Unfair contractual clauses in foreign currency credit: Consumer's appeal dismissed, bank's appeal allowed to quash and remand on exchange rate differential clauses

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 20 ianuarie 2015, sub nr. x/2015 prin disjungere din dosarul nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x şi din actele adiţionale încheiate de părţi, respectiv art. 4.1, orice plată efectuată de împrumutat în baza contractului se va face în moneda în care a fost acordat creditul, art. 4.2, împrumutatul va rambursa creditul în 240 rate lunare egale, incluzând credit şi dobândă, a căror valoare, la data încheierii contractului este de 715,66 CHF, art. 4.6 teza a III-a, eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat, art. 5.9 teza a II-a, eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Prin încheierea din 15 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus disjungererea capătului III de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 35.860.000 RON cu titlu de daune morale şi formarea unui dosar separat.

Totodată, s-a dispus disjungerea cererii în raport cu fiecare contract de credit şi formarea de dosare separate, pentru capetele de cerere ramase în urma disjungerii capatului III de cerere. S-a dispus înaintarea cauzei compartimentului registratură pentru acordarea de numere unice de dosar.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca, în ipoteza în care cererea principală va fi admisă, în sensul obligării sale la emiterea unui nou grafic de rambursare, să se constate ca fiind aplicabile convenţiei, începând cu data conversiei din CHF în RON, condiţiile de finanţare practicate de bancă pentru produse de creditare similare în RON, aflate în oferta sa la data efectuării conversiei, să se dispună continuarea raporturilor contractuale de creditare în litigiu dintre părţi, prin aplicarea, începând cu data conversiei, la valoarea creditului a condiţiilor de finanţare, practicate de pârâtă la momentul conversiei fiecărei convenţii de credit în parte.

Ulterior, pârâta a renunţat la judecarea cererii reconvenţionale.

2. Prin sentinţa civilă nr. 419 din 09 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a luat act că pârâta a renunţat la judecata cererii reconvenţionale. Totodată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor art. 4.6 teza III şi art. 5.9 teza a II-a. Au fost respinse celelalte petite ca neîntemeiate.

În considerentele acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că ia act de renunţarea la judecata cererii reconvenţionale, formulată de pârâta B., având în vedere dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., precum şi poziţia procesuală a părţilor.

Cât priveşte cererea principală, tribunalul a argumentat că menţiunile din clauzele contractuale care prevăd suportarea diferenţelor de curs valutar de către împrumutat pentru cazurile de neexecutare voluntară a contractului şi care dau dreptul la debitarea altor conturi care pot să nu fie în CHF cu mandatarea băncii de a efectua aceste operaţiuni, diferenţele de curs valutar urmând să fie suportate de client, respectiv acele clauze prin care banca este mandatată să efectueze schimbul, au caracter abuziv şi sunt supuse controlului din perspectiva Legii 193/2000. Conform acestor clauze, în ipotezele indicate de acestea banca, în îndeplinirea mandatului acordat de client poate să-şi asigure contravaloarea ratelor pe care trebuie să le achite acesta prin efectuarea schimbului valutar utilizând propriile sale cotaţii.

Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, banca acţionează ca un mandatar, dar pentru a nu dezechilibra raporturile dintre părţi are obligaţia să utilizeze cele mai avantajoase cotaţii în favoarea clientului. In cuprinsul acestor clauze nu se precizează în termeni clari şi inteligibili care sunt cotaţiile proprii pe care banca le poate uzita şi cât de mult este împovărat clientul prin utilizarea acestora, iar clientului nu i s-a explicat care sunt consecinţele incidenţei acestor clauze, care sunt costurile suportate în plus de consumator.

Tribunalul a motivat că aceste clauze nu au fost supuse negocierii, pârâta nefăcând proba contrară, iar prin această clauză se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea reclamantului şi, în mod evident, banca nu a dat dovadă de bună-credinţă, inserând această clauză pentru a-şi asigura venituri suplimentare.

A mai reţinut tribunalul că aceste clauze nu sunt clauze de risc valutar, având în vedere că se referă la situaţia particulară a neîndeplinirii propriilor obligaţii de către client cu privire la restituirea voluntară a ratelor creditului.

