Exclusion of currency-repayment clauses from unfair-terms review as reflecting suppletive domestic law, and validity of banking commissions despite lack of individual negotiation
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court dismissed the creditor’s appeal, thereby upholding the lower court’s decision which largely rejected the consumer’s claims and ordered the consumer to pay legal costs, confirming that the disputed contractual clauses were not abusive. The dispute concerned a consumer credit agreement in Swiss francs, where the borrower challenged specific clauses as abusive under consumer protection laws: commissions for credit issuance and administration (alleged to be undefined, disproportionate, and not reflecting actual services) and the obligation to repay the loan in the original currency despite exchange rate fluctuations (with the plaintiff also seeking a "freezing" of the exchange rate or application of the theory of imprevisiun). The Court ruled that the clauses regarding commissions were valid because they were clearly defined, intelligible, and reflected genuine consideration, satisfying the clarity requirements of EU Directive 93/13 and Romanian Law No. 193/2000; conversely, the clauses mandating repayment in the original currency were excluded from the scope of the Unfair Contract Terms Directive because they merely reflect mandatory or suppletive domestic law provisions (specifically the principle of nominalism), and thus cannot be assessed for abusiveness.
Legislator headnote
AI generatedart. 4 din legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000, art. 1578 din C. civ, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 969 din C. civ, art. 453 C. proc. civ; Exclusion of currency-repayment clauses from unfair-terms review as reflecting suppletive domestic law, and validity of banking commissions despite lack of individual negotiation: In drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, art. 948, 969 C. civ., art. 10 alin. (2), art. 223 alin. (3), (29)3, 451 şi 455 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020
Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, la data de 11 martie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate abuzivă şi nulă clauza de la pct. V 5.1 lit. c) din convenţia de credit nr. x/28.02.2008 încheiată cu pârâta referitoare la comisionul de administrare şi să se dispună înlăturarea din convenţie a acestei clauze, să se constate abuzivă şi nulă clauza de la pct. V 5.1 lit. b) din convenţia de credit nr. x/28.02.2008 încheiată cu pârâta, referitoare la comisionul de acordare şi să se dispună înlăturarea din convenţie a acestei clauze, să se dispună obligarea pârâtei să-i restituie sumele achitate cu titlu de comision de administrare, începând cu data de 06.04.2009 şi până la data introducerii acţiunii în cuantum de 6867.07 CHF şi în continuare până la restituirea efectivă a acestora, precum şi dobânda legală. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei să-i restituie sumele achitate cu titlu de comision de acordare în cuantum de 1330 CHF, precum şi dobânda legală şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
In drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, art. 948, 969 C. civ., art. 10 alin. (2), art. 223 alin. (3), (29)3, 451 şi 455 C. proc. civ.
La termenul de judecată din data de 18 iunie 2015, reclamanta A. a depus la dosar cerere privind precizarea acţiunii prin care a învederat instanţei faptul că înţelege să-şi completeze capetele cererii de chemare în judecată şi motivele acesteia, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate abuzive şi nule clauzele din convenţia de credit nr. x/28.02.2008 prevăzute la art. 6.1 şi art. 6.1.3 privind efectuarea plăţilor în valută în care fost acordat creditul şi suportarea de către împrumutat-codebitor a diferenţelor de curs valutar, să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, să se constate abuzivă şi nulă clauza de la art. 5.2 din convenţia de credit nr. x/28.02.2008, referitoare la dreptul creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului prin modalităţile prevăzute la art. 4.4. şi să se dispună înlăturarea din convenţie a acestei clauze. La art. 6.1 din convenţia de credit nr. x/28.02.2008, se stipulează că "rambursarea ratelor decredit se va face în valuta în care a fost acordat creditul", iar la art. 6.1.3 "Banca este mandatată de împrumutat prin prezentul contract să efectueze dacă este cazul, şi schimbul valutar, în numele şi pentru acesta, utilizând propriile cotaţii şi completând documentele aferente acestei operaţiuni. Eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat".
Prin sentinţa civilă nr. 6858 din 17 septebrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.
2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 30 octombrie 2015, sub dosarul nr. x/2015.
Prin sentinţa civilă nr. 7231 din 18 decembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii modificatoare ca neîntemeiate, a admis în parte acţiunea reclamantei A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 5.2 din contractul dintre părţi şi a respins în rest pretenţiile ca neîntemeiate, obligând reclamanta A. la 4000 RON cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în raport cu solicitarea reclamantei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, raporturile contractuale dintre părţi intră însă sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant şi consumatori, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.
