de nelegalitate, atât timp cât nu au fost indicate texte legale încălcate ori greşit aplicate. Aceleaşi argumente sunt valabile şi pentru pretinsa nesocotire a art. 6.1. din convenţie, cu menţiunea că, atât timp cât mecanismul contractual impune şi Fondului Român de Contragarantare S.A. obligaţia de a verifica îndeplinirea cerinţelor de eligibilitate anterior confirmării (în art. 4.3), riscul operaţional nu revine doar garantului.

Desigur, recurenta-pârâtă poate fi supusă controlului Curţii de Conturi ori verificărilor Comisiei Europene, dar aceasta nu implică acceptarea tezei pe care o propune, aceea a neasumării unor obligaţii asumate contractual, care par a deriva dintr-o redactare destul de lipsită de supleţe a Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, însă nu nelegală. De aceea, referirile la toate actele normative invocate, ca şi principiul priorităţii interesului public sunt aspecte pe care părţile ar fi trebuit să le aibă în vedere la negocierea contractului lor, în măsura în care ar fi urmărit efectuarea unor verificări suplimentare faţă de cele agreate. Ele nu pot fundamenta însă desprinderea uneia dintre părţi de raportul contractual, căci acesta, nefiind afectat de vreo cauză de nulitate, i se opune cu puterea legii.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1.266 şi 1.270 C. civ., când a reţinut că părţile nu ar fi convenit, printr-un act adiţional, modificarea Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, în privinţa termenului de soluţionare a cererii de executare.

Evocând clauza cuprinsă în art. 12.5 din Convenţia în dezbatere, recurenta-pârâtă a susţinut că prin Nota nr. x/2015, intimatul a acceptat ca F.R.C. să amâne soluţionarea cererilor de executare a contragaranţiilor care ar fi putut să fie respinse pe motive rezultate din decizia nr. 22/29.04.2014 a Curţii de Conturi, până la judecarea definitivă a cererii de anulare a respectivei decizii, ce a format obiect al dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti. Nota a fost aprobată de adunările generale ale acţionarilor ambelor părţi, iar în dosarul indicat mai sus, a fost pronunţată, de către secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, sentinţa nr. 1028/20.12.2019, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care acţiunea F.R.C. a fost respinsă.

În aceste condiţii, într-adevăr, Nota reflectă o modificare a Convenţiei, chiar dacă aceasta nu poartă denumirea de act adiţional, întrucât conţinutul ei relevă că acordul de voinţă al părţilor a fost întrunit, în sensul prelungirii, până la finalizarea litigiului cu Curtea de Conturi, a scadenţei obligaţiei de plată a contragaranţiei.

Cu toate acestea, un atare considerent nu relevă, prin el însuşi, nelegalitatea deciziei atacate care, ca efect al reformării hotărârii tribunalului, a admis acţiunea în fond; efectul pe care recurenta-pârâtă îl urmăreşte, prin supunerea acestei critici cenzurii instanţei supreme, constă - după cum rezultă din chiar memoriul de recurs - în impunerea concluziei că prescripţia dreptului la acţiune al intimatului ar fi început să curgă de la împlinirea noii scadenţe convenite de părţi, respectiv de la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Însă în litigiul de faţă dezbaterile nu au purtat asupra chestiunii prescripţiei.

De aceea, critica expusă în precedent nu are aptitudinea de a-i aduce niciun beneficiu recurentei-pârâte.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel nu i-a analizat susţinerile referitoare la neîndeplinirea criteriului referitor la executarea silită şi nu a argumentat raţiunile pentru care a apreciat că partea adversă trebuia să se limiteze doar la verificarea documentelor prevăzute în Anexa C.7 la Convenţia nr. 1/2012.

O atare critică este nefondată, atât timp cât analiza deciziei de apel relevă că apărările Fondului Român de Contragarantare S.A. asupra chestiunii în dezbatere au fost examinate şi înlăturate motivat; în concret, considerentele se regăsesc la paginile 7 şi 8 ale deciziei.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanţei de apel nu conţine niciun motiv pentru care a fost obligată la plata dobânzii legale şi nici nu prezintă argumentele pentru care i-a înlăturat susţinerea potrivit căreia, dacă s-ar stabili că datorează dobândă, nivelul acesteia trebuie diminuat cu 20% faţă de cea legală.

