Abusiveness of foreign-currency mortgage clauses and inapplicability of monetary nominalism to exclude currency risk from consumer protection review
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania rejected the borrowers' appeal against the procedural ruling and partially allowed their appeal against the substantive decision, specifically quashing and remanding the issue of the early repayment commission clause to the Court of Appeal for re-examination, while affirming the lower court's rejection of challenges to the currency risk clause and other commissions. The dispute involved consumers challenging a Swiss franc-denominated mortgage contract, alleging that the fixed exchange rate mechanism, credit issuance fee, monthly administration fee, and early repayment commission were abusive and that the currency fluctuation constituted a hardship event. The decisive legal basis centered on the principle of monetary nominalism under the Civil Code and Directive 93/13/EEC, which excluded the currency risk clause from abusive clause analysis as a mandatory legal provision, and the inapplicability of the doctrine of imprevisioon for seeking retroactive contract adaptation; however, the court found a fatal legal gap regarding the applicability of Law No. 50/2010 (transposing Directive 2008/48/EC) to the 2.5% early repayment commission in an ongoing contract, necessitating remand to determine whether the statutory prohibition on such commissions for variable rate loans applied retrospectively or to contracts in progress.
Legislator headnote
AI generatedart. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 din Legea nr. 93/2000, art. 4 din Legea nr. 363/2007, art. 472 C. proc. civ, art. 6 din Legea nr. 193/2000, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ; Abusiveness of foreign-currency mortgage clauses and inapplicability of monetary nominalism to exclude currency risk from consumer protection review: Intimatele E. S.A. şi C.. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurenţii nu au adus critici de nelegalitate deciziei atacate care să poată fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat în mod expres.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2020
Analizând actele de la dosar, încheierea şi decizia atacate reţine următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 30.07.2015, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâtele C.. şi D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al art. 5.1 din contractul de credit nr. x/15.06.2007, în ceea ce priveşte obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare de credit în moneda în care acesta a fost acordat; să oblige pârâta să convertească în RON toate sumele datorate de împrumutat conform contractul de credit, la cursul de schimb franci elveţieni/leu de la data acordării creditului, 15.06.2007, urmând ca plata ratelor să se facă în continuare în RON; să oblige pârâta la restituirea diferenţei dintre suma efectiv achitată şi cea datorată conform cursului de schimb de la data încheierii contractului de credit.
În subsidiar, au solicitat să oblige pârâtele să modifice contractul de credit nr. x/15.06.2007, în sensul calculării ratelor la cursul franci elveţieni/leu de la data contractării creditului; să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit şi, pe cale de consecinţă, să constate nulitatea absolută a clauzelor de la:
- art. 4.1 alin. (2), în ceea ce priveşte dobânda variabilă;
- art. 4.5, privind modificarea dobânzilor şi comisioanelor bancare;
- art. 4.10 lit. a), privind comisionul de acordare a creditului 1% din valoarea totală a creditului acordat, respectiv suma de 880 franci elveţieni;
- art. 4.10 lit. b), referitor la comisionul de administrare lunară a creditului;
- art. 4.10 lit. e), privitor la alte comisioane stabilite de bancă;
- art. 4.10 lit. d), art. 5.9 alin. penultim şi alin. ultim, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a unui comision de rambursare anticipată, precum şi posibilitatea modificării acestuia, în mod discreţionar, de către împrumutător;
- art. 5.13, 8.4, 9.3 şi 10.2, privind declararea anticipată a exigibilităţii creditului;
- art. 7.1 alin. (2) teza I, referitor la acceptarea asigurării privind rambursarea crditului numai dacă aceasta se încheie cu o societate de asigurări agreată de bancă;
- ca urmare a constatării nulităţii absolute a prevederilor contractuale menţionate la punctul 2 de mai sus, reclamanţii au solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sumelor reprezentând:
- diferenţa dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) şi dobânda datorată conform contractului de credit;
- diferenţa dintre dobânzile şi comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 şi dobânzile şi comisioanele datorate conform contractului de credit;
- suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea totală a creditului acordat;
- suma corespunzătoare comisionului de administrare lunară a creditului plătit în baza art. 4.10 lit. b) din contract;
- suma corespunzătoare tuturor comisioanelor achitate conform art. 4.10 lit. e);
- toate sumele achitate cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului.