În privinţa clauzei referitoare la comisionul de acordare a creditului, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 4 din legea nr. 193/2000, lipsa negocierii contractului nu este prin ea însăşi de natură a atrage sancţiunea nulităţii unei clauze din contract, cât timp în cauză nu pot fi primite argumentele reclamantei privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Şi aceasta, întrucât modalitatea de redactare a clauzei este neechivocă, contraprestaţia băncii există, sunt stabilite prestaţiile concrete ale băncii, iar instanţa de judecată nu poate cenzura contractul părţilor sub aspectul preţului perceput de către profesionist pentru un anumit serviciu.
Cât priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare, tribunalul a motivat că în cuprinsul contractului au fost explicate clar care sunt costurile aferente contractului de credit şi că nu poate constata caracterul abuziv al unei clauze pentru motivul că preţul solicitat pentru un anumit serviciu este prea mare faţă de prestaţia executată, cu atât mai mult cu cât clauza a fost exprimată într-un mod clar şi inteligibil.
Tribunalul a argumentat că, pe de o parte, prin expunerea modalităţii de calcul a comisionului de administrare, consumatorul a fost în măsură a aprecia, chiar de la momentul încheierii contractului care sunt sumele de bani percepute pentru acest serviciu, iar pe de altă parte din chiar cuprinsul denumirii comisionului se poate deduce că acesta priveşte efectuarea de operaţiuni de cont bancar realizate de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului.
În plus, chiar şi în măsura în care s-ar considera că aceste comisioane nu fac parte din obiectul contractului, tribunalul a motivat că nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000, întrucât nu se poate reţine existenţa niciunui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar în ceea ce priveşte componenta subiectivă a constatării caracterului abuziv nu au fost prezentate argumente temeinice pentru a se reţine reaua credinţă a profesionistului bancar la practicarea acestor două tipuri de comisioane.
În concluzie, tribunalul a argumentat că nu pot fi încadrate cele două tipuri de comisioane, comisionul de acordare şi administrare, în prevederile pct. 1 lit. b) din Anexa la legea nr. 193/2000, dimpotrivă, clauzele contestate au fost redactate în mod clar fie prin individualizarea sumei globale, în cazul comisionului de acordare, fie prin exprimarea unui procent matematic, în cazul comisionului de administrare, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecinţelor patrimoniale ale obligaţiilor asumate prin contract.
Pe cale de consecinţă, tribunalul a respins şi capetele de cerere privind restituirea sumelor solicitate cu titlu de comisioane de acordare, de administrare şi de dobânda aferentă acestor sume, în considerarea principiului de drept conform căruia accesoriul urmează soarta principalului.
Referitor la petitul privind clauza de la art. 5.2 din convenţia de credit, referitoare la dreptul creditorului de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare, din cadrul aceluiaşi capitol, tribunalul a reţinut caracterul abuziv al acesteia, constatând nulitatea absolută.
Pretenţiile reclamantei privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei prevăzute la art. 6.1 şi art. 6.1.3 privind efectuarea plăţilor în valuta în care fost acordat creditul şi suportarea de către împrumutat-codebitor a diferenţelor de curs valutar şi cele privitoare la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, au fost respinse de prima instanţă.
Astfel, tribunalul a reţinut că simpla formulare a unei oferte de creditare în CHF, pentru suma solicitată de către consumatori, nu este ilicită şi nu poate conduce la reţinerea incidenţei Legii nr. 193/2000. De asemenea, a arătat că, având în vedere notorietatea fluctuaţiei cursului valutar, nu era necesară o informare expresă în acest sens a reclamantei, iar în privinţa diferenţelor de curs valutar, nu s-a făcut nicio dovadă concretă în sensul că pârâta a anticipat creşterea semnificativă a cursului şi, cu rea-credinţă, a ascuns acest aspect consumatorilor, cu intenţia de a-şi procura câştiguri ilicite din diferenţele de curs valutar.
Tribunalul a motivat că nu este îndeplinită nici condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care acest dezechilibru trebuie raportat la momentul încheierii contractului şi trebuie să vizeze aspecte intrinseci acestuia, nu extrinseci, aşa cum invocă reclamanta.
Aplicând în acest context criteriile de stabilire a dezechilibrului semnificativ, indicate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-414/11 Mohamed Aziz vs Caixa D’Estalvis de Catalunya, prima instanţă a reţinut că, având în vedere contractarea unui credit în CHF, virarea sumei în această monedă de către bancă, este legitim să se presupună că, în urma unei negocieri individuale, reclamanta ar fi acceptat restituirea creditului tot în CHF, aceasta fiind, de altfel, regula în dreptul român şi pe piaţa financiară.
