Dividends Claim Time-Barred Issue Remanded After Appeal Quashed for Procedural Defects

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2020

Examinând actele dosarului, constată:

1. Prin acţiunea înregistrată în dosar nr. x/2016 al Judecătoriei Satu Mare la data de 29.08.2016 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. Satu Mare, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să o oblige la plata sumei de 21.758 RON reprezentând dividende aferente anului 2007, cu dobânzi legale calculate începând cu data de 01.06.2008 şi până la plata integrală a capitalului, să se declare scadenţa în privinţa obligaţiei pârâtei de restituire a împrumutului în sumă de 21.758 RON cu dobânzi legale de la data pronunţării hotărârii şi până la completa achitare a împrumutului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, invocând excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, în privinţa dividendelor aferente anului 2007, precum şi a dobânzilor.

Prin sentinţa civilă nr. 178/19.01.2017, Judecătoria Satu Mare a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, cauza fiind astfel înregistrată la 13.02.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 38/01.03.2018, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în privinţa primului capăt de cerere, pe care 1-a respins, constatând prescris dreptul material la acţiune. A respins ca neîntemeiate restul pretenţiilor şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 220/C/2019-A/07.06.2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin această decizie, instanţa de apel a admis apelul, a anulat în parte sentinţa, cu privire la primul capăt de cerere şi, evocând fondul, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa primului capăt de cerere, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 21.758 RON, cu dobânda legală aferentă, începând cu 17.05.2016 şi până la data achitării debitului. A menţinut dispoziţiile privind respingerea, ca neîntemeiat, a celui de-al doilea capăt de cerere şi pe cele referitoare la excepţia insuficientei timbrări. A compensat în parte cheltuielile de judecată şi a obligat intimata să plătească apelantului suma de 920 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în fond şi în apel.

3. Împotriva deciziei pronunţate în apel pârâta a declarat recurs, care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei, în sensul respingerii apelului declarat şi menţinerii hotărârii instanţei de fond, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la primul capăt de cerere şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

În memoriul de recurs îndreptat exclusiv împotriva dispoziţiei de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive şi de obligare la plată, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., după prezentarea situaţiei de fapt, S.C. B. S.A. a arătat că a fost greşit respinsă excepţia de fond invocată prin întâmpinarea depusă încă în faţa primei instanţe.

Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că reclamantul a invocat pentru prima dată, cu ocazia dezbaterilor în fond în apel, cu încălcarea prevederilor art. 389 C. proc. civ., apărări cu privire la cauza de întrerupere a cursului prescripţiei, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, respectiv recunoaşterea datoriei derivată din existenţa unor înregistrări contabile.

Argumentele invocate de reclamant şi reţinute de către instanţa de apel s-au referit la contabilizarea de către pârâtă a dividendelor, efectuată în contul contabil 457 - "dividende de plată către acţionari şi nu în contul contabil 758"- apreciindu-se că această împrejurare echivalează cu o recunoaştere a existenţei datoriei datorate de recurentă faţă de intimat, având efect întreruptiv al termenului de prescripţie. Or, în faţa primei instanţe, potrivit încheierii din 04.05.2017, reclamantul invocase o altă cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, respectiv procedura de executare silită care a format obiectul dosarului nr. x/2013 al B.E.J. C..

De aceea, recurenta a apreciat că reclamantul s-a situat în poziţia exercitării abuzive a drepturilor sale procesuale atâta vreme cât a invocat această nouă presupusă cauză de întrerupere a prescripţiei numai prin concluziile prezentate asupra fondului apelului, iar instanţa de apel a săvârşit o greşeală de judecată întemeindu-şi soluţia pe aceste noi argumente, cu atât mai mult cu cât, în calitatea sa de intimată în apel, S.C. B. S.A. a subliniat că părţile nu se vor putea folosi în apel de alte motive şi mijloace de apărare decât cele folosite în faţa primei instanţe.

A mai susţinut recurenta că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece, în realitate, înregistrarea în contabilitatea pârâtei în contul 457 şi în bilanţul aferent întocmit la 31.12.2016 a dividendelor cuvenite acţionarei D. nu poate avea semnificaţia recunoaşterii datoriei, ca act întrerupător de prescripţie.

Soluţia instanţei de apel s-a bazat pe un precedent izolat, decizia nr. 346/21.12.2015, pronunţată de acelaşi complet, opusă la dosar de intimat.