De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Prin cererea depusă la dosar la 05.01.2016, calificată de instanţă ca fiind o cerere modificatoare, reclamanţii au solicitat să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost invocată şi restituirea următoarelor sume, la care se va aplica dobânda de la data plăţii şi se vor actualiza cu rata inflaţiei:
- diferenţa dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit şi dobânda datorată potrivit art. 4.1 alin. (1) din contract;
- diferenţa dintre dobânzile şi comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 din contract şi dobânzile şi comisioanele datorate potrivit contractului, cu excepţia celor a căror nulitate absolută a fost constatată;
- suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea creditului acordat;
- suma aferentă comisionului de administrare lunară a creditului plătit conform art. 4.10 lit. b) din contractul de credit;
- suma corespunzătoare tuturor comisioanelor achitate conform art. 4.10 lit. e) din contract;
- toate sumele plătite cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului.
Prin sentinţa civilă nr. 348/12.01.2016, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin cererea depusă la 07.09.2016, D. S.A. a înştiinţat instanţa că între D. S.A. şi C.. a intervenit un contract cadru de vânzare de creanţe, prin care s-a cesionat creanţa izvorâtă din contractul de credit nr. x/15.06.2007 şi un contract cadru de administrare prin care D. S.A. şi-a păstrat calitatea de administrator a contractului de credit, solicitând introducerea în cauză a persoanelor indicate.
În raport de aceste precizări, instanţa a dispus, prin rezoluţia judecătorului din 19.08.2016, prin încheierile din 05.10.2016 şi din 14.12.2016, citarea D. S.A. cu menţiunea ca, în termen de 5 zile de la primirea citaţiei, să depună la dosar precizări în sensul dacă D. S.A. este administratorul C.., precum şi contractul de cesiune a contractului de credit nr. x/15.06.2007.
Prin sentinţa nr. 2656/28.06.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută clauzele de la art. 4.1 alin. (2); art. 4.5; art. 4.10 lit. a); art. 4.10 lit. b); art. 4.10 lit. d); art. 4.10 lit. e); art. 5.9 alineatele penultim şi ultim; art. 5.13, art. 8.4, art. 9.3 şi art. 10.2; art. 7.1 alin. (1) teza I din contractul de credit nr. x/15.06.2007; a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost constatată şi restituirea de către pârâtă a sumelor cuantificabile, la care se va aplica dobânda de la data plăţii şi actualizarea cu rata inflaţiei, în următoarele limite:
- diferenţa dintre dobânda achitată indexat, conform art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit nr. x/15.06.2007 şi dobânda datorată potrivit art. 4.1 alin. (1) din contract;
- diferenţa dintre dobânzile şi comisioanele achitate indexat, conform art. 4.5 din contract şi dobânzile şi comisioanele datorate potrivit contractului, cu excepţia celor a căror nulitate absolută a fost constatată;
- suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 1% din valoarea creditului acordat;
- suma corespunzătoare comisionului de administrare lunară a creditului plătit conform art. 4.10 lit. b) din contractul de credit;
- suma corespunzătoare tuturor comisioanelor plătite conform art. 4.10 lit. e) din contractul de credit;
- toate sumele plătite cu titlu de comision de rambursare anticipată a creditului.
A respins ca neîntemeiată, în rest, cererea astfel cum a fost precizată şi modificată, şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 5.600 RON, reprezentând onorariu de avocat, câte 2.800 RON către fiecare reclamant şi a sumei de 150 euro, la cursul de schimb B.N.R. de la data efectuării plăţii, reprezentând cheltuieli pentru efectuarea actelor de procedură cu pârâta, câte 75 euro către fiecare reclamant.
Împotriva sentinţei civile, reclamanţii au declarat apel principal, iar pârâta C.. a formulat apel incident.
Prin încheierea din 07.06.2018 a fost introdusă în cauză, în calitate de intimată-intervenientă, cesionara E., reţinându-se că, în raport cu înscrisurile depuse la dosar a operat transmisiunea creanţei vizate de contractul de credit în favoarea acesteia din urmă.
Prin încheierea din 13.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii apelului incident, invocată de reclamanţi.
Prin decizia civilă nr. 1961/A/15.10.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de reclamanţi şi a admis apelul incident, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv a clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. a), 4.10 lit. b), 4.10 lit. d) teza I, art. 5.9 alin. penultim şi art. 5.13 din contract ca neîntemeiată; a respins cererile de obligare a pârâtei la plata sumelor corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, comisionului de administrare lunară a creditului, comisionului de rambursare anticipată a creditului; a obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 1.400 de RON şi 75 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, menţinând, în rest, dispoziţiile sentinţei; a obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 1.000 de RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat; a obligat reclamanţii, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 1.959,49 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.
Împotriva încheierii din 13.09.2018 şi a deciziei civile, reclamanţii au declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.
