Abusiveness of loan arrangement fee and interest revision discretion in consumer credit contracts under Law 193/2000 and CJEU jurisprudence

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, astfel cum a fost precizată la 18 decembrie 2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2, 4.4, 5.1 lit. b) şi c), 5.2, 6.1.3, 8.9, 8.14 şi 8.15 din convenţia de credit nr. x din 18 februarie 2008 şi eliminarea acestor clauze din contract, să se dispună exonerarea lor de plata comisionului de administrare a creditului şi restituirea sumelor acordate cu titlu de comision de administrare şi acordare, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1022 din 3 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins cererea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii.

Prin decizia civilă nr. 2304A din 16 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 18 februarie 2008: a) clauza contractuală prevăzută de art. 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare; b) clauza prevăzută de art. 4.4 numai în ce priveşte inexistenţa obligaţiei de revizuire a dobânzii; c) clauza prevăzută de art. 5.2 în ce priveşte sintagma "în funcţie de politica sa de creditare"; d) clauza prevăzută de art. 6.1.3 numai în ce priveşte dreptul mandatarului creditorului de a debita cu suma corespunzătoare debitului scadent orice alt cont de disponibilităţi al împrumutatului/codebitorului, inclusiv conturile de card prezente şi viitoare. A obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamanţilor comisionul de acordare în cuantum de 2.948,06 CHF, echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii, la care se adaugă dobânda legală aferentă sumei reprezentând comision de acordare în RON, de la 18 februarie 2008 şi până la plata efectivă. Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate. Au fost obligaţi apelanţii la plata către intimata C. S.A. a cheltuielilor de judecata în apel în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanţii, cât şi pârâtele au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a deciziei atacate în sensul constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2, art. 5.1 lit. c), art. 8.14, art. 8.15 şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, ale Legii nr. 190/1999, ale O.G. nr. 21/1992, ale art. 37 1 şi art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010 şi ale C. civ.

Autorii căii de atac arată că reaua-credinţă a băncii reiese din modul de calcul al dobânzii lunare, astfel cum este prevăzut de art. 4.2 din contractul de credit, iar banca ar fi recunoscut caracterul abuziv al acestei clauze întrucât a modificat în mod unilateral contractul prin introducerea unei alte formule de calcul ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

Prin memoriul de recurs se critică şi modul în care curtea de apel a interpretat clauza referitoare la comisionul de administrare deoarece, în mod greşit, aceasta nu a reţinut natura abuzivă a respectivei clauze deşi comisionul nu fusese prevăzut în oferta băncii şi nici argumentele aduse de recurenţii-reclamanţi legat de cuantumul ridicat al comisionului, de faptul că acesta este o dobândă mascată şi de faptul că din contract nu reiese scopul perceperii acestui comision.

Se mai arată că art. 8.14 care dă posibilitatea băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului în situaţia neîndeplinirii oricărei obligaţii îi dezavantajează pe împrumutaţi, la fel şi art. 8.15 care instituie în sarcina lor o prezumţie de culpă în caz de neîndeplinire a oricăror obligaţii contractuale.

Se solicită şi restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de administrare.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurentele-pârâte C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A. au solicitat admiterea căii de atac declarate şi casarea deciziei atacate, invocând, în esenţă, următoarele:

Contrar susţinerilor instanţei de apel, instanţa de fond a apreciat în mod corect, în opinia recurentelor-pârâte, că prevederile clauzei referitoare la comisionul de acordare sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, astfel cum dispune art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 deoarece acest comision reprezintă una din spezele contractului de credit, perceput de bancă pentru demersurile pe care aceasta le face anterior încheierii contractului de credit. Se mai arată că respectiva clauză nu poate fi declarată abuzivă prin prisma faptului că nu este menţionată în contract contraprestaţia băncii, scopul său rezultând din denumire, că este clar exprimată, suma percepută este determinată printr-un procent aplicat la valoarea creditului şi recurenţii-reclamanţi au cunoscut obligaţia de achitare a acestui comision încă de la încheierea contractului de credit. Instanţa de apel a confundat comisionul de analiză dosar cu comisionul de acordare.

Autoarele căii de atac susţin că nu pot fi analizate prin prisma caracterului abuziv clauzele care constituie obiectul principal al contractului, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, comisionul de acordare fiind una din prestaţiile care definesc contractul, separat de dobândă, ca remuneraţie pentru prestarea unui serviciu. Se mai susţine că, în această situaţie, instanţa ar fi trebuit să verifice dacă elementele în discuţie sunt clar exprimate şi numai în caz contrar, să procedeze la analiza caracterului abuziv al respectivelor clauze. În opinia recurentelor-pârâte, clauzele contractuale contestate sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, pentru înţelegerea căruia nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În subsidiar, se susţine că nu este datorată dobânda legală penalizatoare în temeiul art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011.