Fără a contesta existenţa în evidenţele contabile a respectivei înregistrări, recurenta a arătat că actul nu poate fi valorificat în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ca act întrerupător al prescripţiei deoarece, întrucât aprobarea bilanţului anual de către acţionari nu reprezintă o manifestare de voinţă a societăţii în sensul confirmării datoriei ca angajament obligaţional, în mod conştient şi neîndoielnic.

Recurenta susţine că ar fi absurd să se considere că aprobarea bilanţului anual implică, din partea acţionarilor, ca depozitari ai voinţei sociale, confirmarea fiecărei operaţiuni contabile concrete, a cărei responsabilitate revine administratorului unic ori consiliului de administraţie, după caz. A argumentat că evidenţele contabile societare sunt conduse de contabili şi nu pot fi asimilate unor acte care emană de la organele de conducere ale societăţii; aceste înregistrări reflectă dinamica unor elemente de activ şi pasiv ale patrimoniului societăţii şi nu au legătură cu actul de recunoaştere a datoriei în sensul legii civile aplicabile.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că menţinerea în evidenţele contabile a pretinsei datorii reflectă un act de recunoaştere voluntară a datoriei, fără însă a oferi argumente juridice convingătoare, aplicând astfel greşit dispoziţiile legii.

Recurenta a menţionat că nu există, în sarcina societăţii, obligaţia de a scoate din evidenţele contabile datoriile pe care le consideră prescrise, după cum greşit a considerat instanţa de apel care, în afara acestei teze, nu a oferit un argument juridic convingător pentru concluzia adoptată.

Recurenta a criticat decizia şi prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi străine cauzei, considerând întrerupt cursul prescripţiei, întrucât reclamantul A. a deţinut, până în anul 2016, dividendele aferente anului 2007, deţinere considerată de recurentă ca fiind nelegală, fondată pe un titlu declarat nul, aspecte deplin ignorate în apel.

Astfel, cu toate că în apel reclamantul nu a mai susţinut că executarea silită a reprezentat act întrerupător al prescripţiei, instanţa de apel a menţinut acest argument, încălcând principiul disponibilităţii, aşadar, pe baza unor apărări şi argumente străine cauzei. Dincolo de aceste împrejurări, teza instanţei de apel, referitoare la recunoaşterea datoriei pârâtei prin menţinerea sa în evidenţele contabile, generează o teorie inacceptabilă, a imprescriptibilităţii unei astfel de datorii, conform căreia dacă o datorie apare în contabilitatea unei societăţi, aceasta nu se poate prescrie, indiferent de data scadenţei acesteia.

A mai arătat recurenta că singura persoană care dovedeşte o conduită nelegală este reclamantul care a invocat întreruperea prescripţiei determinate de executarea silită a unui titlu nul absolut, ignorând efectul desfiinţării titlului care a avut ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară cu efect retroactiv, conform art. 1254 alin. (1) C. civ. În aceste condiţii, executarea însăşi este considerată de recurentă ca nelegală şi nu poate avea efectul întrerupător de prescripţie, conform principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans. De aceea, este greşit şi străin cauzei raţionamentul instanţei de apel care a considerat că prescripţia dreptului material la acţiune a fost întreruptă în toată perioada în care, urmare executării silite nelegale, reclamantul a deţinut suma de bani în discuţie, deoarece deţinerea sumei în toată această perioadă a avut caracter ilicit.

Recurenta a subliniat că este corectă hotărârea instanţei de apel care a stabilit că ultimul act de recunoaştere a datoriei l-a reprezentat actul de conciliere din 27.12.2012, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani, împlinit, la rândul său, la data promovării ultimei acţiuni, 28.09.2016.

În final, recurenta a subliniat că între părţi s-a desfăşurat un lung şir de litigii, iar cel actual este fondat pe un nou contract de cesiune, încheiat în anul 2015, în condiţiile în care reclamantul nu a avut şi nu are nicio calitate în S.C. B. S.A. care să legitimeze numeroasele litigii pe care le-a purtat cu societatea.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivai de faptul că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dreptului material aplicabil în soluţionarea prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la primul capăt de cerere, cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului.

Recurenta a răspuns la întâmpinarea intimatului, subliniind că se impune înlăturarea argumentelor aduse în combaterea recursului.

4. A fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat părţilor care nu au depus puncte de vedere cu privire la acesta.