În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenţii au susţinut că decizia recurată este nelegală, dezvoltând următoarele critici:
Cu privire la clauza de la art. 5.1 din contractul de credit, referitoare la riscul valutar, recurenţii au susţinut că prin această clauză se instituie în sarcina împrumutatului obligaţia de a suporta în totalitate riscul valutar al eventualei deprecieri a monedei în care trebuie să fie restituit creditul, devenind astfel abuzivă, deoarece în niciuna dintre clauzele contractuale nu s-a prevăzut că perceperea ratelor se face după un curs de schimb al francului elveţian majorat faţă de cel de la data acordării creditului.
Or, în realitate, ratele au fost percepute de bancă prin raportare la cursul valutar al francului elveţian de la data plăţii efective a acestora, curs majorat faţă de cel existent la momentul încheierii contractului.
Au mai arătat că simpla menţiune a faptului că "rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s-a acordat creditul" nu instituie prezumţia asumării riscului fluctuaţiilor ratei de schimb, astfel cum în mod eronat a reţinut instanţa.
În realitate, au susţinut recurenţii, nu există o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei francului elveţian, riscul fiind suportat exclusiv de către recurenţi.
Astfel, această clauză este abuzivă, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin prisma faptului că prin ea însăşi şi în lipsa altor prevederi contractuale se creează în detrimentul recurenţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibrul fiind dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către recurenţi.
Au susţinut recurenţii că riscul valutar nu este reglementat în niciun fel în contract, iar obligaţia de a rambursa creditul în franci elveţieni, indiferent de evoluţia parităţii acestei monede străine cu moneda naţională, duce la un efort financiar consistent din partea împrumutaţilor, plătind o rată lunară ce reprezintă în RON mult mai mult faţă de data încheierii contractului.
Raportând comportamentul recurenţilor la noţiunea de consumator mediu şi normal informat, se arată că este mai mult decât evident că reclamanţii nu puteau să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian.
Au mai relevat recurenţii că instanţele nu au avut în vedere circumstanţele economice de la momentul încheierii contractului de credit şi capacitatea de înţelegere a lor şi implicaţiile clauzelor pe termen lung, în condiţiile în care contractarea unui credit în franci elveţieni se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro, aspect care a constituit motivul determinant al încheierii contractului.
Obiectul contractului de credit, au arătat recurenţii, a constat în acordarea unei sume de bani în RON, echivalentă însă sumei etalon de 88.000 de franci elveţieni, la cursul valutar de la acea dată, iar pentru a intra în posesia lor recurenţii au vândut băncii suma acordată în franci elveţieni, prin credit, cumpărând RON, mecanismul fiind inversat la plata ratelor.
Recurenţii au mai susţinut că riscul valutar este prevăzut exclusiv în sarcina lor, în acest fel denaturându-se raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi prin conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic vădit disproporţionat, contrar principiilor echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze relaţiile contractuale. În acest sens, au făcut trimitere la cauza C.J.U.E. C-26/13 Kasler vs Ungaria.
În final, au conchis că scrisoarea de ofertă ce le-a fost transmisă la 15.06.2007, data încheierii contractului, are caracter pur formal al informării, iar la nivelul anului 2007 cursul francului elveţian era de 1,9 RON, în 2010 acesta depăşea valoarea de 3 RON, pentru ca în prezent să ajungă la 4,03 RON, context în care în mod evident recurenţii nu ar fi contractat un credit care presupunea riscurile evidenţiante anterior.
Aşadar, neexistând o negociere a clauzei de risc valutar, iar în condiţiile în care recurenţii au achitat suplimentar sume apreciabile de bani, decurgând din variaţia cursului valutar, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, neexistând o contraprestaţie a băncii pentru sumele încasate.
În continuare, recurenţii au mai relevat că sunt incidente prevederile art. 75-77 din Legea nr. 296/2004 şi art. 966-970 C. civ. deoarece, contrar celor reţinute de instanţa de apel, contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligaţii, acesta neavând un caracter aleatoriu, ci un caracter comutativ caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului sunt determinate sau determinabile, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.
Astfel, stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea francului elveţian este contrară dispoziţiilor legale, întrucât constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi să îşi asume, în cunoştinţă de cauză, riscul valutar.
Au mai considerat recurenţii că, în raport cu art. 966-970 C. civ., în forma în vigoare la momentul încheierii contractului, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii francului elveţian faţă de moneda naţională fiind o soluţie justă şi echitabilă.
În ceea ce priveşte art. 1.578 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, recurenţii au arătat că acest principiu nu are prioritate în speţă din perspectiva reglementărilor comunitare şi naţionale privind clauzele abuzive, întrucât judecata este guvernată reglementările din domeniul protecţiei consumatorilor.
Recurenţii au mai susţinut că principiul nominalismului oglindeşte o concepţie care nu intră în dezacord cu mecanismul impreviziunii, iar problema eroziunii monetare îşi poate găsi un remediu, fie pe tărâm contractual (clauze de indexare, renegociere), fie prin intermediul impreviziunii (dacă deprecierea produce efecte deosebite).
