Exclusion of currency risk clauses from unfair terms review as reflecting mandatory monetary nominalism norms

Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la 26.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constatate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 2.4 lit. a), art. 4.5 şi art. 4.6 din contractul de credit nr. x/05.09.2007, la art. 2.14 din actul adiţional încheiat la 25.11.2009 şi la art. 2.16 din actul adiţional din data 20.12.2010, precum şi eliminarea acestor clauze din contract; de asemenea, au solicitat să se dispună îngheţarea cursului valutar la nivelul celui afişat la data perfectării contractului şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate fără titlu, reprezentând diferenţa de curs valutar, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1167/01.02.2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 4914/27.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B. au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 863/20.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea sa, întrucât instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, au arătat că în mod nelegal le-a fost respinsă cererea de amânare pentru lipsa de apărare, formulată la primul termen de judecată, reţinându-se eronat că apelul a fost formulat prin avocat.

Recurenţii au mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut că instanţa nu poate interveni în raportul contractual, modificându-l după voinţa uneia dintre părţi, ignorându-se că, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Au mai precizat şi că în conformitate cu art. 2 din aceeaşi lege, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul în măsura în care a fost stabilită fără a da posibilitatea acestuia să influenţeze natura ei, cum este cazul contractelor standard.

Au subliniat că instanţa de prim control judiciar a ignorat faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecţie mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condiţiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid se consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de Directivă şi se permite instanţelor naţionale să constate caracterul abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă acesta sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În opinia recurenţilor, curtea de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale europene din cauza Salvat Editores S.A. împotriva José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte judecătorului puterea de a declara nule, din oficiu, clauzele abuzive ale unui contract, această opinie încadrându-se în contextul general al protecţiei speciale pe care Directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi; prin urmare, la nivel european s-a statuat că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu îşi producă efectele.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că sunt abuzive clauzele contractuale privind suportarea riscului valutar de către împrumutaţi.

Astfel, au susţinut că intimata nu i-a informat asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari, în condiţiile în care această monedă este una instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea ei era la un minim istoric şi, în consecinţă, creşterea valorii faţă de moneda naţională apărea ca inevitabilă; or, aceasta constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorului, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate, acesta fiind pus în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa întinderea obligaţiilor sale.

În acest context, au arătat că intimata a stipulat în contract obligaţia lor de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că, în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenţei prestaţiilor, contrar cerinţei privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzute de Directiva nr. 93/13, ce nu poate fi redusă doar la caracterul inteligibil al clauzelor pe plan formal şi gramatical, întrucât consumatorul se afla într-o poziţie de inferioritate faţă de bancă şi transparenţa trebuie înţeleasă în mod extensiv.

Au mai arătat recurenţii că instanţa de prim control judiciar a nesocotit dispoziţiile art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 296/2004, potrivit cărora contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, art. 77 prevăzând că în caz de dubiu asupra înţelesului unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

De asemenea, Norma nr. 17/2003 a B.N.R. prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin controlul activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

În opinia recurenţilor, s-a ignorat faptul că orice contract trebuie încheiat cu respectarea normelor de drept civil în vigoare la data încheierii lui; or, potrivit art. 966-970 C. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, consecinţa fiind aceea că distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii francului elveţian faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Mai mult, au susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 1.578 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut.

Au subliniat recurenţii că nu trebuie ignorat faptul că practica instanţelor naţionale în domeniu este neunitară, iar interpretarea contradictorie în speţe similare a fost criticată de instanţa europeană care a subliniat că "în special, prin decizia atacată din 23 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererile reclamanţilor în întregime şi a considerat că termenii contestaţi ai contractelor de împrumut erau «legali şi negociaţi». Cu toate acestea, aceeaşi instanţă a pronunţat hotărâri în cauze similare, constatând că termenii contractuali în cauză erau incorecţi, ceea ce le dă dreptul reclamanţilor din acele cauze să obţină de la bancă banii pe care i-au plătit în contul respectivelor clauze contractuale ilegale"; aşadar, întreaga analiză juridică europeană, transpusă şi în legislaţia naţională, relevă că în ipoteza existenţei unei clauze abuzive şi înlăturării ei din contract se impune adaptarea contractului şi restabilirea echilibrului real dat de necesitatea egalităţii dintre părţile contractante.