Lipsa dezechilibrului care ar fi produs prin clauzele contestate este evidenţiată şi de faptul că acestea, stipulând restituirea creditului în moneda acordată, nu pun consumatorii într-o situaţie inferioară celei care ar rezulta din dispoziţiile legale supletive din dreptul intern, a arătat prima instanţă.
Chiar dacă aceste clauze nu ar fi fost stipulate în contract şi chiar dacă s-ar face abstracţie de ele, art. 1578 din C. civ. de la 1864 incident în speţă, impune restituirea sumei împrumutate în aceeaşi monedă, în cauză fiind aplicabile şi prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în raport cu care clauzele contractuale de la art. 6.1 şi art. 6.1.3 nu presupun dificultăţi de înţelegere, fiind clare şi inteligibile, a argumentat tribunalul.
În speţă, întrucât contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, tribunalul a arătat că se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864.
Aşadar, a argumentat prima instanţă, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, astfel încât achitarea ratelor în moneda acordată, CHF, indiferent de fluctuaţiile acesteia, nu poate fi considerată ilicită, cu atât mai mult cu cât nu au fost dovedite întemeiate susţinerile reclamantei privind incidenţa normelor speciale din materia drepturilor consumatorilor. Nici legislaţia specială din materia drepturilor consumatorului şi nici jurisprudenţa comunitară nu conţin elemente care să determine înlăturarea de la aplicare a acestui principiu.
Tribunalul a motivat că nu pot fi primite solicitările reclamantei privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau denominarea în moneda naţională a plăţilor ratei, reţinând că ar echivala convertirea creditului în RON cu o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens, o astfel de măsură contravenind principiului nominalismului monetar, consacrat pe cale legală de C. civ.
Totodată, a reţinut prima instanţă, în condiţiile în care nu se justifică nulitatea vreunei clauze contractuale în temeiul legislaţiei speciale din materia drepturilor consumatorilor, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile legale de drept comun, inclusiv cele ale art. 969 din C. civ. de la 1864, conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta să plătească pârâtei B. S.A. suma de 4000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Împotriva sentinţei nr. 7231 din 18 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A., care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1621 din 20 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că acţiunea de faţă este în realitate, în primul rând, o acţiune ce vizează caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acţiune în aplicarea teoriei impreviziunii, care pleacă de la ideea unui contract perfect valabil ce devine prea oneros pentru una din părţi, iar nu de la un contract abuziv, adică lovit de nulitate.
În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor contestate, instanţa de apel a arătat că, într-adevăr, din prezentarea unei oferte, la solicitarea celui interesat, nu se poate trage concluzia unor veritabile negocieri, astfel încât se poate afirma că există un contract nenegociat, de adeziune. Însă această singură condiţie îndeplinită nu poate conduce la admiterea cererii, fiind necesar a fi îndeplinite şi cerinţele neafectării obiectului principal al contractului dintre părţi şi al producerii unui dezechilibru vădit între părţi prin clauzele respective.
În ceea ce priveşte producerea unui dezechilibru vădit între părţi prin clauzele contestate instanţa de apel a reţinut că argumentaţia din cererea de apel, respectiv din cererea de chemare în judecată vizavi de această condiţie se referă la aceea că pârâta a pus exclusiv riscul valutar în seama împrumutatului şi nu a respectat obligaţia de informare a consumatorului.
A reţinut instanţa de apel că dezechilibrul dintre drepturile părţilor se referă la situaţia contractuală concretă în care se află acestea, respectiv la o perioadă concomitentă şi ulterioară încheierii contractului, iar nu la perioada antecontractuală. Aşadar nersepectarea de către bancă a obligaţiei de informare, obligaţie precontractuală, nu înseamnă prin ea însăşi că orice clauze constrângătoare pentru consumator sunt abuzive pentru că, de pildă, nu întotdeauna astfel de clauze produc un dezechilibru semnificativ contractual. Informarea cu privire la situaţia economică a unei anume valute presupune discuţii ample, deci este evident precontractuală, neputând fi imaginată ca fiind concomitentă încheierii contractului de credit.
Dacă se apreciază că, este un element al informării consumatorului, claritatea clauzelor contractuale, atunci acest element este concomitent încheierii contractului şi trebuie luat în calcul la stabilirea caracterului abuziv, a motivat instanţa de apel. Cât timp clauza este clară în sensul de a impune apelantei o anume obligaţie de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene, respectiv este determinată existenţa obligaţiei, cuantumul acesteia, scadenţa şi debitorul obligaţiei respective, nu se poate reţine caracterul abuziv al acesteia pentru neclaritate.