Prin memoriul de recurs se arată că banca nu s-a folosit de prevederile clauzei 5.2 din contract şi că prin art. 6.1.3. nu li se creează recurenţilor-reclamanţi niciun prejudiciu, iar dezechilibrul semnificativ nu a fost dovedit. Se mai arată că soluţia primei instanţe cu privire la clauzele care prevăd dobânda creditului (art. 4.2 şi art. 4.4 din contract) este corectă, acestea neavând caracter abuziv, alegaţiile instanţei de apel referitor la sintagma "va avea dreptul fără a fi obligată" fiind neîntemeiate.

Referindu-se la toate clauzele contestate prin cererea de chemare în judecată, recurentele-pârâte arată că acestea au fost negociate, în contextul în care ar fi trebuit să existe un minim de diligenţă din partea consumatorilor pentru a influenţa conţinutul contractului, iar prevederile preformulate reprezintă o ofertă de contract la care consumatorii nu au răspuns cu o contraofertă. Aceleaşi părţi afirmă că în faţa instanţei de apel nu s-a dovedit caracterul nenegociat al clauzelor, iar banca nu se putea substitui recurenţilor-reclamanţi în aprecierea oportunităţii semnării unui contract de credit care includea comision de acordare şi dobândă. Se menţionează şi că nu s-a creat un dezechilibru semnificativ în defavoarea recurenţilor-reclamanţi prin includerea clauzelor contestate şi că acestea nu sunt contrare bunei-credinţe, noţiune care, în opinia recurentelor-pârâte, trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 363/2007 referitoare la practicile comerciale înşelătoare. Autoarele căii de atac afirmă că banca nu a profitat de starea de nevoie a consumatorilor atunci când a acordat creditul, că nu se poate cere băncii să încheie acte cu titlu gratuit, în lipsa comisioanelor şi că, în faza precontractuală, consimţământul recurenţilor-reclamanţi nu a fost influenţat în niciun fel, cu atât mai mult cu cât le-au fost prezentate oferte de produse bancare şi le-au fost explicate comisioanele.

Recurentele-pârâte şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului formulat de recurentele-pârâte ca tardiv, iar în subsidiar respingerea acestuia.

Recurentele-pârâte au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii-reclamanţi.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 13 mai 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 24 iunie 2020 a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului formulat de recurentele-pârâte, invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare, au fost admise în principiu ambele recursuri şi s-a fixat termen în şedinţă publica la 4 noiembrie 2020, în vederea soluţionării acestora.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, din memoriul de recurs rezultă că aceştia au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Subsumat acestui motiv de recurs, autorii căii de atac au susţinut că, prin decizia atacată, curtea de apel a aplicat greşit, între altele, prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, ale Legii nr. 296/2004 privind Codul consumului, ale Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, ale O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, ale art. 371 şi art. 66-69 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi ale C. civ.

În concret, recurenţii-reclamanţi critică soluţia prin care curtea de apel a respins apelul formulat de aceştia pe aspectul restituirii comisioanelor şi în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2, art. 5.1 lit. c), art. 8.14 şi art. 8.15 din contractul de credit.

Instanţa supremă constată că soluţia instanţei de apel de a respinge aceste motive de apel este corectă şi a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor, în principal ale Legii nr. 193/2000.

Astfel, soluţia de respingere a cererii de restituire a comisioanelor a fost în mod corect menţinută întrucât aceasta cerere are un caracter accesoriu cererii prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al prevederilor contractuale care stabilesc obligaţia de plată a comisioanelor. Or, atât timp cât nu s-a reţinut caracterul abuziv al respectivelor clauze, nu se putea dispune restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se arată că instanţa de apel nu a reţinut dezechilibrul semnificativ creat de modul în care a fost concepută formula de calcul a dobânzii, conform art. 4.2 din contract, din memoriul de recurs nu rezultă în mod concret care sunt textele de lege aplicate greşit, iar recurenţii-reclamanţi reiau criticile din memoriul de apel. Instanţa de apel s-a pronunţat deja asupra acestor chestiuni şi a reţinut că nu se creează în detrimentul consumatorilor un dezechilibru semnificativ, chestiune care, de altfel, reprezintă un aspect de fapt deoarece necesită analiza poziţiei fiecărei părţi la momentul încheierii contractului. În aceste condiţii, Înalta Curte nu mai poate reveni asupra constatărilor instanţei devolutive, rolul său fiind limitat la analiza aspectelor de nelegalitate.