Cât priveşte celelalte clauze contestate, tribunalul a argumentat că acestea ţin de însăşi esenţa contractului şi fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul. Din acest punct de vedere, aceste clauze sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000, pentru că vizează prestaţiile esenţiale ale contractului, iar în absenţa lor contractul nu ar mai produce efecte juridice.

Prima instanţă a reţinut că în contract nu a fost inserată o clauză de risc valutar, ci s-a prevăzut că suma împrumutată trebuie restituită în aceeaşi monedă în care a fost acordată, conform art. 1576 C. civ. vechi, iar reclamantul nu a probat că atitudinea şi acţiunile băncii au încălcat obligaţia de informare cu privire la evoluţia ulterioară a cursului de schimb valutar şi, oricum, acestea nu vizează executarea contractului. De asemenea, în momentul acordării împrumutului clientul a ştiut în ce monedă se acordă împrumutul, precum şi faptul că îşi asumă o serie de consecinţe negative rezultate din riscul valutar.

A motivat tribunalul că banca nu avea o obligaţie de consiliere şi avertizare a împrumutatului, o astfel de obligaţie nefiind stipulată de vreo obligaţie legală, iar reclamantul nu a probat că nu a fost informat în legătură cu caracteristicile produsului.

Tribunalul a reţinut că serviciul prestat nu poate fi considerat defectuos, aşa cum susţine reclamantul, având în vedere că acesta a putut folosi sumele împrumutate potrivit destinaţiei, iar art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea 240/2004 vizează un bun mobil şi nu un serviciu de creditare.

Aşadar, clauzele contestate sunt excluse de la analiza caracterului abuziv conform legislaţiei specifice, întrucât vizează prestaţiile esenţiale ale creditului, în contract nu există nicio clauză de risc valutar, pentru ca instanţa să o poată analiza, iar evoluţia ulterioară a cursului de schimb a CHF nu este de natură să vicieze obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat.

A motivat tribunalul că nu se poate reţine nici incidenţa alin. (1) lit. b) din Anexa Legii 193/2000, clauzele contestate nepresupunând în sine un dezechilibru semnificativ.

3. Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A. care au fost soluţionate prin decizia civilă nr. 1781/2017 din 2 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul respingerii ca nefondate.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, faţă de criticle invocate de apelantul reclamant, că sentinţa atacată respectă exigenţele procedurale privind motivarea prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât tribunalul a indicat raţiunile pe care şi-a întemeiat soluţia, grupând şi sintetizând argumentele reclamantului într-o formă coerentă şi inteligibilă, prin raportare la instituţiile de drept incidente cauzei, iar situaţia de fapt a fost corect stabilită, în conformitate cu probele administrate în dosar, soluţia în drept fiind corectă în raport cu situaţia de fapt reţinută.

Cât priveşte celelalte critici invocate de apelantul reclamant, instanţa de apel a reţinut că vor fi analizate corelativ cu motivele de apel invocate de către apelanta pârâtă.

Astfel, instanţa de apel a motivat că în mod corect a constatat tribunalul caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 4.6 teza a III a şi art. 5.9 teza a II a din Contract, reţinând că acestea au caracter abuziv şi sunt supuse controlului din perspectiva Legii 193/2000.

Conform acestor clauze, a arătat instanţa de apel, banca în îndeplinirea mandatului acordat de client poate să-şi asigure contravaloarea ratelor pe care trebuie să le achite acesta prin efectuarea schimbului valutar utilizând propriile cotaţii.

În cauză, instanţa de apel a arătat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, tribunalul reţinând în mod corect caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat cu pârâta şi faptul că banca nu a dat dovadă de bună-credinţă, inserând această clauză pentru a-şi asigura venituri suplimentare. Totodată, în mod corect a reţinut prima instanţă că aceste clauze sunt abuzive, întrucât dezechilibrul contractual se creează în defavoarea reclamantului deoarece acesta nu cunoaşte întinderea obligaţiei asumate la încheierea contractului, cu privire la menţiunile din respectivele clauze.

Instanţa de prim control judiciar a argumentat că în mod corect a reţinut tribunalul faptul că, în cuprinsul acestor clauze nu se precizează în termeni clari şi inteligibili care sunt cotaţiile proprii pe care banca le poate utiliza şi cât de mult este împovărat clientul prin utilizarea acestora, iar clientului nu i s-au explicat care sunt consecinţele incidenţei acestor clauze, care sunt costurile suportate în plus de consumator.

Instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile pârâtei prin care aceasta susţine că, pentru a se da eficienţă compensării menţionate, clauzele în discuţie cuprind o împuternicire specială dată de împrumutaţi băncii de a debita conturile deschise pe numele acestora, indiferent de valuta contului, doar în măsura în care sunt înregistrate sume restante la plata creditului, în scopul acoperirii restanţelor, întrucât tocmai acest mandat inserat în clauzele contractuale în mod abuziv de către Bancă a fost reclamat prin contestarea acestor clauze.

De asemenea, instanţa de apel a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă referitor la acest aspect că nu i s-a explicat clientului care sunt consecinţele incidenţei acestor clauze şi care sunt costurile suportate în plus de consumator. Chiar dacă acţionează ca un mandatar banca nu este îndreptăţită ca în exercitarea acestui mandat să împovăreze în mod excesiv obligaţiile de plată pe care acesta şi le-a asumat, utilizând cotaţiile cele mai mari.

Cu privire la obligaţia de informare, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu poate fi îndeplinită prin prezentarea doar a ofertei de credit şi completarea cererii de credit, în condiţiile în care apelantul reclamant a invocat expres că obligaţia de informare ce incumbă profesionistului impune ca informarea consumatorului să fie completă, potrivit art. 44 şi 45 din Codul Consumului, art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992, clară, potrivit art. 44 şi 47 din Codul Consumului, art. 18, 19 din O.G. nr. 21/1992, neechivocă, corectă şi actualizată.

Instanţa de apel a argumentat că punctele 18 şi 19 din preambulul Directivei 2008/48/CE menţionează importanţa obligaţiei de informare într-un mod clar, concis, vizibil, inclusiv a conţinutului publicităţii cu privire la produse de creditare, neîndeplinirea corespunzătoare a acesteia demonstrând atât caracterul nenegociat al contractului, cât şi reaua-credinţă a pârâtei la încheierea convenţiei, cum corect s-a invocat şi de către apelantul reclamant.

În ceea ce priveşte restul acţiunii, instanţa de apel a motivat că în mod legal şi temeinic prima instanţă a reţinut că este neîntemeiată.

Astfel, tribunalul a reţinut corect că ţin de însăşi esenţa contractului clauzele contestate care fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul, iar din acest punct de vedere, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000, pentru că vizează prestaţiile esenţiale ale contractului, iar în absenţa lor contractul nu ar mai produce efecte juridice.

De asemenea, în mod corect a reţinut tribunalul că în contract nu a fost inserată o clauză de risc valutar, conform căreia în sarcina consumatorului să fi fost instituită o taxă suplimentară care să îl defavorizeze, ci suma împrumutată trebuie restituită în aceeaşi monedă în care a fost acordată, conform art. 1576 C. civ. vechi. Sub argumentaţia riscului valutar, care nu există în contract, reclamantul a susţinut aspecte ce rezultă dintr-un fapt extrinsec contractului, respectiv evoluţia pe parcursul derulării contractului a cursului dintre moneda acordării împrumutului şi moneda în care împrumutatul îşi câştigă veniturile, or, nulitatea unor clauze contractuale, în ipoteza vizată în acţiune trebuie să rezulte din contract şi nu din aspecte ulterioare încheierii acestuia a mai reţinut instanţa de apel în acord cu tribunalul.

În continuare, instanţa de apel a arătat că, invocând răspunderea civilă delictuală a băncii, reclamantul nu poate fi exonerat de plata obligaţiilor de restituire a creditului în aceeaşi specie şi calitate, tribunalul constatând că reclamantul nu critică fiecare clauză contractuală în parte din perspectiva incidenţei sancţiunii nulităţii conform dispoziţiilor legii civile.