Instanţa de apel a reţinut că, prin argumentele formulate, reclamanta susţine, în realitate, că într-un contract de împrumut de consumaţie, care are ca obiect sume de bani în valută, împrumutătorul trebuie să asigure protecţie împrumutatului pentru creşterea cursului valutar, altfel în mod automat echilibrul contractual este afectat în defavoarea consumatorului. O astfel de susţinere însă este legată în primul rând de necesitatea respectării cerinţei neafectării obiectului principal al contractului dintre părţi prin cercetarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale respective.
Instanţa de apel a motivat că, întrucât este alterată însăşi valoarea împrumutului printr-o pretinsă stabilire a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la valoarea împrumutului de restituit rezultă că este afectat preţul contractului, preţul serviciilor, pretins de către bancă, fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
A mai adăugat instanţa de apel că restituirea unei sume împrumutate întocmai în condiţiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de către lege, respectiv art. 1584 C. civ. de la 1864 sau art. 2158 alin. (1) şi art. 2164 Noul C. civ., astfel că şi în lipsa clauzei contestate apelanta trebuia să restituie la scadenţa stabilită aceeaşi cantitate de CHF, indiferent unde, când şi cum alegea să facă schimbul valutar. Prin urmare, a argumentat instanţa de apel, nici nu are relevanţă dacă banca şi-a încălcat obligaţia de consiliere a consumatorului pentru reţinerea caracterului abuziv al clauzei contestate, deoarece prevederea unei clauze contractuale care doar reia o regulă impusă de lege nu poate însemna impunerea unei clauze abuzive.
Prin paragrafele 27-29 ale hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc, C-186/16, a reţinut instanţa de apel, se arată foarte clar că nu se poate ajunge la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale care reia fără diferenţe o regulă impusă de o prevedere legală naţională, iar, ulterior, în considerentele acestei hotărâri, instanţa europeană a menţionat cum ar trebui analizat caracterul abuziv al unei clauze de restituire a unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care împrumutatul îşi are veniturile.
În ceea ce priveşte lipsa motivului perceperii şi lipsa unei definiţii contractuale a comisionului de acordare şi a celui de administrare instanţa de apel a arătat că nu constă caracterul clar al clauzei doar în claritatea formulei matematice în baza căreia au fost calculate aceste comisioane.
Claritatea unei clauze contractuale este o noţiune juridică ce desemnează atât claritatea formulei, cât şi claritatea obligaţiei. Cât timp clauza este clară în sensul de a impune apelantei o anume obligaţie de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene, respectiv este determinată existenţa obligaţiei, cuantumul acesteia, scadenţa şi debitorul obligaţiei respective, nu se poate reţine caracterul abuziv al unei clauze pentru lipsa unei definiţii detaliate a comisioanelor astfel percepute, dincolo de faptul că, oricum, titulatura comisioanelor demonstrează scopul perceperii lor.
În ceea ce priveşte lipsa unei contraprestaţii a băncii vizavi de sumele încasate cu titlu de comision de acordare, respectiv de administrare, instanţa de apel a motivat că dihotomia principal-accesoriu în domeniul obiectului contractual nu se fundamentează doar pe compararea cuantumului diferitelor sume din contract, ci pe o apreciere juridică a drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Această apreciere juridică, a argumentat instanţa de apel, este complexă şi presupune identificarea scopului încheierii contractului şi apoi scopul prevederii fiecărei clauze contractuale, raportarea scopului respectiv la natura contractului astfel încât să se formeze o imagine asupra valorii juridice a fiecărei clauze în parte, deci a fiecărui drept contractual, întrucât numai în acest mod este posibil a se stabili obiectul principal al contractului.
Pe această linie de idei, a motivat instanţa de apel, dobânda este considerată obiect principal al unui astfel de contract de credit, deşi ea poate fi, din anumite puncte de vedere, considerată un accesoriu al obligaţiei de restituire a împrumutului.
Prin urmare, a reţinut instanţa de prim control judiciar, titulatura de comision sau valoarea mai mică a comisionului, faţă de dobânda contractuală, nu sunt suficiente pentru a considera comisioanele contestate a fi accesorii, adică în afara obiectului principal al contractului de credit.
Comisioanele contestate nu pot fi decât dobândă deghizată, în cazul în care se admite teza că nu există o contraprestaţie pentru ele, sau preţ al unor servicii, în cazul în care se acceptă teza propusă de către bancă, însă, în ambele cazuri este evident că ele fac parte din costul contractual pe care îl suportă consumatorul şi pentru ambele ipoteze este vădit că este în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fie ca parte a dobânzii care este inclusă în obiectul principal al unui astfel de contract, fie ca preţ al unei contraprestaţii a cărei calitate nu trebuie analizată, a reţinut instanţa de apel.