Întrucât părţile nu şi-au exprimat acordul pentru soluţionarea recursului în completul de filtru, prin încheierea din 29.07.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat admisibil în principi recursul şi a fixat termen pentru dezbaterea acestuia în şedinţă publică, dată la care părţile au fost citate pentru dezbateri.

5. Analizând recursul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va răspunde acestuia, cercetând prioritar motivele de casare care critică decizia atacată din perspectiva încălcării unor norme de procedură care imprimă hotărârii de apel sancţiunea nulităţii.

Astfel, într-o primă critică, S.C. B. S.A. deduce instanţei de control motivul de recurs determinat de încălcarea dispoziţiilor art. 389 C. proc. civ., referitor la depăşirea împrejurărilor de fapt şi de drept invocate de părţi sau de instanţă, din oficiu. Astfel, recurenta a arătat că instanţa a avut în vedere şi a ponunţat decizia atacată pe baza unor apărări care nu au fost invocate de părţi în primă instanţă şi prin motivele de apel, ci numai prin concluziile oferite de apelant cu prilejul dezbaterii fondului apelului. În acest sens s-a arătat că apelantul A. a invocat în apel, numai după închiderea dezbaterilor, un nou motiv de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, determinat de contabilizarea de către pârâtă a dividendelor, efectuată în contul contabil 457 - "dividende de plată către acţionari" şi nu în contul contabil 758, iar instanţa a apreciat că această împrejurare echivalează cu o recunoaştere a existenţei datoriei faţă de reclamant.

Acest motiv de recurs nu este fondat şi va fi înlăturat.

În măsura în care analiza prescripţiei extinctive s-a făcut sub auspiciile Decretului nr. 167/1958 care reglementa această instituţie de drept civil în regim de ordine publică, prescripţia şi întregul său regim procesual au fost abordate în conformitate cu art. 247 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, prescripţia, ca excepţie de ordine publică, precum şi verificarea incidenţei oricărui aspect de natură să influenţeze cursul acesteia puteau fi invocate de părţi în orice stadiu al procesului, deci, inclusiv direct în apel, cu condiţia respectării principiilor care conservă regulile contradictorialităţii, nemijlocirii şi dreptului egal la apărare al părţilor.

În acest sens, Înalta Curte arată că apelul reclamantului, a cărui acţiune fusese respinsă prin sentinţă ca prescrisă, a vizat existenţa unui nou motiv de întrerupere a prescripţiei extinctive, pretins ignorat de prima instanţă, referitor la contabilizarea de către pârâtă a dividendelor, efectuată în contul contabil 457 - "dividende de plată către acţionari" şi nu în contul contabil 758 - apelantul considerând că această împrejurare a echivalat cu o recunoaştere a existenţei datoriei de către pârâtă.

Aşadar, dincolo de împrejurarea că nu este reală susţinerea recurentei că acest motiv de întrerupere a prescripţiei, valorificat de instanţa de apel, a fost invocat de reclamant numai în concluziile prezentate în scris în dezbaterea apelului, acest aspect a constituit cauza principală a apelului astfel motivat, iar părţilor li s-au asigurat toate garanţiile procesuale arătate, chiar dezbaterile purtând asupra acestor împrejurări, aşa cum rezultă din încheierea din 21.05.2019.

Un al doilea motiv al recursului vizează, sub incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., împrejurarea că instanţa de apel a prezentat în decizia atacată motive contradictorii şi străine de natura cauzei, recurenta susţinând în mod esenţial că, fără explicaţii exhaustive şi coerente, curtea de apel a statuat asupra cursului prescripţiei, statuând că aceasta a fost întreruptă până în anul 2016, cât reclamantul a deţinut suma pretinsă în prezentul litigiu, împrejurare care nu a fost pusă în dezbaterea părţilor. De asemenea, recurenta a arătat că, fără dezbateri adecvate concluziilor prezentate în decizie, curtea de apel a subliniat că prescripţia nu a curs ca urmare a executării silite realizate de către reclamant, ignorând că executarea silită efectuată în dosarul de executare silită nr. x/2013 instrumentat de BEJ C. s-a realizat în baza unui titlu lovit de nulitate absolută, nulitate care a afectat în mod retroactiv executarea, deci însăşi eficacitatea actului de întrerupere a prescripţiei valorificat ca atare. A mai subliniat că, în lipsa dezbaterilor şi în lipsa posibilităţii sale concrete de a se apăra, instanţa de apel a validat în favoarea reclamantului o teză juridică greşită, permiţând acestuia să procure un avantaj determinat de propria sa culpă - executarea silită realizată pe baza unui titlu invalidat pe cale judiciară.