Apoi, în acord cu tribunalul, instanţa de apel a reţinut că, la încheierea oricărui contract de credit într-o altă monedă decât moneda naţională, clientul îşi asumă, în deplină cunoştinţă de cauză obligaţia restituirii împrumutului în moneda în care a fost contractat, inclusiv din perspectiva costurilor aferente. În contract nu este prevăzut un mecanism de schimb valutar sau o taxă de schimb aferentă care să fie percepută de bancă şi care să genereze un risc de schimb intrinsec clauzelor contractuale. Reclamantul nu a probat că atitudinea şi acţiunile băncii au încălcat obligaţia de informare cu privire la evoluţia ulterioară a cursului de schimb valutar iar acestea nu vizează executarea contractului.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în mod corect tribunalul a arătat că serviciul prestat nu poate fi considerat defectuos, având în vedere că reclamantul a putut folosi sumele împrumutate potrivit destinaţiei, iar art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea 240/2004 vizează un bun mobil şi nu un serviciu de creditare. Totodată, reclamantul nu poate pretinde că suma împrumutată nu ar fi putut fi folosită conform destinaţiei convenite în contract pentru a se putea invoca o deficienţă, iar acesta nu a probat că banca ar fi creat vreo confuzie în privinţa obligaţiei de restituire a creditului în aceeaşi monedă cu cea împrumutată.

4. La data de 19 decembrie 2017, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1781/2017 din 2 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că, deşi la termenul de judecată din data de 02 noiembrie 2017, a învederat instanţei soluţia pronunţată de către CJUE în cauza C-186/16 şi a formulat concluzii scrise cu privire la incidenţa deciziei şi obligaţiile instanţei naţionale prin raportare la această decizie, instanţa de apel a ignorat aceste aspecte, încălcând astfel dispoziţiile art. 4 din C. proc. civ.

Printr-o altă critică subsumată acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi a aplicat greşit prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în raport cu aceste prevederi instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe în fond, deci să facă o nouă judecată în fapt şi în drept, pe baza celor invocate în faţa primei instanţe, aspect nerealizat în cauză.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de răspunsurile la întrebările preliminare oferite de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Reclamantul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce în materie procedurală are semnificaţia încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul arată faptul că, raportat la exigenţele deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii este greşită întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Astfel, paragrafele 26-31 din decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă se constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanţa sa verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie, obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Instanţa europeană subliniază că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Consideră recurentul că acestea sunt reperele după care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, se arată că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Precizează recurentul că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 la paragraful 31, excepţia este de strictă interpretare. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei Directivei 93/13, în preambulul căreia s-a arătat la alin. (13), teza a II-a că "statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, se arată, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Consideră recurentul că dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii, ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă, dar că sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Susţine recurentul că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, se arată că instanţa europeană statuează la paragraful 32 din cauza C-186/16 în sensul că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă în sensul că, chiar dacă instanţa constată că reflectă principiul nominalismului clauzele contestate, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat la paragraful 37 din decizia dată în speţa Andriciuc următoarele:

"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13". În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din decizie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene accentuând faptul că "această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil.

Susţine recurentul că revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În aceasta privinţă, arată recurentul, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene face o vastă analiză, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultă că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei şi informarea, în faza precontractuala, adică anterior semnării contractului, privind consecinţele economice ale clauzei.

Arată recurentul că, la paragraful 47 din decizia dată în speţa Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene impune, ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Recurentul arată că, atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, indicând în acest sens paragraful 56 din decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

De asemenea, susţine recurentul, banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare, paragraful 50 din decizie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene indicând expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Apreciază recurentul că banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, dar mult mai important este ca ea trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurentul arată că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit şi precizează că stabileşte Codul consumului o astfel de obligaţie de avertizare pe mai multe paliere, sens în care se raportează la dispoziţiile pe care le consideră relevante, art. 15, art. 45, precizând că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene, reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

Se arată că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, nu este o sarcină excesivă impusă creditorului, ci o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină având o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată.

Recurentul apreciază că este contrară legii şi jurisprudenţei Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv contrară recentei soluţii din speţa Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind eronată susţinerea că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru banca aceasta imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauza de înlăturare a răspunderii. Se arată că o astfel de practică, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k) şi art. 6, 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Recurentul consideră că Banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative, care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

Recurentul arată că, în situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate. In urmarea acestei sancţiuni, care va face inoperabila clauza de risc valutar, recurenţii apreciază că ar trebui antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, şi prin stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul, raportându-se la considerentele Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, arată că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 şi face trimitere la studii publicate pe această temă.

Consideră recurentul şi că dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.