În ceea ce priveşte crearea prin clauzele contestate a unui dezechilibru semnificativ între părţile contractante, instanţa de apel a motivat că simpla existenţă a acestor comisioane nu este echivalentă unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestora nu este de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părţi.
Faţă de soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, tribunalul a făcut aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ. obligând reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, cuantumul acestora nefiind disproporţionat raportat la cererea de chemare în judecată şi cererea modificatoare faţă de care pârâta a trebuit să se apere.
4. Împotriva deciziei civile nr. 1621 din 20 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamanta A..
Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurata este nemotivata şi conţine motive contradictorii, situaţie in care este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Din perspectiva nemotivării hotărârii, recurenta a arătat că instanţa de apel avea obligaţia sa analizeze pe fond capătul de cerere prin care a solicitat îngheţarea cursului valutar, acesta având un caracter subsidiar, nu accesoriu, precum şi să analizeze revizuirea efectelor contractului, fundamentată pe instituţia teoriei impreviziunii, art. 970 C. civ., prin raportare la acest capăt de cerere.
S-a susţinut în principal că hotărârea instanţei de apel cuprinde o motivare abstractă, fără a se raporta, în concret, la speţa dedusă judecăţii, la probele administrate în cauză şi la argumentele expuse de către reclamantă, care au fundamentat motivele constatării caracterului abuziv şi nul al clauzelor contestate.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că motivarea instanţei de apel reprezintă un şablon aplicat litigiilor aflate pe rolul instanţei de apel cu privire la caracterul abuziv al unor clauze contractuale.
S-a mai arătat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire privitoare la dezechilibrul contractual creat de toate clauzele apreciate ca fiind abuzive de reclamantă şi nici nu a lămurit natura juridica a comisioanelor contestate, aspect ce influenţează in mod direct analiza caracterului neclar al clauzelor contestate.
Din perspectiva motivării contradictorii, recurenta a susţinut că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel reţine existenţa în speţă a unor clauze clare, însă, ulterior constată că nu poate stabili cu exactitate daca aceste comisioane reprezintă o dobânda deghizata ori daca sunt preţul unui serviciu.
A mai arătat recurenta că motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, intrucat numai pe aceasta cale se poate verifica maniera in care, in circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul.
Recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurata a fost data cu încălcarea si aplicarea greşita a normelor de drept material, situaţie in care este incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Contrar opiniei instanţei de apel, recurenta a susţinut că sunt indeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv si nul al clauzelor privind comisioanele de administrare si acordare, respectiv caracterul nenegociat al clauzelor contestate, aspect reţinut de altfel de instanţa de apel, existenţa dezechilibrului contractual semnificativ indus de aceste clauze si lipsa bunei-credinţe a băncii.
Recurenta a susţinut că dezechilibrul contractual semnificativ creat in detrimentul său şi lipsa bunei credinţe a băncii, trebuiau analizate in funcţie de justeţea acestor comisioane fata de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea sa de acordare, respectiv de administrare a creditului, subliniindu-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Referitor la condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că, in mod greşit şi fara a indica un temei de drept, instanţa de apel a extins sfera obiectului contractului încheiat intre parti si la comisioanele de administrare si acordare.
Comisioanele de administrare si procesare reprezintă o obligaţie adiacenta obiectului contractului, ca multe alte obligaţii, fara a putea fi considerate ca făcând parte din obiectul principal al contractului sau din preţul acestuia, situaţie in care in mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 4 alin. (6) teza I din Legea 193/2000.
Recurenta a susţinut că si in situaţia in care s-ar considera ca aceste comisioane ar face parte din preţ sau din obiectul principal al contractului, ele nu sunt supuse excepţiei prevăzute de art. 4 al directivei 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, din moment ce nu sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, nu sunt definite si nu se menţionează criteriile in funcţie de care s-a stabilit procentul acestuia.
In acest context, recurenta a invocat practica recenta a C.J.U.E., care statuează faptul ca o clauza contractuala trebuie sa fie clara atât din punct de vedere gramatical, cat si juridic, menţionând cauza C-96/14 şi cauza C-26/13.
Concluzionând, clauzele privind comisioanele nu sunt clare si inteligibile, motiv pentru care, chiar şi daca fac parte din obiectul principal sau preţul contractului, instanţa trebuia sa constate caracterul abuziv al acestora, prin aplicarea art. 4 alin. (6) ultima teza din Legea 193/2000, a mai arătat recurenta.
Referitor la consecinţele pe care le produce constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de administrare si acordare, recurenta a evocat art. 6 din Legea nr. 193/2000, susţinând că acesta nu reprezintă altceva decât transpunerea efectelor nulităţii absolute in Legea nr. 193/2000, subliniind că aceste clauze au o cauză ilicită, întrucât încalcă dispoziţiile acestei legi.