Raportându-se la art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, recurenţii au subliniat faptul că în contractele de credit clauzele trebuie să fie clare, corecte, să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele urmează a fi interpretate în favoarea consumatorului.
În continuare, au mai arătat că Norma B.N.R. nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin organizarea controlului activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.
Totodată, au mai susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că teoria impreviziunii nu îşi găseşte aplicarea în speţă, cât timp creşterea accelerată a francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar au condus la majorarea continuă a costului contractelor, producând un dezechilibru major prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor.
În argumentarea acestei critici, recurenţii au redat aspecte de ordin teoretic cu privire la întrunirea cerinţelor reglementate de art. 4 din Legea nr. 93/2000, referitoare la negocierea contractului, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor contractante, contrar bunei-credinţe a băncii, evocând şi jurisprudenţa C.J.U.E. relevantă în materie, şi anume: cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Monte de Piedad de Madrid, cauza C-241/98 Salvat Editores Av. Jose M. Sanchez Alcon Prades, cauza C-26/13 Arpad Kasler împotriva OTP Jelzalogbank ZRT, precum şi jurisprudenţa instanţei supreme.
În opinia recurenţilor, speţă instanţa de apel nu a făcut o analiză asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzei de la art. 5.1 în ceea ce priveşte consecinţele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit şi semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, situaţie ce pune în discuţie buna-credinţă a băncii la încheierea acestui contract.
Recurenţii au conchis în sensul existenţei caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contract, în raport cu art. 4 din Legea nr. 193/2000, solicitând instanţei să facă aplicarea instituţiei impreviziunii şi să oblige pârâta să modifice în parte clauza, în sensul calculării fiecărei rate succesive datorate de împrumutat la cursul franc elveţian-leu valabil la data încheierii contractului, 15.06.2007.
În continuare, au arătat că la art. 4 din Legea nr. 363/2007 se prevede că o practică comercială este incorectă dacă deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge, sens în care se face trimitere şi la art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 şi Anexa nr. 2 care enumeră categoriile de rezidenţi şi situaţiile în care aceştia pot efectua operaţiuni în valută cu alţi rezidenţi.
În final, au susţinut că natura caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.
O altă critică adusă deciziei recurate se referă la dispoziţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelului incident, recurenţii susţinând că soluţia este eronată deoarece intimata a achiesat la hotărârea apelată, ca urmare a neintroducerii apelului principal în termenul legal, iar prin apelul incident promovat a solicitat modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.
Recurenţii au mai relevat că scopul urmărit prin art. 472 C. proc. civ. nu constă în acordarea posibilităţii de încălcare a dispoziţiilor imperative privind termenul de formulare a apelului principal, ci urmăreşte punerea la dispoziţia părţii interesate a posibilităţii de a declara apel în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac a apelului, apelul incident grefându-se pe apelul principal.
Or, cum prin apelul incident s-au invocat alte aspecte decât cele evocate prin apelul principal, recurenţii au apreciat că excepţia inadmisibilităţii apelului incident este întemeiată, soluţia instanţei de apel dată prin încheierea din 13.09.2018 urmând a fi modificată, în sensul respingerii apelului incident ca inadmisibil.
O altă critică vizează soluţia de respingere a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzelor de la art. 4.10 lit. a), lit. b), lit. d) teza I, art. 5.9 alin. penultim, art. 5.13 din contract, precum şi cererile de obligare a intimatei-pârâte la plata sumelor corespunzătoare comisioanelor de acordare, de administrare lunară şi de rambursare anticipată.
Cu privire la art. 4.10 lit. a) din contract, recurenţii au arătat că, în fapt, comisionul de acordare a creditului constând în plata unei sume ce reprezintă 1% din soldul creditului, respectiv 880 franci elveţieni, este de natură să aducă prejudicii împrumutatului şi constituie o clauză abuzivă, care nu a fost negociată, aceasta fiind impusă de către bancă, fiind nulă.
Mai mult, comisionul de acordare fost nejustificat de mare în comparaţie cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit, nefiind arătate serviciile pentru care a fost perceput, iar această clauză este abuzivă, în raport cu art. 4 alin. (1) şi alin. (2) Legii nr. 193/2000, recurenţii fiind obligaţi să o achite pentru cauze necunoscute.
Prin menţinerea acestui comision, banca percepe o dublă contraprestaţie.
Referitor la clauza de la art. 4.10 lit. b) din contract, recurenţii au arătat că nici comisionul de administrare nu are un caracter negociat, contractul de credit încheiat fiind, de fapt, un contract de adeziune; din simpla lecturare a contractului rezultă faptul că acesta nu cuprinde nicio explicitare a activităţilor ce urmează să fie realizate de către bancă în schimbul acestui comision.