De asemenea, recurentul a susţinut că dezechilibrul poate surveni încheierii contractului, iar omisiunea informării sau ocultarea informaţiei confirmă dezechilibrul contractual şi probează reaua-credinţă a băncii. Lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare. Un contract care nu respectă aceste cerinţe se transformă din contract comutativ în contract aleatoriu, iar această transformare este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

În fine, recurentul a subliniat faptul că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică. Răspunderea civila delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar. Răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat de consumatorul reclamant, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU indicat cu costurile şi în condiţiile contractuale contemporane încheierii contractului.

4. La data de 15 februarie 2018, pârâta B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului cu privire la motivul III de casare, raportat la faptul că motivele invocate de recurent nu se încadrează în ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, s-a învederat că, prin intermediul motivului III de casare, sub aparenta neanalizare a cauzei din perspectiva Hotărârii Andriciuc, în fapt recurentul tratează aceasta cale extraordinara de atac ca pe o cale ordinară, devolutivă, criticile aduse de recurent deciziei din apel având ca obiect pretinsa interpretare greşită a contractului de către instanţa de apel şi reţinerea eronată, de către aceasta a situaţiei de fapt ce rezulta din probe.

Astfel de motive nu pot fi avute în vedere într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul, ale cărui motive ce atrag casarea sunt expres si limitativ stabilite de lege prin art. 488 C. proc. civ.. În fapt, recurentul reia susţinerile prezentate anterior în fata instanţelor de fond - prima instanţa si instanţa de apel - şi asupra cărora acestea s-au şi pronunţat.

Pe fondul cauzei, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. La data de 15 februarie 2018, pârâta B. S.A. a formulat recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate sub aspectul soluţiei de constatare a nulităţii absolute parţiale a clauzelor prevăzute la art. 4.6 teza a III-a şi art. 5.9 teza a II-a din contractul de credit din 18.12.2007.

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, ale Codului consumului, ale O.G. nr. 21/1992 atunci când a reţinut existenţa unui dezechilibru semnificativ, reaua-credinţă a pârâtei şi încălcarea obligaţiei de informare.

Clauzele în discuţie fac aplicarea principiului compensaţiei şi reprezintă totodată un mandat acordat băncii pentru situaţia în care debitorul nu alimentează la scadenţă contul denominat în franci elveţieni cu suma datorată cu titlu de rată sau prima de asigurare, în schimb deţine disponibil în conturi exprimate în alte monede, pentru care banca este mandatată să efectueze schimbul valutar în CHF utilizând propriile cotaţii, a susţinut recurenta-pârâtă.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că pentru toţi clienţii este acelaşi curs de schimb pentru fiecare valută şi se afişează zilnic la sediile băncii, menţionându-se, totodată, că în decizia atacată nu se indică nicio dispoziţie legală care ar obliga banca să utilizeze cele mai avantajoase cotaţii pentru client. Schimbul valutar efectuat exclusiv în cadrul clauzelor contestate reprezintă un serviciu prestat efectiv de bancă, distinct de prestaţiile tipice pentru un contract de credit, generat de culpa debitorului în asigurarea plăţii ratelor, prin urmare este justificată folosirea unei cotaţii proprii, diferite de cursul BNR.

Totodată, s-a subliniat că, în cauză, nu există niciun dezechilibru semnificativ prin aceea că debitorul nu cunoaştea, la momentul încheierii contractului, întinderea obligaţiei asumate, astfel cum eronat reţine instanţa de apel.

În raport cu formularea art. 4.6 teza a III-a şi art. 5.9 teza a II-a, clauzele sunt clare şi inteligibile, consumatorul are posibilitatea să cunoască ipoteza în care se vor aplica, mecanismul de aplicare şi consecinţele economice, respectiv debitarea altor conturi cu sumele echivalente creanţei scadente, la cursul de schimb al băncii făcut public pentru ziua respectiva.

A precizat recurenta că aceste clauze nu au operat până în prezent, întrucât debitorul a asigurat întotdeauna existenţa în cont la scadenţă a sumelor datorate.

6. La data de 5 martie 2018, recurentul-reclamant A. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi a apărărilor invocate de pârâtă prin întâmpinare.

La data de 2 aprilie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident al pârâtei, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la art. 489 coroborat cu art. 488 C. proc. civ.