Urmare constatării abuzive şi nule a clauzelor contractuale privind comisionul de administrare şi a comisionului de acordare, recurenta a susţinut că, în temeiul principiului restitutio in integrum, toate sumele achitate in baza clauzelor anulate trebuie să îi fie restituite, impunându-se, totodată, şi obligarea intimatei la plata dobânzii legale aferente acestor sume.
Recurenta a susţinut că decizia recurata a fost dată cu data cu încălcarea si aplicarea greşita a normelor de drept material, în speţă, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv si nul al clauzelor de la art. 6.1 si art. 6.1.3 din convenţia de credit.
A arătat recurenta că se impunea a fi constatată indeplinită condiţia prevăzuta de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, având in vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, in detrimentul consumatorului, precum şi condiţia lipsei bunei credinţe a băncii, prevăzuta de acelaşi text de lege.
De asemenea, s-a mai susţinut că nu sunt clare şi nu sunt exprimate intr-un limbaj clar si uşor inteligibil clauzele supuse analizei, astfel încât instanţa de apel in mod greşit a constatat îndeplinită condiţia prevăzuta la art. 4 alin. (6) prima teza din Legea 193/2000, recurenta considerând că se impunea a fi reţinuta incidenţa dispoziţiilor art. 4 alin. (6) ultima teza din Legea 193/2000, iar clauzele contestate se impuneau a fi constatate ca fiind abuzive si nule.
Clauzele contestate, a arătat recurenta, nu fac parte din obiectul principal al contractului, nici din noţiunea de preţ si plata, astfel că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000. Astfel, obiectul principal al contractului de imprumut consta in obligaţia de a achita la timp dobânda si de a restitui capitalul împrumutat, or cât timp caluzele contestate se refera doar la moneda în care se restituie ratele creditului, aceste clauze sunt accesorii obiectului principal al contractului.
Chiar si in situaţia in care s-ar considera ca aceste clauze ar face parte din pret, plată sau din obiectul principal al contractului, acestea nu sunt supuse excepţiei prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, din moment ce nu sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, nu sunt definite şi nu se menţionează criteriile in funcţie de care s-a stabilit procentul acestora, astfel că se impunea ca instanţa de apel sa facă aplicarea art. 4 alin. (6) ultima teza din Legea 193/2000 cu privire la caracterul neclar al clauzelor.
O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la aplicarea greşită de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 1584 şi 1578 C. civ. de la 1864, recurenta considerând că instanţa de apel trebuia sa facă aplicarea prevederilor art. 966-970 C. civ., care trebuie interpretate in sensul recunoaşterii şi aplicării teoriei impreviziunii edictate de art. 970 C. civ.
A susţinut recurenta că dispoziţiile 1578 şi art. 1584 C. civ. de la 1864, reprezintă norme cu caracter general, faţă de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive şi ale art. 966-970 C. civ., prin care s-a consacrat teoria impreviziunii.
Astfel, dispoziţiile art. 1578 si ale art. 1584 C. civ. sunt prevederi generale, care au rolul de a reglementa modalitatea de restituire a împrumutului acordat, aceste norme legale fiind cunoscute in practica judiciara sub denumirea de principiul nominalismului monetar.
Insa, prin dispoziţiile art. 970 C. civ. legiuitorul a instituit o excepţie aplicabila tuturor contractelor, care vizează executarea unor prestaţii succesive sau a căror obligaţii sunt afectate de un termen, excepţie cunoscuta in doctrina si in practica judiciara sub denumirea de teoria impreviziunii.
Recurenta a arătat că instituţia impreviziunii se aplica prioritar in speţă, având un caracter de norma speciala, iar opinia instanţei de apel în sensul că actiunea in constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale este incompatibila cu acţiunea privind aplicarea teoriei impreviziunii este lipsita de un temei juridic.
În cazul in care instanţa de apel considera ca nu ar putea fi aplicata sancţiunea nulităţii clauzelor ce vizează restituirea ratelor in CHF, avea obligaţia sa facă aplicarea teoriei impreviziunii, prevăzute la art. 970 C. civ.
Astfel, a susţinut recurenta, se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul incheierii acestuia, respectiv calcularea si plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea in RON a francului elveţian de la data incheierii convenţiei, pe intreaga perioada de valabilitate a contractului, intrucat obligaţiile contractuale au fost asumate in condiţiile economice existente la data incheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca si contractul sa fie adaptat la noile împrejurări economice.
Privitor la cheltuielile de judecată acordate în primă instanţă, în sumă de 4000 RON, recurenta-reclamantă A. a susţinut că instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., faţă de soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, precum şi aplicarea art. 451 C. proc. civ., referitoare la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.