Au mai susţinut că nu au fost informaţi corespunzător cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare şi la prestaţia băncii în schimbul acestuia, în contract nefiind indicat niciunul dintre elementele necesare pentru perceperea acestui comision, ceea ce a cauzat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În fapt, acest aşa-zis comision de administrare nu constituie altceva decât o formă mascată de obţinere a unui avantaj disproporţionat faţă de prestaţia efectuată de pârâtă, fiind în realitate o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu.
Suma de bani achitată cu acest titlu a fost în primul an de creditare în cuantum de 1.016,05 franci elveţieni şi, deşi potrivit art. 2.1 din contract părţile au prevăzut o perioadă de graţie de 3 luni pentru împrumutat, calculată de la data primei trageri, acest comision de administrare a fost perceput şi pentru această perioadă de trei luni.
Recurenţii au mai relevat că din preţul contractului nu poate face parte şi comisionul de administrare, contrar celor reţinute de instanţa de apel.
În ceea ce priveşte clauza de la art. 4.10 lit. d) din contract, privind obligaţia de plată a unui comision de rambursare într-un procent de 2.5% din valoarea creditului restituit, recurenţii au susţinut că are un caracter abuziv, iar modul discreţionar în care banca poate modifica acest procent creează premisele unor abuzuri.
În raport cu art. 16 alin. (2) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului, compensaţia creditorului nu poate depăşi 1% din valoarea sumei rambursate anticipat, astfel că procentul de 2,5% apare ca fiind excesiv. Au mai relevat că posibilitatea acordată băncii de a modifica oricând acest procent constituie o clauză abuzivă în sensul Legii nr. 193/2000.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, au arătat recurenţii, faţă de procentul comisionului de rambursare anticipată, compensaţia impusă de bancă nu este rezonabilă şi justificată în mod obiectiv pentru costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului, nefiind rezonabil nici faptul că banca şi-a rezervat dreptul de a modifica în mod unilateral acest comision, clauza întrunind cerinţele caracterului abuziv de la art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Cu privire la clauzele de la art. 5.9 alin. penultim şi art. 5.13 din contract recurenţii au considerat că acestea au caracter abuziv faţă de prevederile de la lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât dau dreptul profesionistului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea contractului.
În continuare, recurenţii au redat conţinutul art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi au relevat că în mod corect prima instanţă a admis cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară şi a restituit sumele încasate în baza clauzelor a căror caracter abuziv a fost constatat.
În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Intimatele E. S.A. şi C.. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând că recurenţii nu au adus critici de nelegalitate deciziei atacate care să poată fi analizate din perspectiva motivului de casare invocat în mod expres.
Pe fond, au solicitat respingerea recursului deoarece instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a art. 472 C. proc. civ., iar soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelului incident este legală şi corectă.
Totodată, în limitele învestirii, au mai relevat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că susţinerile recurenţilor pot fi analizate doar prin prisma art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi că prevederile art. 966-970 C. civ. nu au fost invocate prin acţiune drept cauză juridică a acţiunii formulate. Astfel că indicarea acestora în apel nu poate conduce la analiza lor.
În continuare, au mai relevat că instanţa de prim control judiciar, făcând o aplicare corectă a art. 1578 din C. civ. de la 1864, a reţinut în mod legal faptul că teoria impreviziunii nu este aplicabilă în speţă, dat fiind faptul că în materia contractului de împrumut de consumaţie, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluţiile cursului valutar să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat.
Totodată, intimatele au făcut aprecieri şi cu privire la legalitatea deciziei recurate sub aspectul soluţiei de respingere ca neîntemeiată a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. a), 4.10 lit. b), 4.10 lit. d) teza I, art. 5.9 alin. penultim, art. 5.13 din contract, concluzionând în sensul că nu au fost identificate dispoziţii legale care să interzică în mod expres astfel de clauze, motiv pentru care nu sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Intimata F. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării recursului şi a lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În eventualitatea respingerii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, intimata a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât criticile nu se înscriu în motivul de casare evocat în mod expres.
Recurenţii-reclamanţi au răspuns la întâmpinările intimatelor, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, reiterând criticile expuse în susţinerea recursului.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.
Prin încheierea din 25.03.2020, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei 1 cuprinse în Decretul nr. 195/16.03.2020.
La 01.07.2020, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Judecata cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în şedinţă publică la 11.11.2020, dată la care s-a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a F. S.A. a rămas lipsită de obiect, ca urmare a citării eronate a acesteia.