La 19.08.2019 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea argumentelor prezentate de intimată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 05.02.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen pentru soluţionare, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La 25.03.2020, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020.

Judecata cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în şedinţă publică la 01.07.2020, dată la care a fost suspendată judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 30.07.2020 cauza a fost repusă pe rol, întrucât a încetat motivul care a stat la baza suspendării.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

În prealabil, se reţine că recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din modalitatea în care şi-a structurat motivele de recurs se desprind două critici. Astfel, prima critică este cea prin care se contestă nelegalitatea dispoziţiei de respingere a cererii de amânare a judecării cauzei, iar cea de-a doua critică vizează soluţia de respingere dată apelului în ceea ce priveşte clauza privind riscul valutar.

Referitor la prima critică a recurenţilor prin care se invocă greşita soluţie de respingere a cererii de amânare a judecării cauzei, Înalta Curte constată că se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că sunt criticate dispoziţii de ordin procedural şi nu de drept material.

În susţinerea acestei critici, recurenţii relevă că la dosar nu era depus mandatul din partea avocatului şi că instanţa de apel a interpretat în mod greşit că apelul a fost formulat prin avocat.

Critica nu poate fi primită.

Dispoziţiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că amânarea judecării pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

Posibilitatea instituită pentru judecător de a nu acorda un termen pentru lipsă de apărare sau de a acorda un singur termen în acest scop reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale, prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia şi al împiedicării înfăptuirii justiţiei.

În cauză, având în vedere timpul scurs de la data declarării apelului şi până la termenul de judecată stabilit, timp în care reclamanţii şi-ar fi permis să-şi angajeze un alt avocat, instanţa de apel în mod corect a apreciat că nu poate da eficienţă art. 222 C. proc. civ., în condiţiile în care nu au fost prezentate motive temeinice care să susţină o asemenea cerere.

Prin urmare, întrucât nu se poate reţine încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare, iar decizia atacată nu poate fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica recurenţilor este nefondată.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile referitoare la soluţia dată clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, privind riscul valutar, prin care se invocă ignorarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi interpretarea greşită a art. 1.578 C. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în speţă, clauza de la art. 5.1 din contractul de credit, referitoare la riscul valutar, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1.578 C. civ., clauza transpunând în plan contractual norme legale supletive şi care sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, par. 34, că împrejurarea că, la încheierea contractului, părţile nu au avut efectiv posibilitatea de a deroga de la această reglementare este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, critica recurenţilor privind ignorarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 este nefondată.

Astfel, neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la cerinţele de transparenţă a clauzei sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă, precum şi a celor cu privire la lipsa negocierii contractului, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins ignorat, art. 4 din Legea nr. 193/2000, de către instanţa de apel este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

De altfel, simpla invocare a nelegalităţii soluţiei date asupra clauzei de risc valutar şi reluarea aspectelor invocate în faţa instanţelor de fond nu echivalează cu o critică de nelegalitate, în contextul în care recurenţii cu ignorarea considerentelor reţinute de instanţa de apel expun critici referitoare la încălcarea obligaţiei de informare, prin care se invocă nesocotirea prevederilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, interpretarea greşită a cauzei C-241/98 şi obligaţiile instituite prin Norma nr. 17/2003, chestiuni ce nu au făcut obiectul analizei instanţei de apel întrucât vizau situaţia de fapt referitoare la apariţia unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în timpul executării contractului, iar nu existent la momentul încheierii contractului.

Având în vedere considerentele expuse, decizia atacată nu poate fi cenzurată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 863/20.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2020.