Înalta Curte, premergător analizei acestui motiv de recurs, arată că prin dezvoltarea sa, recurenta reclamă în motivarea contradictorie sau total străină de natura cauzei, dar numai subsecvent criticării împrejurării că aspectele esenţiale ale cauzei nu au fost puse în dezbatere, afectându-i posibilitatea de a se apăra prin prezentarea unor aspecte lămuritoare. Pe aceste premise, instanţa de recurs arată că acest motiv de recurs îşi are fundamentul şi în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în esenţă recurenta arătând că prin hotărârea dată s-au încălcat reguli de procedură cu valoare de principiu care afectează substanţial valabilitatea actului de procedură atacat.

Cercetând acest motiv de casare sub aceste auspicii, Înalta Curte va pleca de la datele deplin lămurite ale cauzei, arătând că, într-adevăr, instanţa de apel a avut în vedere situaţii a căror semnificaţie juridică nu a lămurit-o deplin în condiţii de contradictorialitate şi nu a acordat părţilor posibilitatea de a se apăra sau combate aspecte considerate esenţiale pentru lămurirea chestiunii de drept rezolvate.

În limitele relevante în recurs, având în vedere că a rămas neatacată dispoziţia instanţei de apel referitoare la respingerea pretenţiei reclamantului fundamentată pe raportul de împrumut (cererea de declarare a scadenţei împrumutului şi obligarea pârâtei la restituirea, cu acest titlu, a sumei de 21.758 RON), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că reclamantul A. a formulat la 29.08.2016 o cerere prin care a solicitat pârâtei S.C. B. S.A. plata sumei de 21.758 RON, cu titlu de dividende aferente anului 2007, plus dobândă, arătând că îşi fundamentează pretenţia pe contractul de cesiune de creanţă din 19.06.2015 încheiat cu D., persoana care în anul 2007 avea calitatea de acţionar în societatea pârâtă.

Astfel, instanţa de apel a reţinut, iar aceste aspecte ale stării de fapt sunt chestiuni necontestate, că prin hotărârea adunării generale a acţionarilor S.C. B. S.A. din 23.04.2010 s-a decis plata, în procent de 50%, către acţionari a dividendelor corespunzătoare anului 2007, scadente, conform art. 67 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la acea dată, în 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.

Potrivit tabelelor aferente acestei hotărâri, acţionarei D. îi revenea o creanţă de 21.758 RON cu titlu de dividende în procentul hotărât în AGA, sumă pe care aceasta a cesionat-o reclamantului A. prin actul nr. 1591/14.09.2012, adiţional la contractul de cesiune de acţiuni încheiat între aceleşi persoane.

Cum a susţinut pârâta prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, o primă tranşă a creanţei cesionate, 10.879 RON, a fost plătită de S.C. B. S.A. numitului A. la 27.12.2012, pentru diferenţă fiind introdusă o acţiune judiciară, obiect al dosarului nr. x/2012; prin sentinţa civilă nr. 3484/2013 pronunţată în acest dosar, societatea a fost obligată la plata diferenţei de 10.879 RON către cesionar. Această hotărâre judecătorească a fost atacată în sistemul căilor de atac prescris de legea procesuală aplicabilă acesteia, C. proc. civ. de la 1865, însă judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea unei alte acţiuni, care a avut ca obiect constatarea nulităţii contractelor încheiate între D. şi A., între care şi contractul de cesiune de creanţă nr. 1591/14.09.2012.

Dată fiind puterea executorie a hotărârii de primă instanţă în procesul intentat societăţii de A. - sentinţa nr. 3483/2013 - ataşată de lege acesteia conform art. 7208 C. proc. civ. de la 1865, reclamantul din cauza de faţă a demarat procedura executării silite, fiind format dosarul de executare silită nr. x/2013 instrumentat de BEJ C.. Executarea silită a fost finalizată prin plata integrală a datoriei de către debitorul urmărit silit S.C. B. S.A., aşa cum rezultă din încheierea nr. 159/13.12.2013 întocmită de BEJ C..