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat împotriva încheierii şi să admită recursul promovat împotriva deciziei atacate, cu consecinţa casării ei în parte, pentru următoarele considerente:
Prealabil, Înalta Curte arată că va analiza recursul reclamanţilor într-o ordine diferită de cea redată prin cererea de recurs, fiind luate cu prioritate criticile referitoare la soluţia dată asupra excepţiei inadmisibilităţii apelului incident prin încheierea din 13.09.2018.
Aşadar, o primă critică vizează soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelului incident, dispusă prin încheierea din 13.09.2018, subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma căruia recurenţii invocă nesocotirea art. 472 C. proc. civ., având în vedere că apelul incident nu s-a grefat pe apelul principal.
Sub un prim aspect, se reţine că recurenţii deşi au evocat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile aduse împotriva încheierii din 13.09.2018, prin care se invocă încălcarea unei reguli de procedură, se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pt. 5 C. proc. civ., astfel că va fi analizat din perspectiva acestuia.
Dispoziţiile art. 472 C. proc. civ. au făcut obiectul unui recurs în interesul legii, în vederea unificării practicii cu privire la interpretarea normei legale.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat decizia nr. 14/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 875/25.09.2020, Partea I prin care a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 472 şi art. 491 din C. proc. civ., apelul sau recursul incident nu poate fi limitat la obiectul apelului sau recursului principal, ci poate viza orice alte soluţii cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate şi/sau considerentele acesteia".
Această hotărâre dată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, în raport cu art. 517 alin. (4) C. proc. civ., instanţele trebuind să ţină seama de dezlegarea dată cu efect obligatoriu.
Aşadar, Înalta Curte nu poate reţine ca întemeiată critica privind greşita dispoziţie de respingere a excepţiei inadmisibilităţii apelului incident, având în vedere că apelul incident exercitat de intimată, în condiţiile art. 472 C. proc. civ., nu poate fi limitat doar la partea din hotărârea atacată prin apelul principal, cum eronat susţin recurenţii.
Prin urmare, încheierea recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care recursul îndreptat împotriva acesteia va fi respins, în considerarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
Asupra recursului promovat împotriva deciziei recurate, se reţin următoarele:
Prima critică adusă deciziei atacate se referă la soluţia dată clauzei privind riscul valutar, de la art. 5.1 din contractul de credit, prin care se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
În cadrul memoriului de recurs, recurenţii au expus exhaustiv argumente care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa negocierii contractului, acesta având, în opinia recurenţilor, caracterul unui contract de adeziune.
Toate aceste argumente prin care recurenţii tind la demonstrarea aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi reţinerea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit nu pot fi analizate, de vreme ce decizia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor reglementate de textul de lege evocat.
În speţă, instanţa de apel a reţinut că această clauză, referitoare la riscul valutar, prevăzută la art. 5.1 în contractul de credit nr. x/15.06.2007, este exclusă de la controlul caracterului abuziv instituit prin Legea nr. 193/2000, deoarece reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1.578 C. civ. şi că transpune în plan contractual norme legale supletive.
Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a dat eficienţă în mod corect principiului nominalismului monetar.
Astfel, instanţa de apel în mod just a arătat că prevederile de la art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpuse în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.
Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulităţii acesteia şi că textul de lege pretins încălcat de către instanţa de apel, respectiv art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, este inaplicabil raportului juridic dedus judecăţii.
Recurenţii mai susţin că în mod greşit nu a fost reţinută teoria impreviziunii, evocând jurisprudenţa C.J.U.E., cu referire la cauzele C-484/08, C-241/98, C-26/13.
În primul rând, recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico-juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului.
Astfel, instanţa de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părţi nu a intervenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului şi că, dimpotrivă, creşterea cursului de schimb leu-franc elveţian este un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamanţii consumatori.
Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.
Astfel, simpla invocare a nelegalităţii soluţiei date asupra clauzei de risc valutar şi reluarea aspectelor invocate în faţa instanţelor de fond nu echivalează cu o critică de nelegalitate.
Înalta Curte mai subliniază că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţa de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi/sau concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.
Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb franc elveţian-leu de la momentul acordării creditului, aşa cum au solicitat recurenţii-reclamanţi.
Altfel spus, cererea reclamanţilor de îngheţare a cursului de schimb leu-euro la valoarea de la data încheierii contractului nu se putea întemeia, ab intio, pe instituţia juridică a impreviziunii.
Or, modalitatea în care a fost solicitată de către recurenţi aplicarea teoriei impreviziunii, prin convertirea creditului în RON la cursul de schimb franc elveţian-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, ar conduce la ruperea echilibrului contractual în sens invers, banca urmând a suporta exclusiv diferenţa de curs ca urmare a aprecierii monedei francului elveţian.