Cu privire la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, care reglementează comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că acest comision nu a fost prevăzut în oferta iniţială, că nu este definit în contract şi că respectiva clauză nu a fost negociată. Autorii căii de atac reiterează aspecte de fapt pe care le-au formulat şi în faţa instanţei de apel, cum ar fi cele legate de includerea sau nu a comisionului în oferta iniţială şi cu privire la negociere, astfel că instanţa supremă nu va avea în vedere aceste critici. Referitor la modul în care este reglementat acest comision, Înalta Curte reţine că din lecturarea clauzei rezultă că cerinţa comprehensibilităţii sale este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul recurenţilor-reclamanţi, astfel încât aceştia au putut înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi au putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce îi priveşte. Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ("CJUE") a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestuia, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Soluţia curţii de apel de a menţine sentinţa primei instanţe pe acest aspect este în conformitate cu normele materiale incidente.

Înalta Curte mai reţine că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres de la verificarea caracterului abuziv cerinţele de preţ şi de plată în contrapartidă cu produsele şi serviciile oferite în schimb, astfel că nu va putea analiza aspectele valorice, respectiv aprecierea că acest comisioane ar fi în realitate o dobândă mascată.

Prin memoriul de recurs se face referire şi la art. 8.14 şi 8.15 din contractul de credit, recurenţii-reclamanţi apreciind că art. 8.14 constituie o ameninţare la adresa împrumutaţilor, iar art. 8.15 aduce în discuţie situaţii ipotetice. În lipsa unor critici de nelegalitate prin care să se justifice în ce mod este greşit raţionamentul curţii de apel, instanţa supremă va înlătura aceste susţineri ale părţilor.

Cu privire la recursul formulat de recurentele-pârâte, instanţa supremă reţine că acestea au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluţia prin care curtea de apel a admis apelul recurenţilor-reclamanţi şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.4, art. 5.1 lit. b), art. 5.2 şi art. 6.1.3 din contractul de credit.

Criticile prin care se arată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material deoarece instanţa de apel a considerat ca fiind abuzivă sintagma "va avea dreptul fără a fi obligat" din art. 4.4 sunt nefondate întrucât respectivul articol, în redactarea sa iniţială, prevedea numai dreptul, nu şi obligaţia creditorului de a revizui nivelul dobânzii în funcţie de indicele LIBOR 6M+4% p.a. În mod corect a reţinut instanţa de apel că dobânda ar putea fi revizuită numai în funcţie de voinţa băncii şi eventual în avantajul acesteia, ceea ce este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor. Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor." În cauză, astfel cum s-a stabilit de instanţa devolutivă, nu s-a făcut dovada caracterului negociat al acestei clauze, ca urmare, soluţia prin care s-a reţinut caracterul abuziv al sintagmei respective este corectă.

Referitor la art. 5.2 din contract, recurentele-pârâte afirmă numai că această clauză nu a fost folosită de bancă, această afirmaţie nefiind o veritabilă critică de nelegalitate, astfel că instanţa supremă nu o va avea în vedere.

Din memoriul de recurs nu se desprind veritabile critici de nelegalitate nici cu privire la soluţia pronunţată în legătură cu art. 6.1.3 din contractul de credit, conform căruia creditorul poate debita în mod automat orice cont de disponibilităţi (inclusiv de card prezente sau viitoare) şi poate efectua şi schimb valutar în scopul acoperirii ratelor de credit. Recurentele-pârâte apreciază ca fiind corectă soluţia primei instanţe şi susţin inaplicabilitatea considerentelor din Cauza C-26/13 Kasler, cu toate că instanţa de apel nu a invocat aceste criterii jurisprudenţiale, dar nu arată care este norma materială incidentă şi de ce curtea de apel a aplicat-o greşit.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine criticile formulate de recurentele-pârâte faţă de modul în care instanţa de apel a înţeles să aplice prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori în analiza clauzelor contractului de credit care reglementează comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b).

Conform acestui articol, părţile au convenit asupra unui comision de acordare în cuantum de 2.948,06 CHF, reprezentând un procent de 2% aplicat la valoarea totală a creditului şi plătibil integral la data semnării contractului sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că recurentele-pârâte ar fi trebuit să clarifice necesitatea perceperii unui comision de acordare a creditului prin indicarea contraprestaţiilor specifice. Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, CJUE a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestuia, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Valoarea comisionului de acordare, precum şi modalitatea de calcul şi data la care este datorat sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de ele la încheierea contractului.

Nu pot fi reţinute nici argumentele prin care curtea de apel motivează caracterul abuziv al clauzei în discuţie prin raportare la art. 5.1 lit. a) care prevede un comision de analiză dosar, apreciind că cele două comisioane sunt percepute pentru aceleaşi servicii. Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Or, în cazul de faţă recurenţii-reclamanţi au putut înţelege încă de la semnarea contractului semnificaţia prevederilor contractuale şi au putut prefigura consecinţele economice ale acestora, ceea ce satisface exigenţele de comprehensibilitate, astfel cum sunt definite de jurisprudenţa naţională şi europeană.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2304A din 16 noiembrie 2018, iar în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi al art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la analiza clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit în lumina celor statuate de CJUE în Cauza C-621/17 Kiss.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2304A din 16 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte C. S.A. şi D. prin mandatar C. S.A.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.