Prin decizia definitivă nr. 174/C/4.06.2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea s-a stabilit nulitatea contractului de cesiune a acţiunilor şi a contractului de cesiune de creanţă, ultimul având nr. 1591/14.09.2012; astfel, a fost repus pe rol recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3484/2012. Prin decizia civilă nr. 40/16.10.2015 a fost modificată sentinţa civilă nr. 3483/2013 - executată pe cale silită, iar cererea de chemare în judecată formulată de A. împotriva S.C. B. S.A. - pentru pretenţia care fusese deja executată pe cale silită - a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului.

În acest context factual, între D., redevenită titulara creanţei având ca obiect dividendele obţinute în S.C. B. S.A. aferente anului 2007 ca urmare a anulării cesiunii primordiale, în calitate de cedentă şi A., ca cesionar, se încheie la 19.06.2015 un nou contract de cesiune pentru aceeaşi creanţă, act care constituie fundamentul prezentei acţiuni.

În această suită, instanţa de apel a subliniat ca relevante, în analiza cursului prescripţiei împrejurarea că, urmare litigiilor dintre părţi, prezintă importanţă că A. a restituit în perioada 16.12.2015-16.05.2016 către S.C. B. S.A. suma încasată, că în anul 2012 a operat o întrerupere a cursului prescripţiei determinată de plata voluntară parţială a sumei de către debitoare, că este evident că până în anul 2016, când reclamantul a restituit întreaga sumă de bani încasată societăţii B. S.A., D. nu putea acţiona, fiind evident că în acest interval cursul prescripţiei a fost întrerupt de mai multe ori, în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, devenind incident art. 17 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În tot acest context, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, reamintind că sub incidenţa Decretului nr. 167/1958 regimul prescripţiei era guvernat de norme de ordine publică şi intervenţia acesteia era examinată din oficiu de instanţa care judeca procesul, sub toate aspectele, arată totuşi că aceasta nu putea atenua ori afecta în orice mod dreptul părţilor la o dezbatere contradictorie, egală şi completă şi cu respectarea dreptului la apărare, constând în posibilitatea de a combate asupra tuturor aspectelor relevante ale cauzei, garanţii înglobate în normele actuale de procedură.

Instanţa de apel nu a asigurat părţilor acest deziderat, opunând acestora direct prin motivare, fără dezbateri, viziunea sa în privinţa prescripţiei, care a avut nu doar efectul de a surprinde părţile printr-o perspectivă complet nouă asupra cursului acesteia şi a unor cauze multiple de întrerupere, ci şi vătămarea desprinsă prin acest procedeu ca urmare a lipsei oricărei previzibilităţi, care a afectat dreptul la apărare al intimatei, recurenta de astăzi; mai mult, instanţa, prin comasarea excesivă a raţionamentului judiciar, a prezentat în decizie o motivare care nu surprinde esenţa judecăţii sale.

În aceste condiţii instanţa de recurs arată că este fondat motivul de casare justificat pe aspectele constatate.

O analiză a cursului prescripţiei în apel trebuie să aibă în vedere, pe lângă delimitarea clară a dreptului valorificat şi contextul de detaliu în care acţiunea a fost generată, orice element care s-a interpus în cursul acesteia în raport cu legea aplicabilă prescripţiei în cauză, iar toate aceste aspecte trebuie, în mod necesar, să fie supuse dezbaterii.

Cercetarea corectă şi exhaustivă a prescripţiei în acest caz va trebui să aibă în vedere şi să dea relevanţă semnificaţiei pe care a avut-o în cursul termenului nu doar procesul-verbal de conciliere cu privire la datoria S.C. B. S.A., valorificat necontestat ca act de recunoaştere a creanţei de către debitor în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, ci şi cele două plăţi, voluntară şi silită, realizate de debitor.

Instanţa va trebui în acest context să stabilească, după dezbateri, mersul prescripţiei, statuând temeiul de drept corect al tuturor eventualelor întreruperi şi să analizeze dacă plata silită semnifică act de executare pentru a fi valorificată în acest sens, dacă este o formă de manifestare a chiar dreptului material la acţiune ca motiv de întrerupere a prescripţiei sau dacă are exclusiv semnificaţie procesuală.

În alte cuvinte, instanţa va avea de lămurit dacă demararea executării silite este expresia dreptului de a obţine executarea unei prestaţii ca figură a dreptului material, unic, dar complex (care înglobează prerogativa juridică a titularului de a obţine un folos material cu concursul forţei coercitive a statului) sau dacă, distinct de acesta, reprezintă doar un drept procesual recunoscut în scopul punerii în executare a unui titlu obţinut în urma judecăţii (adică posibilitatea de a solicita instanţei rezolvarea pretenţiei sale).