Însă, raţiunea acestei teorii este de a restabili echilibrul contractual, iar nu de a direcţiona consecinţele negative ale schimbării împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului către partea cocontractantă.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, nu există nicio dispoziţie legală sau vreo prevedere în Norma B.N.R. nr. 17/2003 din care să rezulte că băncile ar suporta toate riscurile legate de acordarea unui credit, inclusiv riscul valutar, astfel încât să se poată dispune conversia creditului în RON şi stabilizarea cursului de schimb la valoarea de la data încheierii convenţiei de credit.
În susţinerea prezentului demers, recurenţii au mai făcut referire şi la incidenţa prevederilor art. 966-970 C. civ., cu ignorarea considerentelor instanţei de apel sub acest aspect, în sensul că nu au putut forma obiectul analizei în apel, întrucât dispoziţiile legale nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată drept cauză juridică a acţiunii formulate. Prin urmare, întrucât nu au fost supuse dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, acestea nu pot fi analizate nici în recurs.
Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor, invocarea prevederilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2003 referitoare la nerespectarea obligaţiei de informare şi avertizare, nu conduc la concluzia potrivit căreia aceste situaţii sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului.
Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului valutar reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.
Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, criticile referitoare la soluţia dată asupra clauzei de risc valutar, de la art. 5.1 din contractul de credit, vor fi respinse.
Înalta Curte constată că nu poate primi nici criticile referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.10 lit. a), în ce priveşte comisionul de acordare credit.
Prin această clauză s-a stabilit în sarcina împrumutaţilor obligaţia de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 880 franci elveţieni, reprezentând procentul de 1% din suma împrumutată, care se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat.
Nemulţumirile recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate şi, contrar susţinerilor acestora, denumirea comisionului şi modul de redactare a clauzei de la art. 4.10 lit. a) nu sunt influenţate de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.
Faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).
În speţă, pe baza unei analize pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, reţinând că această clauză stabileşte în mod precis cuantumul comisionului de acordare credit, metoda de calcul şi data de exigibilitate, fiind transpus în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.
Instanţa de prim control judiciar, în acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a statuat în mod just că banca nu era obligată să detalieze în contractul de credit natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului, fiind suficient ca natura contraprestaţiei să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 şi 45).
În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că revine instanţei naţionale, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor care însoţesc încheierea contractului, sarcina de a verifica dacă instituţia financiară a comunicat consumatorului elementele suficiente pentru ca acesta din urmă să ia cunoştinţă de conţinutul şi de funcţionarea clauzei care îi impune plata unui comision de acordare, precum şi rolul său în contractul de împrumut (a se vedea par. 70).
De subliniat este şi faptul că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.
Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nr. x/15.06.2007 nu interzicea perceperea unui astfel de comision, iar datele menţionate în contract asigură un nivel suficient de informare, reclamanţii având posibilitatea să cunoască întinderea obligaţiei de plată şi să evalueze consecinţele economice care decurgeau din aceasta.
Prin urmare, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, lipsa negocierii clauzei aflate în discuţie nu este suficientă, după cum nu poate determina, prin ea însăşi, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind întrunite cerinţele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul constatării caracterului abuziv.
Din aceste raţiuni, aserţiunile recurenţilor privitoare la necesitatea restituirii sumei percepute cu titlu de comision de acordare apare ca fiind lipsit de fundament.
În ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de administrare lunară a creditului de 0,10 %, aplicat la valoarea soldului creditului, inserată la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, recurenţii au evocat în esenţă aspecte legate de caracterul nenegociat al clauzei, de faptul că nu au fost arătate activităţile prestate de către bancă în schimbul perceperii acestui comision, că nu au fost informaţi corespunzător cu privire la obligaţia de plată şi la prestaţia băncii în schimbul comisionului, precum şi că aceasta nu face parte din preţul contractului.
Criticile nu pot fi primite.
Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a stabilit în mod just că această clauză referitoare la perceperea unui comision de administrare nu se poate încadra în noţiunea de obiect principal al contractului, dat fiind faptul că prestaţia nu are caracter esenţial, ci un caracter accesoriu.
În cauză, în analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.10 lit. b) din contractul de credit, pe baza unei examinări pertinente a conţinutului concret al clauzei în discuţie, instanţa de apel a statuat în mod corect că nu sunt întrunite cerinţele de la art. 4 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel cum s-a arătat şi cu ocazia analizării criticilor aduse împotriva soluţiei privind comisionul de acordare credit, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C-143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).
Pornind de la aceste premise şi ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare şi a reţinut că acesta este întrunit sub aspectul determinării întinderii obligaţiei de plată în privinţa acestui comision şi a modalităţii de calcul, statuând că o atare clauză este menită să acopere cheltuielile cu privire la administrarea împrumutului.