In drept au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, art. 29. lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 948, art. 969, 970 C. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8, şi urm. C. proc. civ.
5. Intimata-pârâtă B. S.A., prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, susţinând în principal că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente prezentului litigiu.
Recurenta-reclamantă A., prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.A. a combătut argumentele acesteia, fiind reiterate motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.
Prin încheierea din 19 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la data de 4 iunie 2019.
Prin încheierea din 4 iunie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Cauza a fost repusă pe rol, în şedinţa din 3 noiembrie 2020, potrivit celor reţinute în practicaua prezentei decizii.
6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
În cererea de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din cuprinsul memoriului de recurs nu rezultă critici care să poată fi circumscrise acestui motiv de nelegalitate, acesta fiind invocat în mod formal.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acest motiv de casare poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Din perspectiva nemotivării hotărârii, recurenta a arătat că instanţa de apel avea obligaţia sa analizeze pe fond capătul de cerere prin care a solicitat îngheţarea cursului valutar, acesta având un caracter subsidiar, nu accesoriu, precum şi să analizeze revizuirea efectelor contractului, fundamentată pe instituţia teoriei impreviziunii-art. 970 C. civ., prin raportare la acest capăt de cerere.
S-a mai arătat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire privitoare la dezechilibrul contractual creat de toate clauzele apreciate ca fiind abuzive de reclamantă şi nici nu a lămurit natura juridica a comisioanelor contestate, aspect ce influenţează in mod direct analiza caracterului neclar al clauzelor contestate.
Din perspectiva motivării contradictorii, recurenta a susţinut că, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel reţine existenţa în speţă a unor clauze clare, însă, ulterior constată că nu poate stabili cu exactitate daca aceste comisioane reprezintă o dobânda deghizata ori daca sunt preţul unui serviciu.
A mai arătat recurenta că motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe aceasta cale se poate verifica maniera in care, in circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul.
Aceste critici nu sunt fondate.
Nu se poate reţine nemotivarea hotărârii şi existenţa unei motivări contradictorii, aşa cum susţine recurenta, în condiţiile în care instanţa de apel a procedat la o analiză atentă a condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aşa cum acestea sunt reglementate de legislaţia românească privind protecţia consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93.
Astfel, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală a fost sau nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi dacă a fost sau nu a fost respectată cerinţa bunei-credinţe, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aşa cum a procedat instanţa de apel în speţă.
De asemenea, aşa cum reiese din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a examinat caracterul abuziv al clauzelor contestate şi printr-o analiză minuţioasă şi atentă a ajuns la concluzia că acestea nu sunt abuzive, fiind formulate într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator.
În egală măsură, în considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că acţiunea de faţă este în realitate o acţiune ce vizează caracterul abuziv al unor clauze contractuale, iar nu o acţiune în aplicarea teoriei impreviziunii, care pleacă de la ideea unui contract perfect valabil ce devine prea oneros pentru una din părţi, astfel încât instanţa de apel a răspuns cererii fundamentate pe instituţia impreviziunii.
Aşadar, cum instanţa de apel, printr-un raţionament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererilor formulate, dreptul la un proces echitabil a fost asigurat şi, de asemenea, în speţă, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.
În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, instanţa de apel a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept soluţia adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv si nul al clauzelor privind comisioanele de administrare si acordare şi că dezechilibrul contractual semnificativ creat in detrimentul său şi lipsa bunei credinţe a băncii, trebuiau analizate in funcţie de justeţea acestor comisioane faţă de costurile suportate de banca in legătura cu activitatea sa de acordare şi de administrare a creditului.
Referitor la condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că, in mod greşit şi fara a indica un temei de drept, instanţa de apel a extins sfera obiectului contractului încheiat intre parti si la comisioanele de administrare si acordare. Totodată, a arătat că şi in situaţia in care s-ar considera ca aceste comisioane ar face parte din preţ sau din obiectul principal al contractului, ele nu sunt supuse excepţiei prevăzute de art. 4 al Directivei 93/13/CEE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, din moment ce nu sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, nu sunt definite si nu se menţionează criteriile in funcţie de care s-a stabilit procentul acestora.
Aceste critici nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".
Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:
"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".
Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.
Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/200, care transpune art. 4 alin. (2) cuprinse în Directiva nr. 93/13/CEE, "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."
Înalta Curte constată că instanţa de apel, reţinând caracterul nenegociat al contractului de credit încheiat între părţi, în ceea ce priveşte lipsa motivului perceperii şi lipsa unei definiţii contractuale a comisionului de acordare şi a celui de administrare, a arătat, în mod corect, că atâta timp cât este determinată existenţa obligaţiei, cuantumul acesteia, scadenţa şi debitorul obligaţiei respective, nu se poate reţine caracterul abuziv al unei clauze pentru lipsa unei definiţii detaliate a comisioanelor astfel percepute, dincolo de faptul că, oricum, titulatura comisioanelor demonstrează scopul perceperii lor.