Chiar dincolo de aceste aspecte, relevante în cauză pentru rezolvarea precisă a chestiunii prescripţiei, instanţa care judecă procesul va trebui să dea semnificaţie şi răspuns adecvat modului în care se repercutează asupra prescripţiei dreptului material la acţiune faptul plăţii integrale a creanţei, survenită în etape, la 27.12.2012 (plată voluntară parţială) şi la 13.12.2013 (plată obţinută pe cale silită).

Astfel, va trebui să stabilească dacă după faptul peremptoriu al plăţii creanţei de către S.C. B. S.A. prin demersul făcut de creditorul A. legitimat la acel moment ca cesionar, se mai identifică în patrimoniul creditorului o creanţă (dreptul subiectiv substanţial) căreia să-i fie indisolubil ataşat un drept material la acţiune supus prescripţiei. Pentru acest demers revine instanţei obligaţia de a distinge între dreptul subiectiv şi dreptul material la acţiune, stabilind dacă, în lipsa celui dintâi, de la momentul stingerii prin plată i se mai poate ataşa dreptul de a acţiona în justiţie în vederea realizării lui prin constrângere, pentru a putea vorbi coerent, din punct de vedere juridic, despre prescripţie.

Nu în ultimul rând, integrat acestor dezlegări, instanţa va trebui să explice părţilor, după ascultarea acestora, cum se repercutează, în planul prescripţiei, anularea, prin hotărâre definitivă, la 04.06.2015, a primei cesiuni - actul încheiat sub nr. x/14.09.2012-, prin prisma efectului retroactiv al declarării nulităţii actului, corelat cu întoarcerea dreptului substanţial de creanţă corespunzător dividendelor pentru anul 2007 în patrimoniul cedentei D..

Desigur, revine instanţei sarcina să coreleze aceste aspecte şi să stabilească dacă efectul retroactiv al nulităţii se produce, în acest caz şi cu privire la prescripţie, identificând dacă se poate aprecia asupra simultaneităţii dintre re/naşterea dreptului şi prescripţie.

Instanţa va avea în vedere în aceste analize, de asemenea, dacă titularul, în patrimoniul căruia creanţa se întoarce în mod retroactiv, l-a putut exercita în mod concret în acelaşi mod ori dacă posibilitatea sa efectivă de a acţiona se identifică în alt moment; aceasta deoarece, în mod firesc, prescripţia nu poate curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

În acest context, instanţa va avea în vedere şi va da semnificaţie juridică, atât noului contract de cesiune din 19.05.2015, cât şi faptului restituirii sumei primite de către pârâtă, ca efect al restituirii prestaţiei, de la A..

Numai prin efectuarea acestor cercetări hotărârea instanţei de fond asupra prescipţiei poate avea o rezolvare juridică exhaustivă şi va putea fi identificat cursul corect al prescripţiei şi normele de drept incidente în condiţiile unui proces corect şi echitabil.

Găsind fondat acest motiv de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că analiza ultimului motiv de recurs invocat de S.C. B. S.A., referitor la aprecierea greşită în apel a unei cauze de întrerupere a prescripţiei determinată de recunoaşterea datoriei, devine o chestiune subsecventă şi dependentă de concluzia instanţei asupra cursului corect al prescripţiei, conform celor mai sus relevate.

De aceea, Înalta Curtea nu va verifica, în acest stadiu al procesului, modul în care instanţa a dat efect pretinsului act de recunoaştere a datoriei, determinat de menţinerea sumei de plată în evidenţele contabile în contul 457 "dividende de plată", inclusiv în bilanţul contabil, în măsura în care aceasta analiză se află în relaţie de dependenţă cu aprecierea prescripţiei ca împlinită la data acţiunii, 28.09.2016.

Cu toate acesta, în măsura în care va găsi necesară examinarea acestei pretinse cauze de întrerupere a prescripţiei invocate de reclamant, instanţa care va rejudeca procesul va stabili, în raport cu regimul juridic aplicabil acesteia, dacă menţinerea creanţei în contul contabil 457 - "dividende de plată către acţionari" - are aptitudinea de a reprezenta o recunoaştere voluntară, neîndoielnică, pură şi simplă a datoriei pentru a fi valorificată ca act întrerupător, dacă această menţinere contabilă reprezintă voinţa asumată a societăţii de a confirma existenţa datoriei şi disponibilitatea de plată sau dacă a reprezentat executarea unui act impus printr-o altă dispoziţie legală.