Astfel, s-a susţinut că recursul formulat de B. S.A. nu respectă dispoziţiile legale, având în vedere că, deşi a formulat un recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile deciziei pronunţate în apel sunt unele devolutive.

Prin urmare, nu sunt indicate expres normele de drept material aplicate greşit de către instanţa de apel, recurenta-pârâtă indicând generic faptul că instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale, Legea nr. 193/2000, Codul Consumului şi O.G. Nr. 21/1992.

Încadrarea recursului în motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 impunea în mod expres indicarea textelor de lege aplicate greşit şi motivele pentru care recurenta consideră că au fost aplicate greşit.

Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecarea recursurilor declarate în cauză, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri.

Prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a repus cauza pe rol, întrucât nu mai subzista temeiul care a generat suspendarea judecării recursurilor, şi a respins excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A., invocată de pârâtă, precum şi excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta B. S.A., invocată de reclamant, reţinând că ambii recurenţi au formulat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. De asemenea, a admis în principiu recursurile declarate de reclamant şi de pârâtă, fiind stabilit termen de judecată la data de 1 octombrie 2019.

Totodată, prin încheierea din data de 4 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor deciziei nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant, constatând incidenţa în cauză a prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Prin încheierea din 1 octombrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul reclamantului A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge ca nefondat, reţinând următoarele:

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că, deşi la termenul de judecată din data de 02 noiembrie 2017, a învederat instanţei soluţia pronunţată de către CJUE în cauza C-186/16 şi a formulat concluzii scrise cu privire la incidenţa deciziei şi obligaţiile instanţei naţionale prin raportare la această decizie, instanţa de apel a ignorat aceste aspecte, încălcând astfel dispoziţiile art. 4 din C. proc. civ.

Printr-o altă critică subsumată acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi a aplicat greşit prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., întrucât în raport cu aceste prevederi legale instanţa de apel avea obligaţia să se pronunţe în fond, deci să facă o nouă judecată în fapt şi în drept, pe baza celor invocate în faţa primei instanţe, aspect nerealizat în cauză.

Aceste critici sunt nefondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, instanţa de apel a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamant, reţinând în motivarea deciziei atacate că vizează însăşi esenţa contractului clauzele contestate, respectiv cele prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.2 din contract, precum şi că acestea fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul, iar din acest punct de vedere, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000.

Este adevărat că instanţa de apel nu a menţionat în mod expres incidenţa cauzei C-186/16 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, însă prin motivarea efectuată a făcut aplicarea acestei decizii, reţinând că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000 clauzele contestate.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, prima dintre acestea vizând în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Or, instanţa de apel, reţinând că vizează însăşi esenţa contractului clauzele contestate, precum şi că acestea fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul, a procedat la analiza apelului reclamantului cu respectarea deciziei instanţei europene, astfel încât nu sunt fondate criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 4 din C. proc. civ.

Aşadar, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ci, dimpotrivă, aceasta printr-un raţionament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererilor formulate, arătând pentru ce motiv nu mai poate examina condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv.

De asemenea, în speţă, instanţa de prim control judiciar, procedând la soluţionarea apelului reclamantului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a expus, în mod clar, precis şi concis argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Din argumentaţia formulată prin cererea de recurs, rezultă că recurentul-reclamant înţelege să critice neanalizarea de către instanţa de apel a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 şi art. 4.2 din contract.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţa de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 referindu-se la clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Având în vedere considerentele arătate, critica recurentului prin care se susţine că analiza efectuată de instanţa de apel este greşită întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, nu este fondată.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamantul A..

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâta B. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl admită, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelul pârâtei, aceleiaşi instanţe, reţinând următoarele:

Înalta Curte reţine că pârâta B. S.A. a formulat recurs incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate sub aspectul soluţiei de constatare a nulităţii absolute parţiale a clauzelor prevăzute la art. 4.6 teza a III-a şi art. 5.9 teza a II-a din contractul de credit.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 4.6 teza a III-a, respectiv art. 5.9 teza a II-a în sensul că "eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat", iar prima instanţă a constatat caracterul abuziv şi nulitatea acestor clauze prevăzute în tezele arătate, soluţie care a fost menţinută de instanţa de apel.