De asemenea, a reţinut instanţa de apel, comisioanele contestate fac parte din costul contractual pe care îl suportă consumatorul fiind în principiu aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fie ca parte a dobânzii care este inclusă în obiectul principal al unui astfel de contract, fie ca preţ al unei contraprestaţii a băncii.
În ceea ce priveşte crearea prin clauzele contestate a unui dezechilibru semnificativ între părţile contractante, instanţa de apel a argumentat că simpla existenţă a acestor comisioane nu este echivalentă unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestora nu este de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părţi.
Înalta Curte reţine că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare şi administrare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborată cu data exigibilităţii, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit, astfel încât nu este fondată critica recurentei în sensul că aceste comisioane nu sunt prevăzute in mod clar si inteligibil, nu sunt definite si nu se menţionează criteriile in funcţie de care s-a stabilit procentul acestora.
Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor menţionate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, atât timp cât obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate şi scadenţa acestora, nu se poate considera ca reclamanta a fost prejudiciată, fiind informată chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă.
Prin urmare, în speţă, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul şi data perceperii acestora rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce o priveşte.
Este adevărat că nu s-a realizat o negociere a contractului de credit încheiat între părţi, aşa cum a reţinut instanţa de apel în acord cu tribunalul, însă, în aprecierea caracterului abuziv al acestor clauze, instanţa de apel a procedat la verificarea celorlalte condiţii instituite de legislaţie în materia protecţiei consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".
Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).
În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:
"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".
În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.
În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".
Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.
Astfel, în speţă, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi acordare şi a reţinut că aceste clauze au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei, intimata-pârâtă demonstrând serviciile furnizate şi cheltuielile efectuate.
Cum accesoriul urmează soarta principalului, în condiţiile în care capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare au fost respinse, în mod corect nu a fost primită solicitarea recurentei privind restituirea sumelor achitate in baza acestor clauze şi acordarea dobânzii legale.
În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestor costuri şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, în speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv si nul al clauzelor de la art. 6.1 si art. 6.1.3 din convenţia de credit. De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1584 şi 1578 C. civ. de la 1864, recurenta considerând că instanţa de apel trebuia sa facă aplicarea prevederilor art. 966-970 C. civ., care trebuie interpretate in sensul recunoaşterii şi aplicării teoriei impreviziunii edictate de art. 970 C. civ.
Aceste critici sunt nefondate întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.
În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.
Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.
Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.
Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţa de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.
Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:
"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.
28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.
29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."
31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."
În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.
Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.
Raportat la aceste considerente, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că restituirea unei sume împrumutate întocmai în condiţiile în care a fost primită este o regulă prevăzută chiar de către lege, astfel că şi în lipsa clauzei contestate apelanta trebuia să restituie la scadenţa stabilită aceeaşi cantitate de CHF, indiferent unde, când şi cum alegea să facă schimbul valutar. Aşadar, judicios, s-a statuat că nu are relevanţă dacă banca şi-a încălcat obligaţia de consiliere a consumatorului pentru reţinerea caracterului abuziv al clauzei contestate, deoarece prevederea unei clauze contractuale care doar reia o regulă impusă de lege nu poate însemna impunerea unei clauze abuzive.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.
Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."
În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.
Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.
Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:
"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".
Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.
Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.
Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamantă, în calitate de împrumutată, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.
Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.
În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.
Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă cu referire la clauzele prevăzute la art. 6.1 si art. 6.1.3 din convenţia de credit, la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1584 şi 1578 C. civ. şi a prevederilor art. 966-970 C. civ., verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.
Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv, respectiv redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.
Critica privitoare la cheltuielile de judecată acordate în primă instanţă, prin care recurenta susţine că instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., faţă de soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, precum şi aplicarea art. 451 C. proc. civ., referitoare la reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată, este o critică de netemeinicie care nu poate fi supusă analizei în calea extraordinară de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..
Constatând culpa procesuală a recurentei în declanşarea litigiului de faţă, în raport cu cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga pe recurenta-reclamantă A. să achite intimatei-pârâte B.. S.A. suma de 3.311,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar, a căror reducere nu se impune, aşa cum a solicitat avocatul recurentei, întrucât acestea sunt cheltuieli necesare şi au un cuantum rezonabil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1621 din 20 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Obligă recurenta-reclamantă A. să achite intimatei-pârâte B.. S.A. suma de 3.311,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.