În acest sens, urmează a se avea în vedere că obiectivul situaţiilor financiare şi contabile, precum şi regimul acestora este reglementat şi impus de lege agenţilor economici pentru a oferi o imagine fidelă a poziţiei şi performanţei financiare a societăţii, că au componente prevăzute de reglementări contabile precise, iar instanţa va trebui să determine dacă ele se limitează la acest deziderat şi reprezintă numai o evidenţă a fluxului patrimoniului ori dacă, mai mult decât atât, o datorie reflectată în bilanţ este întotdeauna o cauză de recunoaştere neechivocă a acesteia în favoarea terţilor, în măsura în care a fost menţinută ca atare, iar scăderea din evidenţă este o opţiune a debitorului.

Pentru toate considerentele prezentate în această decizie, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, pentru o nouă judecată, instanţei de apel.

În sensul celor stabilite, instanţa de apel va judeca litigiul în limitele casării, cu respectarea îndrumărilor stabilite prin această decizie şi va avea în vedere, la soluţionarea cauzei şi cererile accesorii ale părţilor, privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în faza procesuală a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 220/C/2019-A/07.06.2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2020.

OPINIE CONCURENTĂ

Fiind de acord cu dispozitivul deciziei, expun următoarele considerente, care fie nu au fost incluse în motivarea prezentată de ceilalţi membri ai completului, fie diferă de cea majoritară:

Dintre capetele de cerere care au alcătuit obiectul acţiunii demarate de către reclamant, în prezent este disputat doar cel prin care titularul procedurii judiciare urmăreşte obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 21.758 RON, reprezentând dividende aferente anului 2007; soluţia dată celuilalt petit, nefiind atacată, a intrat în puterea lucrului judecat.

Este necontestat că prescripţia dreptului la plata dividendelor aferente anului 2007 a început să curgă, în condiţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data relevantă în speţă, la expirarea unui termen de 6 luni de la adoptarea, la 23.04.2010, a hotărârii Adunării Generale a Acţionarilor prin care s-a decis plata către acţionari a unui procent determinat (50%) din dividendele anului 2007, respectiv la 23.10.2010.

După cum judicios s-a reţinut deja, la acel moment dreptul aparţinea numitei D.; aceasta a încheiat cu intimatul-reclamant contractul de cesiune de acţiuni autentificat sub nr. x/04.05.2002 de B.N.P. E., prin care i-a transmis acţiunile pe care le deţinea la S.C. B. S.A., iar prin actul adiţional la contract, autentificat sub nr. x/14.09.2012 la acelaşi birou notarial, i-a transmis şi dreptul la dividendele aferente anului 2007.

În urma recunoaşterii datoriei, recurenta-pârâtă a achitat, la 27.12.2012, o cotă de 1/2 din dividendele în discuţie intimatului-reclamant, iar pentru diferenţă, A. a chemat-o pe S.C. B. S.A. în judecată, în cadrul dosarului nr. x/2012, în care Judecătoria Satu Mare, secţia Civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 3484/21.05.2013, obligând societatea la plată.

Această sentinţă a fost atacată cu recurs, cale de atac permisă de art. 2821 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, însă, în condiţiile caracterului ei executoriu, recunoscut de art. 7208 din acelaşi Cod, creditorul obligaţiei a depus la Biroul Executorului Judecătoresc C. cererea de executare silită, înregistrată sub nr. x/2013.

Judecata recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3484/21.05.2013 a Judecătoriei Satu Mare, secţia Civilă a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865 până la soluţionarea definitivă a unui alt dosar, care a purtat nr. 5230/83/C/2013, în care S.C. B. S.A. a solicitat anularea contractului de cesiune de acţiuni autentificat sub nr. x/04.05.2002 de B.N.P. E. şi a actului adiţional autentificat sub nr. x/14.09.2012 de acelaşi birou notarial.