Criticile recurentei-pârâte cu privire la constatarea de către instanţa de apel a caracterului abuziv al acestor clauze contractuale contestate de reclamant "eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat" sunt întemeiate.

Astfel, Înalta Curte reţine că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de dispoziţiile legale menţionate în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Clauza stabilită la art. 4.6 din contractul de credit prevede "Dacă în contul curent nu exista disponibil suficient pentru stingerea obligaţiei de plată scadentă, Banca, la libera sa apreciere, are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a debita cu suma corespunzătoare orice alt cont de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen) al împrumutatului, în scopul efectuării plăţilor datorate. Banca este mandatată de împrumutat prin prezentul contract să efectueze, dacă este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat".

De asemenea, potrivit art. 5.9 din contractul de credit, "Dacă în contul curent menţionat la art. 2.1. nu exista disponibil suficient pentru stingerea obligaţiei de plată a primei de asigurare scadentă, Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia să debiteze cu suma corespunzătoare orice alt cont de disponibilităţi sau de depozit (chiar neajuns la termen) deschis pe numele împrumutatului la Bancă, efectuând, dacă este cazul, şi schimbul valutar în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat".

Înalta Curte constată că dispoziţiile contractuale prevăzute la clauza 4.6 şi 5.9 vizează o situaţie de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către consumator, situaţie în care banca poate interveni la scadenţă prin debitarea oricărui cont al împrumutatului, în scopul efectuării plăţilor datorate. În această ipoteză, prin teza a II-a a clauzei 4.6 banca este mandatată de împrumutat să efectueze, dacă e cazul, şi schimbul valutar prin utilizarea propriilor cotaţii, iar teza a III-a a clauzei 4.6, respectiv teza a II-a a clauzei 5.9 prevăd că eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat.

Teza a III-a a clauzei 4.6 şi teza a II-a a clauzei 5.9 au în vedere eventualele diferenţe de curs valutar dintre cotaţia băncii folosită în cazul unei neexecutări culpabile a obligaţiilor de către consumator şi orice alte cotaţii de pe piaţa valutară la care împrumutatul ar fi putut să-şi procure singur valuta.

În speţă, aşa cum s-a arătat, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 4.6 teza a III-a, respectiv art. 5.9 teza a II-a cuprinzând sintagma "eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat", fără a se solicita şi constatarea nulităţii absolute a celorlalte prevederi ale acestor clauze, iar instanţele devolutive au constatat caracterul abuziv în limita celor solicitate.

În aceste context, instanţa de apel urmează să verifice în ce măsură, în condiţiile în care nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al tezei I şi II din art. 4.6 şi, respectiv, al tezei I din art. 5.9 care prevedea posibilitatea băncii ca în ipoteza neexecutării obligaţiei să debiteze alte conturi ale împrumutatului prin utilizarea cotaţiilor proprii, are caracter abuziv teza a III-a din art. 4.6, respectiv teza a II-a din art. 5.9, în sensul că eventualele diferenţe de curs valutar sunt suportate de reclamant în calitate de împrumutat.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că până în prezent aceste clauze nu au fost aplicate, deoarece reclamantul şi-a îndeplinit întocmai obligaţiile de plată, astfel încât este corectă şi critica prin care s-a susţinut că, în mod greşit, şi în lipsa unei analize efective a clauzei s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Aşa fiind, instanţa de apel urmează a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate, în condiţiile în care nu s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al tezei I şi II din art. 4.6 şi, respectiv, al tezei I din art. 5.9. Va verifica dacă aceste clauze contestate de reclamant, teza a III-a a clauzei 4.6, respectiv teza a II-a a clauzei 5.9 cuprinzând sintagma "eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat" creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, precum şi dacă avea posibilitatea consumatorul să cunoască ipoteza în care se vor aplica aceste clauze, mecanismul de aplicare şi consecinţele economice, respectiv debitarea altor conturi cu sumele echivalente creanţei scadente, la cursul de schimb al băncii făcut public pentru ziua respectiva.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1781/2017 din 2 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. Totodată, va admite recursul incident declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa, în parte, şi va dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelul pârâtei, aceleiaşi instanţe. Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1781/2017 din 2 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul incident declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii pe care o casează, în parte, şi dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelul pârâtei, aceleiaşi instanţe.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.