Recurenţii-reclamanţi, fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea comisionului de administrare credit, nu pot invoca aspecte legate de lipsa de transparenţă care să conducă spre o altă soluţie.
Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă.
Dobânda este percepută pentru folosinţa sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Or, nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.
Prin urmare, constatând caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumatori, care au fost informaţi şi care au avut reprezentarea cuantumului ce urma a fi datorat pe parcursul derulării contractului, instanţa de apel a reţinut în mod corect că această clauză nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Lipsa negocierii clauzei aflate în discuţie nu este suficientă, după cum nu poate determina, prin ea însăşi, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind întrunite cerinţele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul constatării caracterului abuziv.
Referitor la soluţia dată capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de rambursare anticipată, inserată la art. 4.10 lit. d) teza I din contractul de credit, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurenţilor aduse deciziei recurate sub acest aspect.
În argumentarea criticii, recurenţi au relevat în esenţă că potrivit normelor europene cuantumul comisionului de rambursare nu poate depăşi valoarea de 1 % din valoarea creditului rambursat anticipat, iar instanţa de apel a menţinut clauza contractuală prin care se percepe un comision în valoare de 2,5 % din suma rambursată.
În cauză, în urma examinării caracterului abuziv al clauzei referitoare la rambursarea anticipată a creditului, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a dat în mod eronat eficienţă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Pentru a reţine în acest sens, instanţa de apel a apreciat că apărările reclamanţilor cu privire la aplicabilitatea prevederilor Directivei 2008/48/CE, transpusă ulterior în dreptul intern prin dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi reţinute şi că normele legale nu sunt incidente, întrucât nu erau în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.
În continuarea raţionamentului, instanţa de apel mai reţine că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, perceperea unui astfel de comision în cazul creditelor cu dobândă variabilă a fost interzisă, inclusiv în cazul contractelor aflate în curs de derulare, potrivit art. 95 raportat la art. 68 lit. c) din ordonanţă, pentru ca ulterior instanţa să aprecieze că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile contractului de credit în discuţie, motivat de faptul că nulitatea absolută poate fi analizată doar în raport cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.
Dat fiind diferendul asupra aplicării sau nu a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, care transpun Directiva 2008/48/CE, prin care se reţine, pe de o parte, că un astfel de comision, de rambursare anticipată, a fost interzis în cazul creditelor cu dobândă variabilă, inclusiv în contractele aflate în derulare (cum este cel în cauză), iar, pe de altă parte, se ignoră de la aplicare prevederile din ordonanţă, apreciindu-se că nu sunt incidente, întrucât nu erau în vigoare la data încheierii contractului, pune instanţa de recurs în imposibilitate de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate cu referire la comisionul de rambursare anticipată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că se impune, pentru aceste considerente, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului incident al pârâtei, cu referire la clauza de la art. 4.10 lit. d), art. 5.9 alin. penultim, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a unui comision de rambursare anticipată, precum şi posibilitatea modificării acestuia, în mod discreţionar, de către împrumutător, clauze aflate în strânsă legătură.
Cu ocazia rejudecării, se va analiza în ce măsura clauza privind rambursarea anticipată contravine dispoziţiilor art. 68 lit. c) şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, care transpun prevederile din Directiva 2008/48/CE, şi contractului de credit nr. x/15.06.2007, aflat în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanţei, precum şi efectele ce se răsfrâng asupra clauzei.
În ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 5.13 din contract, care conferă băncii dreptul de a declara creditul exigibil anticipat, în cazul în care, în termen de 60 de zile de la primirea notificării prevăzute la art. 5.12, împrumutatul nu îşi execută obligaţiile, Înalta Curte constată următoarele:
Sub un prim aspect, se observă că recurenţii nu au formulat critici propriu-zise împotriva raţionamentului logico-juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la clauza ce îi conferă dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, în cazul neplăţii ratelor lunare de către recurenţii consumatori într-un anumit interval de timp.
Astfel, recurenţii au invocat caracterul abuziv, în raport cu prevederile lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, pentru ca în continuare să evoce dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi să dezvolte argumente legate de repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de credit şi restituirea sumelor încasate în baza clauzelor al căror caracter abuziv şi nulitate absolută a fost constatată.
Prin urmare, dată fiind lipsa unor critici de nelegalitate cu privire la soluţia dată asupra clauzei de la art. 5.13 din contractul de credit, Înalta Curte nu poate proceda la analiza ei, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului fiind limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 13.09.2018, apreciind că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat împotriva deciziei atacate, pe care o casează în parte, urmând a fi trimisă curţii de apel spre o nouă judecată cu referire la clauza comisionului de rambursare anticipată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva încheierii din 13.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2016.
Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1961/A/15.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza curţii de apel spre o nouă judecată a apelului incident.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 noiembrie 2020.