În cadrul dosarului nr. x/2013, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat la 10.04.2014 sentinţa civilă nr. 89, prin care a anulat contractul de cesiune de acţiuni şi actul adiţional, hotărâre rămasă definitivă la 04.06.2014, prin decizia nr. 174/C/2015-A a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În urma soluţionării definitive a dosarului nr. x/2013, a fost reluată judecata recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3484/21.05.2013 a Judecătoriei Satu Mare, secţia Civilă, iar prin decizia civilă nr. 40/R/16.10.2015, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul promovat de S.C. B. S.A. şi a modificat în tot sentinţa recurată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins, pentru acest motiv, acţiunea formulată de reclamantul A..

Până la momentul judecării acestui recurs, în dosarul de executare fusese prezentată dovada plăţii, de către S.C. B. S.A., a creanţei.

Ca efect al pronunţării deciziei civile nr. 40/R/16.10.2015 a Tribunalului Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, intimatul-reclamant A. a restituit societăţii B. S.A. suma a cărei plată o primise.

Anterior pronunţării deciziei civile nr. 40/R/16.10.2015 a Tribunalului Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, respectiv la 19.06.2015, D. şi A. încheiaseră un nou contract de cesiune, prin care cea dintâi i-a transmis, din nou, dreptul la încasarea dividendelor aferente anului 2007, aşa încât reclamantul-intimat a iniţiat demersul judiciar de faţă.

Dreptul subiectiv civil dedus judecăţii este însă unul şi acelaşi, neschimbat faţă de acţiunea anterioară, respectiv cel la plata dividendelor aferente anului 2007, aşa încât prescripţia dreptului reclamantului-intimat la plata acestora a început să curgă o singură dată, la data indicată mai sus, 23.10.2010 şi, în condiţiile art. 13, 14 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, singurele impedimente care îi pot afecta cursul sunt suspendarea ori întreruperea.

De aceea, achiesând la concluziile deciziei majoritare şi la argumentele care au justificat necesitatea casării hotărârii pronunţate în apel, consider că instanţa de rejudecare va trebui să identifice toate cauzele de întrerupere ori de suspendare, pornind de la momentul naşterii dreptului, 23.10.2010, văzând actul necontestat de întrerupere a datoriei, constând în recunoaşterea creanţei (de la sfârşitul anului 2012) şi să indice dacă plata care a fost făcută silit şi apoi restituită are vreo semnificaţie din perspectiva întreruperii sau suspendării cursului prescripţiei.

O atare analiză este utilă, deoarece, în contextul dispariţiei titlului care a fost executat silit (adică a sentinţei civile nr. 3484/21.05.2013 a Judecătoriei Satu Mare, secţia Civilă, modificată în tot în recurs), rămâne de stabilit dacă executarea silită, chiar neanulată, a produs vreun efect ori dacă prin plata (ulterior restituită, chiar dacă nu în urma unei dispoziţii exprese de întoarcere a executării, dar printr-o manifestare de voinţă cu finalitate similară) ar mai fi putut determina concluzia că dreptul a fost stins prin plată, aşa cum sugerează considerentele deciziei de faţă. În opinia pe care o prezint, plata făcută în cadrul executării silite şi restituită apoi nu poate primi valenţa respectivă; trebuie examinat şi dacă, în perioada cuprinsă între data primirii respectivei plăţi, 13.12.2013 şi cea în care A. a restituit-o, prescripţia ar fi putut curge şi, în cazul unui răspuns negativ, trebuie ca instanţa de apel să indice în rejudecare dacă acest impediment nu reflectă o suspendare a cursului, întrucât prescripţia nu poate curge împotriva celui care nu poate acţiona.

În urma identificării cauzelor de întrerupere ori de suspendare a prescripţiei, se va da eficienţă efectelor pe care intervenirea acestor ipoteze le determină, cu luarea în considerare a faptului că schimbările titularilor dreptului, consecinţă a celor două cesiuni succesive, dintre care prima anulată, nu au aptitudinea de a afecta curgerea termenului.

Aşadar, distinct de argumentele expuse de ceilalţi membri ai completului, opinia de faţă este fundamentată pe ideea că dreptul dedus judecăţii este acelaşi cu cel dezbătut în demersul judiciar anterior (cel la plata dividendelor aferente anului 2007), aşa încât prescripţia lui a început să curgă o singură dată, la 23.10.2010, iar singurele impedimente care îi pot afecta cursul sunt suspendarea ori întreruperea. De aceea, posibilitatea ca dreptul să renască şi, o dată cu el, să curgă un nou termen de prescripţie mi se pare exclusă.