În privinţa acestei critici, Înalta Curte ia act că, pentru a fi justificată măsura casării pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deciziei atacate trebuie să îi lipsească motivele pe care se sprijină ori aceasta să cuprindă motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Ipoteza invocată de recurenta-pârâtă este cea a lipsei motivelor, însă ea nu este fondată, pentru că temeiul de drept al admiterii cererii accesorii este indicat în considerentele deciziei şi este reprezentat de dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; este însă real că ele nu au fost dezvoltate.

Recurenta-pârâtă a apreciat că este o autoritate publică asimilată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, autorizată să acorde contragaranţii pentru realizarea interesului public al susţinerii accesului întreprinderilor mici şi mijlocii la obţinerea finanţării, ceea ce, în opinia sa, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică. De aceea, a apreciat că, în măsura în care se va aprecia că obligaţia de plată a debitului principal (contragaranţia) este valabilă, accesoriile ar trebui stabilite prin raportare la dobânda legală, diminuată cu 20%, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit cărora "În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%".

Întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, debitorul unei obligaţii băneşti datorează, pentru neîndeplinirea obligaţiei sale la scadenţă, o dobândă penalizatoare, Înalta Curte înlătură afirmaţia recurentei-pârâte, potrivit căreia plata cu întârziere a contragaranţiei nu ar fi purtătoare de dobândă.

Totodată, înlătură şi susţinerea aceleiaşi părţi, în sensul că dobânda legală ar fi trebuit diminuată cu 20%, întrucât ipoteza avută în vedere de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în care rata dobânzii legale se stabileşte diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurenta-pârâtă fiind organizată de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 ca instituţie financiară specializată, constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că niciunul dintre motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă nu este fondat.

Recurentul-reclamant, criticând decizia doar sub aspectul soluţiei date cererii accesorii, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că au fost nesocotite dispoziţiile legale care consacră forţa obligatorie a contractului, interpretarea clauzelor după voinţa concordantă a părţilor şi în sensul producerii de efecte juridice, dar şi îndeplinirea obligaţiilor asumate cu bună-credinţă, respectiv art. 1.270, 1.266, 1.268 alin. (3), (1).170, 1.535 alin. (1) şi (1).243 C. civ.

Prin Nota nr. x/20.01.2015, părţile au agreat amânarea demersurilor legale privind plata contragaranţiilor care ar fi putut fi respinse pe motive rezultate din decizia nr. 22/29.04.2014 a Curţii de Conturi, până la judecarea definitivă a cererii de anulare a respectivei decizii, obiect al dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti.

Nota a fost aprobată de adunările generale ale acţionarilor ambelor părţi.

În opinia autorului acestui recurs, dacă s-ar menţine considerentul instanţei de apel, care a apreciat că respectiva Notă produce efectul modificării Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, ar fi încălcat art. 1.243 C. civ., care impune ca orice amendare a contractului să fie supusă cerinţelor de formă cerute de lege pentru încheierea sa, însă instanţa supremă notează că în clauza cuprinsă în art. 12.5 din Convenţia de contragarantare, părţile au stabilit ca prevederile sale să poată fi modificate numai în mod explicit, prin acte adiţionale.

Or, deşi denumirea înscrisului este alta decât cea agreată (notă, iar nu act adiţional), Înalta Curte apreciază că, atât timp cât conţinutul său relevă acordul explicit de voinţă al părţilor, în sensul prelungirii, până la finalizarea litigiului cu Curtea de Conturi, a scadenţei obligaţiei de plată a contragaranţiei, s-a produs efectul modificării Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012.

Ca o consecinţă, o atare amânare afectând scadenţa obligaţiei principale, ea afectează în mod necesar şi momentul de la care începe să curgă dobânda pentru întârzierea în executare.

De aceea, în mod legal instanţa de apel nu a avut în vedere clauza în raport cu care scadenţa obligaţiei de plată a contragaranţiei ar fi fost în 30.06.2016.

Considerentele expuse anterior relevă că motivele de nelegalitate invocate nu justifică măsura casării deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. şi de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 2098/05.12.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2020.